Carlatoria

Poveşti de practicantă

2011-11-01T02:22:00.000-07:00

N-am mai pornit demult diacriticele. Fac asta doar pentru blog si tot mai rar pe facebook, pentru că acolo parcă postez mai mult în engleză în ultima vreme. Ori la birou, ş e ö, ţ e ä, ă e ü. Are sens ce zic, nu?

Ieri, la birou, am simţit pentru prima oară, de când sunt mândră practicantă la Young & Rubicam, că a fost nevoie de mine. Tocmai ieri, când speram să mă pot ascunde în spatele monitorului şi să nu-mi vorbească nimeni, că eram obosită, nedormită şi negândită.

Să merg totuşi câteva zile înapoi în timp, ca să vă spun cum ajung să fiu aşa de epuizată într-o zi de luni.

Săptămâna trecută a început cu o petrecere la firmă, mult aşteptată de mine, pentru că într-o lună de practică nu reuşisem să mă împrietenesc cu mai nimeni şi mă săturasem să-mi mănânc salatele singură în pauza de prânz. Începusem să duc cu mine la birou caserole cât mai impresionante, ca să atrag curioşii în conversaţii: am dus ciorbe, să văd dacă îi prind pe partea cu diferenţele culturale, am dus specialităţi austriece cu diverse denumiri ce se termină în “rl” ca să vadă că le apreciez bucătăria. Dar nu am reuşit propriuzis să mă apropii de “fetele de la Danone” până când nu am ţinut cura de crudităţi vegane. Că atunci când ai o problemă, când ţi-e foame constant şi eşti cu glicemia la pământ, atunci vin fetele cu tortellini şi prăjituri să se intereseze de starea ta!

Până la petrecerea menţionată, însă, încheiasem toate curele şi până la urmă, niciun subiect nu se abordează aşa uşor cum se întâmplă atunci când liantul e un cocktail fin.

Sărbătoream mutarea din sediu a unui departament întreg, care a crescut şi se muta cu totul din clădire. Nu puteau să îşi ia zborul fără să ne cinstească pe noi, rămaşii, cu un gulyas şi un caipirinha.

Îi studiasem pe colegi la şedinţe, cam ştiam care cu ce se ocupă, aşa că băgatul în seamă nu mi-a fost prea greu. Cel mai bine a curs o conversaţie cu o doamnă pe care o aud mereu vorbind la telefon în maghiară şi o ascult cu un sentiment de dor de casă. Abordarea a fost clasică “Eşti din Ungaria, nu?” Mi-a zis că da, că a locuit până de curând în Budapesta, dar că de fapt e din Transilvania”. Îmi venea s-o strâng în braţe şi i-am spus (totul în germană) că şi eu sunt din Ardeal. De unde? Din Tg Mureş. Nu pot să cred, şi eu tot din Tg Mureş sunt, tata locuieşte şi acum în Dâmbu. I-am povestit ce mai e nou în oraş, că s-a renovat Pţa Teatrului, că la Platou este pistă de jogging. Ieri m-a salutat cu “bună dimineaţa”...

Ziua următoare aveam în plan un drum la Bratislava, cu Octavia şi Nicol în maşină şi Teri Hatcher în geantă. (Cui nu-i răsună, să ştie că Teri Hatcher e Susan în Desperate Housewives şi pentru nostalgici, Lois Lane în serialul Superman). Nicol şi Octavia veniseră pentru companie şi plimbat, Teri Hatcher de model pentru coafeza la care mă programase amicul meu slovac, Peter. N-am întâlnit niciodată un om atât de indiferent la imaginea lui Teri Hatcher ca doamna roşcată cu permanent prost, care mi-a dat poza la o parte cu un aer de “ştiu eu mai bine”. Dar chiar că a ştiut că m-a tuns binişor, pentru un chilipir şi 10% bacşiş. Chiar e afacere asta cu saloanele din Gratislava.

Amicul Peter serba întâmplător ziua de naştere în aceeaşi zi aşa că ne-am afişat noile frizuri într-un celebru Pivovar (pe care îl recomand cu drag: Bratislavski Mestiaski, în spate la Crown Plaza)

Zilele următoare au trecut repede, repede, cu şcoală multă şi mici plimbări de toamnă. Duminică am fost să-l văd şi aud pe Mircea Cărtărescu în cadrul unui festival de literatură care a adunat spuma (luncii) Dunării şi i-a adus la Viena pentru 3 zile. Trebuia să înceapă la 19:30, dar toată lumea era încă afară şi Mircea (cum îl menţionam între noi cu ceilalţi românaşi) sorbea dintr-un pahar de unică folosinţă vin roşu. Cel mai simpatic mi s-a părut, că a încercat să intre cu băutura în sală şi domnul de la intrare – i-aş spune plasator – nu l-a lăsat, aşa că Mircea a mai stat afară jumate de minut să-şi spele gâtul cu vinul rămas, ca să nu-l lase glasul citind din “Orbitor”.

