Friday, November 10, 2006

Jumatatea de norma

Viata in Anglia mi se pare in continuare foarte scumpa, cu toate ca intre timp m-am obisnuit, si stiu ca asta e situatia si ca astia sunt banii pe care ii cheltui, cu toate ca nu imi face nici o placere sa investesc intr-un produs de 2 sau 3 ori mai mult decat in Spania (comparatia cu Romania ma face sa plang de fiecare data asa ca nu voi deschide subiectul).
Ieri am lucrat cateva ore, servind la o mica petrecere a unei firme de design, mergand cu tavi cu snackuri si bauturi printre invitati. Nicicum nu pot sa scap de sentimentul ca toti acesti oameni sunt turisti in tara lor. Dupa 3 ani de ghidarie in care toate persoanele trecute biiine de prima tinerete -si vorbitoare de limba engleza (in cazul de fata)- au fost tursiti, eu nu pot sa scap de sentimentul de servilism cand vorbesc cu cineva, chiar si pe strada sau la un ghiseu/magazin.

Seara de ieri a inceput cu mine postata la receptie, impartind ecusoane. Si atunci mi-am dat seama ca "tursitii" care veneau rand pe rand erau o alta categorie de persoane decat oamenii pe care ii intampin in porturi danubiene. Pentru ca turistii adevarati sunt oameni fericiti, relaxati, in vacanta. Pe cand biznismenii de ieri erau oameni veniti pentru mancare si bautura pe gratis. Treceau galant pe langa mine la receptie, abia daca mai saluta unul/altul la intrare, nu asteptau sa ia ecusonul sau sa asculte informatiile, se luau doar dupa mirosul de somon afumat (pentru ca a fost o petrecere cu pretentii) si o zbugheau pe langa mine inainte sa reusesc sa le dau indicatiile necesare despre evenimentul ce avea sa se desfasoare.
Am devenit totusi remarcabila cand am inceput sa fac ture cu tava cu snackuri prin haita de infometati. Atunci li se lumina fata, ma opreau, ma intrebau, ma laudau, construiau dialoguri, cat mai lungi si complicate, care sa ma faca pe mine sa vorbesc si pe ei sa asculte si sa mestece. Cand pe tava ramaneau doar firmituri se pierdea interesul si privirile il cautau pe Radu, colegul meu, menit sa serveasca bauturi.

La sfarsit, dupa ce m-am indopat si eu cu valoroasele gustari, ascuzandu-ma, in ceea ce am numit cu echipa "secret room"- am atacat si fantana de ciocolata si coloratele tequilla sunrise, am ramas sa spal zeci de pahare in 2 limbi straine. Si totusi, dupa cele doar 4 ore am luat bani suficienti incat sa pot pleca maine din nou la Londra. In plus, cele 4 ore de servilism mi-au dat mai multa satisfactie decat cele 8 ore petrecute la birou, testand site-uri, creand newsletter-e, traducand, introducand facturi in sistem, facand ceaiuri si cafele toate astea insa fara remuneratie...

1 comment:

Anonymous said...

treaba cu servilismul o stiu prea bine...mie personal imi e imposibil sa vorbesc cu o persoana de varsta a 3.a fara sa-mi infloreasca pe fatza un zambet usor fortzat binevoitor si dulce ca mierea...szugyi