Friday, May 13, 2016

Un mix de condimente


Când călătorești, întâlnești pe drum oameni care inevitabil au văzut mai multe ca tine, s-au plimbat mai mult, au trăit mai mult și nu au de gând să se oprească.

Acum aproape 10 ani, în Tailanda, oamenii ăștia erau eroii mei. Nomazii, cei fără planuri, fără griji, fără vreo frică și ...fără asigurări sociale. De data asta i-am văzut cu alți ochi...la fel de curajoși, curioși dar și parcă puțin confuzi. Îmi tot aduc aminte de o seară în care stăteam la foc în munți în Malaezia, 6 adulți de 30și, toți recunoscând că nu prea avem habar ce vrem să facem în viață sau când o să ajungem acolo.

Înafară de întrebările filozofice legate de acest subiect, rămân însă și cele practice. Totuși, frate, cum faceți? De unde bani să o arzi cu anii prin lume? Răspunsul este cam același: voluntariat. Se practică la greu voluntariatul mai ales în Australia și Noua Zeelandă. Voluntariatul presupune să lucrezi moca la câte un hotel / hostel / bar / restaurant / livadă etc și să primești în schimb casă și masă. Și funcționează! Am întâlnit voluntari în toate hostelurile la care am stat, oameni care seara ne povesteau la bere ce desprinși de sistem și de realitate sunt, ce hippy, ce relaxați și  liberi se simt, și dimineața schimbau așternuturile și desfundau chiuvetele din băile comune.

Funcționează așa: îți faci un profil pe un site specializat, scrii acolo ce traseu ai, ce știi să faci, cât timp ai...și, dacă pe traseul  tău vreun oarecare consideră că meriți o pâine pentru contra-servicii îți scrie mesaj.

Eu, chiar dacă nu voiam să-mi finanțez excursia desfundând chiuvete, am lăsat profilul acolo preț de vreo două săptămâni. Am refuzat diverse sandvișării, pensiuni și recolte agricole...dar când  mi-a scris Sanjai dacă vreau să fac voluntariat la ei, să “experience the Australian bush and nothing else”, am acceptat pe loc.

                                    ******************************************

Era o zi călduroasă, foarte călduroasă. Din cele pe care speram să le evit în partea aia de lume. Riscul de bush fire crescut la extrem, pâmântul uscat și vântul aproape fierbinte. Pe flip-flopșii de plastic îmi transpirau tălpile care apăsau cu toată greutatea mea, plus cea a rucsacului, care, fiind tot mai greu în fiecare zi, îmi amintea pas cu pas de ce fac ceea ce fac.

Șoferul de autobus m-a scanat din priviri când i-am arătat biletul: Mergi la centrul de Yoga nu, in Kenthurst? Îi zâmbesc afirmativ, fericită că cineva mai știe de acel loc izolat, deci că el există. Îmi spune că e un traseu ocolitor și că face ruta respectivă doar când cineva îi spune expre că trebuie să ajungă acolo. Păi și de plecat? întreb. Ah nu prea, zice, trebuie să găsești tu o mașină sau să mergi pe jos până....Bine, fie. Întâi să mă văd ajunsă.

Intrarea se făcea pe o poartă grea de fier, care părea să fie mereu deschisă, după iarba care-i crescuse în drum. Drumul părea lung, unduit printre palmieri. Mirosea a eucalipt și a iarbă proaspătă. Mergând, devenea tot mai tare un sunet de motor. Era o mașină de tuns iarba, de pe care m-a salutat din cap J.B.

Am lăsat sunetul în urmă. Când el surzise aproape de tot am început să văd complexul. Sanjai și mama lui m-au întâmpinat. Mi-au făcut turul după care Sanjai m-a rugat să îi ajut pe ceilalți voluntari în salonul de mese. Câteva minute mai târziu împătuream scrisori cu 2 chileni și 2 nemți. Ei mi-au explicat că momentan nu sunt oaspeți în complex, așa că fiecare lucrează 3-4 ore pe zi. Că am acces peste tot, că ne gătim noi mâncarea din ce găsim prin bucătărie. Că ei pleacă azi, dar mai vin voluntari.

Vreo 500 de scrisori mai târziu au plecat împreună cu Sanjai. Am rămas singură în bucătăria portocalie, totul nou, totul străin, în mijlocul pustietății.

