Wednesday, September 21, 2011

Pauza de pranz

Imi permit sa postez ceva scurt din orele de lucru de la noul meu job, mai ales pentru ca ieri am stat peste program si azi mi-am scurtat pauza de pranz cu vreo 10 minute. In mintea mea pauza de pranz are o ora, dar aici nimeni nu tine cont de asta, lumea e de altfel destul de lejera si vine si pleaca aleator.
Lucrez intr-o agentie de publicitate foarte fancy, in centrul centrului si imi place sa ies in pauza de pranz ca am de ales mereu intre piata cu Domul sau cheiul canalului. 

Ziua de azi, ca multe zile din viata noastra, a fost pana acum dintre cele neobisnuite si neplictisitoare.
De dimineata, chinuita de dureri menstruale mi se dizolvau celulele dintr-un excel cu un “merge cells” aplicat dupa ochi. Primisem niste tabele din diverse tari din Europa Centrala si de Est si ma rugasera, ca pe o practicanta iscusita ce sunt, sa le comasez intr-un singur document care sa reprezinte un mare tot. Au curs toate tarile cu copy/paste lejer pana la documentul romanesc, care -  in mod ironic - avea coloanele incurcate intre ele. Am avut un sentiment ciudat ca vreau sa bag sub pres acest episod de superficialitate a (probabil) practicantei iscusite de la Bucuresti si am reparat greseala fara sa-si dea nimeni seama de nimic. Va dati seama ca daca gaseam erate dinastea in documentul austriecilor sau al cehilor le trimiteam mai departe subliniate cu rosu si cu vreun comentariu critic, dar fiind vorba de obarsie am salvat situatia cum am putut (imi pare rau aici ca mi-am uitat diacriticele acasa).

In pauza de pranz, ca tot aici vreau sa va aduc, am fugit pana pe Ring sa cumpar bilete la un concert Zdob si Zdub ce se apropie, doar ca sa aflu ca azi, in mod exceptional, era inchis centrul ala de bilete. Mi-am zis ca ma consolez cu o salata si revin la birou sa vad ce mai e de reparat cand il vad in terasa de la McDonalds-ul de langa agentie pe colegul meu rapanui (da, chiar asta am vrut sa scriu).

Rapanui astia (si tot ce urmeaza e invatat azi) sunt locuitori ai Insulelor Pastelui (Easter Islands) cu pavilion chilean, dar la vreo 4000 de km de continent. Akiri mi-a povestit ca sunt 3800 de rapanui pe insula (fara turisti) si ca in Viena sunt 2. Deci pot spune ca am ajuns sa cunosc jumatate din comunitatea Rapanui din Viena, nu? Sansele ca eu sa iau pranzul cu unul din ei erau destul de mici. Nu-i amuzant? 

Ei bine Akiri a pornit sa studieze in Spania un an cu Erasmus, unde s-a cunoscut cu actuala iubita austriaca pe care a urmat-o in Viena. Printr-o cunostinta de-a tatului ei  a ajuns sa faca practica la aceeasi agentie cu mine si uitati asa am ajuns eu sa mananc Chicken McNuggets cu unul din cei 3800 de Rapanui din lume.  Viseaza totusi sa se intoarca pe Insula Pastelui pentru ca ii e dor de mare, de surfing si de caii lui. 

Ce fac efectiv la birou nu e chiar asa interesant, dar poate o sa includ cate o descriere subtila in jurul povestilor urmatorelor pauze de pranz.

Monday, September 05, 2011

Rapsodie de sfârşit de vară

Oricât încerc să cuprind ziua de azi într-un status pe facebook nu reuşesc.

Azi m-am jucat cu timpul. De la snooze-urile îndrăzneţe care au împins ora de trezire cu vreo juma’ de oră şi până la ora 22:00 la care grăbeam spre tramvai, ca să aflu în staţie că e doar 21:00 şi că aş mai fi putut să stau pe terasă cu Titiana dacă nu ar fi venit toamna. Că m-am trezit în vară şi mă culc pe toamnă. Păcat că jerseul bleumarin nu a prevăzut schimbarea de anotimp ca să  mi se strecoare în geantă azi dimineaţă când probam a 3-a cămasă.

Mi-au zis de la noul meu job că nu există dress code. Dar parcă în prima zi vrea fiecare să fie mai chic, ca să aibă de unde să scadă în zile ploioase.

Nu e chiar un job propriuzis, dar o practică remunerată decent pe o perioadă de 6 luni, într-o agenţie de publicitate sub umbra Stephansdomului. Cel putin de pe geamul sălii de conferinţă se vede turnul celebrului dom, de pe fereastra mea doar macaralele care au treabă cu o clădire din apropiere. Am, aşadar, birou la geam, Starbucks la parter (dar şi cafea Illy la discretie), toate astea în inima Vienei. Azi am fost introdusă şi aplaudată în mod semi-corporatist la şedinţa de dimineaţă. Apoi am început să primesc acces la tot felul de conturi şi campanii publicitare, mai cu seama o marcă de bere pe care o vom aprofunda joi, când se ţine „Biertag” în agenţie. Adică ne uitam la alte campanii făcute pentru bere în Austria şi alte ţări, ne uităm cine a dat bine la Cannes şi ce face concurenţa.

Dar mai interesant e, unde am băut eu bere după toată ziua asta grea de muncă.

Am plecat de la birou la 18:00 şi m-am îndreptat spre capătul liniei D, staţia Nussdorf. Am făcut până acolo câţiva ani şi eram brusc undeva în 2005, să zicem. Semi întuneric (mai mult de la nori gri decât de la orar), vânt puternic şi Dunăre. Ca o dimineaţă clasică din periaoda ghidăriei. Mă uitam după vapor. Sau după Titiana, cu care aveam întâlnire prestabilită în port.

Toată studenţia mea şi încă un sezon de indecizie am lucrat ca ghid, preponderent pentru turişti pensionari veniţi în croazieră pe Dunăre în diverse porturi de la noi, cum ar fi Giurgiu, Cernavodă, Tulcea sau alternative de moment. Acolo am legat prietenii de lungă durată, care înving trecerea anilor, aşa cum a demonstrat revederea cu Titiana după vreo 5 ani.

M-a invitat la cină pe vasul pe care lucrează momentan: Amadeus Rhapsody. Bucătarul fiind austriac a pregătit nişte schnitzele cu salată occidentală (identică cu cea orientală, numai ca preparată în vest). Am luat cina în bucătărie, ca să nu stăm printre turiştii care nu se mai satură să pună întrebări cât e ziua de lungă. În fundal se curăţau strident tacâmuri, clinchet mai plăcut totuşi decât orga electronică din restaurant, în acompaniamentul căreia un tânăr ochelarist fredona şlagăre nemţeşti pentru „puştimea” de 80 de ani. Ăn ciuda ironiei fondate, am complimentat grupul Titianei ca fiind unul tânăr, pentru că puteau toţi să umble singuri (oricât de absurd sună asta pentru unii, pentru ghizii de croazieră e doar o caracteristică a grupului).

Am încheiat seara cu un vânt rece de toamnă pe puntea vasului, admirând alte vapoare care treceau şi luminile ce străpungeau întunericul bine instalat.

A fost totul foarte emoţionant şi uşor ireal.

Nu încăpea deloc într-un status ziua asta atemporală. Mă duc la somn, că mâine am primul snooze la 6:50. Şi mai trebuie să lustruiesc converşii.