Aş fi mers să schimb o vorbă cu el după lectură, dacă nu aş fi reşinut din “Frumoasele străine” nişte descrieri ironice de astfel de întâmplări, mai ales una despre fata aia urâtă care îl abordează, parcă în Paris, la un moment dat.

După lectură am mers să dorm la Octavia, ultima ei noapte în Viena, între timp trezită după prima din Roma. M-am culcat târziu într-o casă străină. Pe la 5 dimineaţa m-am trezit spontan ca să îmi dau seama că Octavia plecase. Eram singură într-o casă nouă, fără să-i cunosc pe locuitorii de drept, care nici nu erau prezenţi. De aici însă insomnia şi starea de disconfort. Eram instruită doar pentru esenţial: la plecare să trag uşa după mine, care se încuia automat şi să ştiu să folosesc maşina de cafea. Pe la 7, după două ore de privit tavanul intens, mi-am facut cafeaua, am mai citit ceva şi la 8 mă plimbam agale spre birou.

Am ajuns frântă şi nedormită, cu un singur gând care mă bucura şi anume, că nu aveam mare lucru de făcut şi că şefa mea era în concediu deci nu avea cine să îmi dea taskuri noi, teoretic.

Dar nici nu mă salutasem bine cu Ilona, ca între tîrgumureşence, că o altă colegă a venit la mine să o ajut cu o traducere din engleză în germană. Că aşa se întâmplă când socializezi la petreceri: lumea află cine eşti, la ce te pricepi şi dacă mai pari şi de treabă, lista cu “to do” sare de la “leneveală cu faţă de om foarte ocupat” la traduceri, exceluri sau powertpointuri pentru colegi.

Însuşi directorul cel mare a venit la mine, cu primele vorbe adresate direct până acum, să mă roage să fac urgent o prezentare despre o marcă şi uite aşa a trebuit să dau randament după 4 ore de somn neliniştit.

De fapt, eu am învăţat la Young & Rubicam (scris şi Y&R, zis şi Young) să folosesc un program care analizează 1056 de mărci austriece şi poate să spună despre fiecare dintre ele, detalii surpinzătoare cu privire la consumatori. Momentan doar şefa mea şi cu mine ştim să folosim programul, nu pentru că ar fi extrem de complicat, ci pentru că ştie să facă foarte multe chestii şi necesită mult timp investit. Şi cum şefa mea a fost ieri în concediu, eram singura din clădire care putea să livreze informaţiile relevante pentru un pitch în pregătire. Practic, de nelipsit, nu? :D

Mi-am luat un mare “thumbs up” la sfârşitul zilei, ceea ce mi-a mai dat energie pentru încă o socializare cu un amic, în centrul Vienei, după orele de birou. La petrecerile de Halloween, însă, am zis pas, că mi-a fost destul de îngrozitor de lungă ziua şi arătam oricum ca un mic zombi cu ochii roşii, la sfârşitul ei.

Azi e din nou sărbătoare aici. Nu se lucrează, deci se studiază. Că joi am mare examen mare şi din păcate nu mă întreabă din Cărtărescu.

Despre emotii

2011-10-09T02:24:00.000-07:00

Mă uitam puţin peste posturile mele din ultimul timp şi mi-am dat seama că prea pare totul o pauză, o vacanţă şi un festival.

Aşa că încerc să adaug câteva rânduri dedicate lucrurilor de la care fac, de fapt, pauză şi vacanţă.

Sunt de un an în Viena şi deja în semestrul 3 – şi practic ultimul – în Wieselburg. Spun ultimul pentru că semestrul 4 presupune doar să scriu lucrarea de diplomă şi să o predau şi să iau cea mai mare notă posibilă!

Semestrul în curs, în schimb, e destul de aglomerat, pentru că am 2 joburi şi profii devin din ce în ce mai exigenti şi ne termină cu lecturi obligatorii. Dar din fericire avem şi materiile practice, cum a fost cea intitulată Vânzări joia trecută.