Primul sunet care m-a făcut să tresar a fost o pisică neagră care a intrat pe geam și a stat vreo 5 minute pe pervaz să mă analizeze. Al doilea, a fost J.B., terminase târziu de tuns iarba și era lihnit. Deschide frigiderul și mă întrabă dacă vreau un curry indian. Cu o zi inainte fusese invitată toată familia lui Sanjai, vreo 30 de persoane, și mai erau resturi de la vreo cinci tipuri de curry. Unul mai iute c ca altul. Festin până la lacrimi.

J.B. mi-a povestit că era de două luni acolo, a detaliat ce îi place, ce l-a fascinat de la început. Îmi vorbea în principiu despre oameni, liniște și natură. După două ore de povești și mult ceai am dormit poate cel mai bine din lunile mele de călătorie. Ca și cum locul ăla izolat de lume m-a făcut să-mi las toate grijile și gândurile la poarta mare de fier care nu se închidea niciodată. Dacă uit de mine aici? mă gândeam. Dacă după două luni sunt și eu tot aici fără gânduri concrete de plecare, ca J.B.și alții? Apoi am adormit.

********************************

Dimineața, în bucătărie, am dat de Auntie, o doamnă în haine largi,  cu punct roșu în frunte, durdulie și serioasă, care la 75 de ani conducea bucătăria. Tâmplele îi erau mereu transpirate. Avea în sutien un tifon cu care își ștergea fruntea și în mâna stângă un evantai din frunze de palmier. Cu dreapta gesticula instrucțiuni și când vorbea avea un accent puternic indian. You are Carla? Today you clean the kitchen. Then you help me cook dinner for guests. Can you chop vegetables? Da, cred ca da, avem un cuțit bun?

Curry din varză și năut

O varză albă
2 conserve de năut
1 conservă lapte de cocos
Mix de condimente masala, făcut în casă
Coriandru proaspăt
Ghimbir proaspăt
Ceapă
Usturoi

Varza se curăță bine și se verifică de viermi. Se taie apoi în două și se mărunțește cu cel mai bun cuțit, începând mereu cu miezul, deci de pe înterior.
Ceapă albă. Chop, chop, chop. Usturoi, ghimbir, coriandru. Chop, chop, chop. Se călesc toate pănă e făcută varza, apoi se stinge cu lapte de cocos și se condimentează.

Mixul masala îl făcea Uncle săptămânal și îl depozita într-un borcan special inscriptionat. Tot Uncle fierbea, la fiecare masă, orezul.

De mâncat, mâncam cu toții împreună. Oaspeți, voluntari, Sanjai, uneori și Auntie și Uncle.

După cină, ne adunam la ora de meditație. Practic exersam golirea minții, lucru pe care încă îl exersez cam zilnic, cu succes mediu. Perseverența contează.

                                    ********************************


Ziua tipică în centrul de Yoga începea la 7 dimineața cu o plimbare prin bush (deci o pădure mai junglă – pentru că palmieri și liane, nu chiar Baghira). Continua cu stretching-ul de dimineață după care eu o întindeam spre bucătărie, ca să pregătesc micul dejun. Sanjai mă ajuta și mă instruia. M-a întrebat în prima dimineață ce muzică îmi place să ascult când mă trezesc. I-am zis că ceva cu ritmuri latine, gândindu-mă la niște ritmuri braziliene adunate de prin  Sao Paolo cu doi ani în urmă. Se scuză, că nu are, și că netul nu bate până în bucătărie. Pornește radio-ul și ne apucăm de tăiat fructe.


Porridge de ovăz

Un pachet de ovăz
4 mere tăiate cub
2 banane pisate cu furculița
Jumătate de ananas
Stafide și curmale uscate
O conservă de lapte de cocos
Ghimbir proaspăt
Scorțișoară, nucșoară, cardamon și cuișoare, după gust
La sfărșit, alune sau migdale prăjite

Se fierbe totul o oră, amestecând continuu, la foc foarte mic, să nu se prindă de oală. Se servește cu scorțișoară măcinată și dragoste.

După micul dejun, oaspeții aveau cam o oră de regulegere, plimbare, relaxare. În timpul ăsta eu mă duceam la Auntie în bucătărie să chop, chop, chop legumele pentru supa de prânz.