Nu aveam niciun chef să conduc până la Wieselburg. Ploua, era prima zi de frig şi ceaţă după o vară care s-a întins bine înafara plăpumii şi urma să avem 8 ore (opt) de curs în domeniul „vânzări”.

Când am intrat în sală era deja acolo, ultrapunctual, un profesor cu o mutra uşor asimetrică, deci antipatică. S-a uitat în sală şi ne-a prevestit că 70% dintre noi vom avea în viitor un job în vânzări, chiar dacă în topul celor mai râvnite meserii asta apare pe locul 49, cu un pas înaintea joburilor în distrubuţie.

Ne-a scris pe un flipchart cele mai râvnite 3 meserii din lume şi anume: doctor, avocat, profesor universitar. Ne-a mai zis cu toată încrederea şi cu statistici în minte că niciodată copiii de doctori, de avocaţi sau de profesori universitari nu ajung să lucreze în vânzări. Adică, aproape că puteam să mă ridic şi să mă cer la o cafea, sau să-l întreb dacă nu-mi echivalează examenul pe ideea backgroundului meu familial.

Am rămas totuşi aţintită în primul rând, pentru că tipul a devenit simpatic. A început să facă glume şi să ne explice de emoţii şi cum pot fi ele recunoscute pe faţa oamenilor. Din 60 de studenţi m-a ridicat pe mine, exemplu în faţa clasei la capitolul faţă rotundă şi bucălată, adică simpatică. „Vedeţi, oamenii ăştia mai rotunzi la faţă, ca domnişoara, mereu vor părea simpatici! Eu, ascuţit şi asimetric, nu plac nimănui la prima impresie. Nici tu (arătând spre un coleg mai lunguieţ)! Şi tu (arătând spre V. cea insuportabilă), cred că tu nu ai niciun prieten în sala asta. Te acceptă cineva în grupele de studiu?” Ne-a zis-o, cum s-ar spune!! Şi într-adevăr pe V. nu o suportă nimeni. Date fiind concluziile profului, m-am bucurat că, chiar dacă rotundă, am fost exemplul pentru atributul simpatiei.

Ulterior, într-o rundă de întrebări şi răspunsuri, mi-a spus că mă jignesc foarte uşor şi că îmi cam sare ţandăra când se ia lumea de mine. Ce adevărat! Chiar dacă m-am recunoscut în descriere, am decis să mergem un pas mai departe, în laboratorul de senzorică (sau cum i-o spune) unde m-am legat la cabluri şi am aşteptat să devin enervată. M-a pus, întâmplător, faţă în faţă cu un coleg despre care ştiu că mă cam place – avantajul feţei rotunde – şi îi şopteau în cască replici cu care să mă scoată din sărite într-o discuţie în care el era clientul şi eu vindeam cosmetice. Chiar dacă devenise un client cu mari pretenţii şi întrebări absurde, rezultatul a fost surprinzător: pulsul meu a rămas liniar, temperatura măsurată la nivelul pielii la fel. Profului nu i-a venit să creadă. A spus că am capacitatea să impun un scut emoţional şi să rămân calmă atunci când e nevoie. Asta e foarte important, zice el. Am profilul oamenilor care pot să-şi menţină pulsul la un anumit nivel cu puterea minţii. Mi-a zis că, dacă mă antrenez, aş putea să îmi menţin temperatura şi la extreme, la -40 de grade, doar controlându-mi pulsul. Sau aşa ceva. Eu nu prea mai văd relevanţă în discuţii mai jos de -10.

Singurul moment în care mi-a sărit pulsul a fost când colegului i-a fost şoptită o în cască o replică tip compliment direct. Nici măcar nu am putut să neg că m-am emoţionat, că aveam dovada reprezentată grafic! Foarte interesant!

Deci aşa cu persoanele emoţionale şi rotunde. Şi ca să mai auziţi ce fac la şcoală.

Pauza de pranz

2011-09-21T05:52:00.000-07:00

Imi permit sa postez ceva scurt din orele de lucru de la noul meu job, mai ales pentru ca ieri am stat peste program si azi mi-am scurtat pauza de pranz cu vreo 10 minute. In mintea mea pauza de pranz are o ora, dar aici nimeni nu tine cont de asta, lumea e de altfel destul de lejera si vine si pleaca aleator.

Lucrez intr-o agentie de publicitate foarte fancy, in centrul centrului si imi place sa ies in pauza de pranz ca am de ales mereu intre piata cu Domul sau cheiul canalului.

Ziua de azi, ca multe zile din viata noastra, a fost pana acum dintre cele neobisnuite si neplictisitoare.