LA 11:00 aveam , zilnic, oră de yoga. Chiar dacă eram trezită de la 7 și pregătisem deja două mese, ora aia de yoga îmi dădea energie pentru tot restul zilei. Sanjai îmi propunea să fac câte o pauză, dar eu îmi făceam de lucru tot în bucătărie ca să o spionez pe Auntie. Cândva după prânzul oaspeților venea să gătească pentru Uncle. Atunci scotea chili-ul adevărat, prăjea în ulei ce era de prăjit și condimenta cum știa ea de acasă. Simțea că o privesc din colțul meu, cu ceaiul deja răcit în mână. Cu un zâmbet foarte subtil în colțul gurii scotea încă două farfurii și ne pregătea și mie și lui J.B. câte o porție. Erau atât de iuți mâncărurile că îmi venea să sar direct în piscină cu gura deschisă. Dar nu comentam niciodată nimic, pentru că nu voiam sa îmi periclitez imersiunea în lumea ei culinară. Nu suporta să o întreb despre cum gătește. Știam de la J.B. Am respectat, desigur, și am furat meserie cât am putut, de pe banca de rezerve.


Seara, după cină, meditație și ceai.

********************************

Dimineața următoare, la 7 fix, mă îndreptam spre bucătărie, când îl văd pe Sanjai venind să mă întâmpine. I have a surprize for you, come! Grăbește spre bucătărie fâcându-mi semne din mână să-l urmez. Văd că apucă un cablu de pe lângă radio. Își leagă iPod-ul la boxe și dă tare. Brusc, ciripitul de papagal dispare. Și tot zen-ul ăla de pădure tropicală se umple de ritm de mariachi pe acordurile celor de la ... Gypsy Kings. Volare, cantare, oh-ooooh-oh-oh! Latin music, for you! îmi spune încântat.
Așa că, în următoarele 5 dimineți am salutat soarele pe singurul album Gipsy Kings (Best Of ce-i drept) pe care l-a găsit Sanjai pe tot internetul.

Pe la a 3-a piesă Auntie era deja lângă mine. Today for lunch,  we have 20 guests. Mai adaugă că are tensiunea crescută, că e prea cald, că nu știe dacă rezistă. Le propun să mă lase pe mine să pun de-o ciorbă. Ușor sceptici, dar totuși în cercul încrederii mi-au înmânat lingura de lemn. Am rămas în bucătărie eu și cei de la Gipsy Kings și după vreo oră pregătisem terenul pentru o ciorbă de să-i dreagă pe yoghini de toate cele. Am acrit-o bine și am servit-o cu iaurt, că smântâna nu-i chiar detox. Următoarele zile prânzul mi-a fost încredințat.

Dar seara, scena îi aparținea lui Auntie. Nu mi-a reținut numele niciodată. Mă bătea pe umăr cu coada cuțitului, mi-l înmâna și mă înstruia: chop, chop, chop! Onion, garlic, coriander.


Kofta Vegetarian

1 kg de orez brun
2 cepe albe
usturoi
coriandru
sos de soia
turmeric
3 ouă

Se fierbe orezul, se amestecă cu toate celelalte ingrediente mărunțite. Se adaugă ouăle. Se formează chiftele, care se prăjesc în ulei incins. Se servesc 3 chiftele de persoană pe o lipie naan, stropite cu un sos curry. Alături, salată și iaurt.

********************************
În ultima zi, după ritualul Gipsy Kings și ora de yoga am mers să-mi iau la revere de la Auntie. Nu știa că plec, credea că voi sta și eu vreo lună, două, ca alții. M-a  certat, zicând că încă mai am mult de învățat despre bucătăria indiană.

După ultima oră de yoga mi-am făcut bagajul. J.B. urma să mă ducă la gară, la vreo 30km depărtare. Auntie a venit după mine, să-mi dea un cadou. Cercei și o brățară, din mărgele. Familia ei avusese cândva un magazin. That’s it!, îmi spune J.B. She loves you! Am știut de la primul curry, îi zic.

Sanjai, la sfârșit de mic sejur, a venit spre mine, patern, mi-a pus mâna pe un umăr și mi-a spus: Carla, promise me something!

Ăsta e momentul, mi-am zis. Pentru asta am venit până aici! Am crezut că acum vor urma răspunsurile la toate întrebările, sfatul pentru fericirea nemărginită în viața asta și cea de apoi.

În schimb, tot ce mi-a cerut a fost: Carla! Promise me, you will always mix your own masala spice!

Cu gândul la acest sfat culinar am plecat înapoi spre Sydney, unde m-am simțit  cu adevărat eliberată, unde am înțeles brusc ce important e să fiu pentru câteva luni pe cont propriu, să mă cunosc pe mine, să îmi ofer timp pentru întrebări fără răspuns și mai ales, să învăț, că fiecare trebuie să își caute și să își prepare propriul mix de condimente în viață.