De dimineata, chinuita de dureri menstruale mi se dizolvau celulele dintr-un excel cu un “merge cells” aplicat dupa ochi. Primisem niste tabele din diverse tari din Europa Centrala si de Est si ma rugasera, ca pe o practicanta iscusita ce sunt, sa le comasez intr-un singur document care sa reprezinte un mare tot. Au curs toate tarile cu copy/paste lejer pana la documentul romanesc, care - in mod ironic - avea coloanele incurcate intre ele. Am avut un sentiment ciudat ca vreau sa bag sub pres acest episod de superficialitate a (probabil) practicantei iscusite de la Bucuresti si am reparat greseala fara sa-si dea nimeni seama de nimic. Va dati seama ca daca gaseam erate dinastea in documentul austriecilor sau al cehilor le trimiteam mai departe subliniate cu rosu si cu vreun comentariu critic, dar fiind vorba de obarsie am salvat situatia cum am putut (imi pare rau aici ca mi-am uitat diacriticele acasa).

In pauza de pranz, ca tot aici vreau sa va aduc, am fugit pana pe Ring sa cumpar bilete la un concert Zdob si Zdub ce se apropie, doar ca sa aflu ca azi, in mod exceptional, era inchis centrul ala de bilete. Mi-am zis ca ma consolez cu o salata si revin la birou sa vad ce mai e de reparat cand il vad in terasa de la McDonalds-ul de langa agentie pe colegul meu rapanui (da, chiar asta am vrut sa scriu).

Rapanui astia (si tot ce urmeaza e invatat azi) sunt locuitori ai Insulelor Pastelui (Easter Islands) cu pavilion chilean, dar la vreo 4000 de km de continent. Akiri mi-a povestit ca sunt 3800 de rapanui pe insula (fara turisti) si ca in Viena sunt 2. Deci pot spune ca am ajuns sa cunosc jumatate din comunitatea Rapanui din Viena, nu? Sansele ca eu sa iau pranzul cu unul din ei erau destul de mici. Nu-i amuzant?

Ei bine Akiri a pornit sa studieze in Spania un an cu Erasmus, unde s-a cunoscut cu actuala iubita austriaca pe care a urmat-o in Viena. Printr-o cunostinta de-a tatului ei a ajuns sa faca practica la aceeasi agentie cu mine si uitati asa am ajuns eu sa mananc Chicken McNuggets cu unul din cei 3800 de Rapanui din lume. Viseaza totusi sa se intoarca pe Insula Pastelui pentru ca ii e dor de mare, de surfing si de caii lui.

Ce fac efectiv la birou nu e chiar asa interesant, dar poate o sa includ cate o descriere subtila in jurul povestilor urmatorelor pauze de pranz.

Rapsodie de sfârşit de vară

2011-09-05T14:18:00.001-07:00

Oricât încerc să cuprind ziua de azi într-un status pe facebook nu reuşesc.

Azi m-am jucat cu timpul. De la snooze-urile îndrăzneţe care au împins ora de trezire cu vreo juma’ de oră şi până la ora 22:00 la care grăbeam spre tramvai, ca să aflu în staţie că e doar 21:00 şi că aş mai fi putut să stau pe terasă cu Titiana dacă nu ar fi venit toamna. Că m-am trezit în vară şi mă culc pe toamnă. Păcat că jerseul bleumarin nu a prevăzut schimbarea de anotimp ca să mi se strecoare în geantă azi dimineaţă când probam a 3-a cămasă.

Mi-au zis de la noul meu job că nu există dress code. Dar parcă în prima zi vrea fiecare să fie mai chic, ca să aibă de unde să scadă în zile ploioase.

Nu e chiar un job propriuzis, dar o practică remunerată decent pe o perioadă de 6 luni, într-o agenţie de publicitate sub umbra Stephansdomului. Cel putin de pe geamul sălii de conferinţă se vede turnul celebrului dom, de pe fereastra mea doar macaralele care au treabă cu o clădire din apropiere. Am, aşadar, birou la geam, Starbucks la parter (dar şi cafea Illy la discretie), toate astea în inima Vienei. Azi am fost introdusă şi aplaudată în mod semi-corporatist la şedinţa de dimineaţă. Apoi am început să primesc acces la tot felul de conturi şi campanii publicitare, mai cu seama o marcă de bere pe care o vom aprofunda joi, când se ţine „Biertag” în agenţie. Adică ne uitam la alte campanii făcute pentru bere în Austria şi alte ţări, ne uităm cine a dat bine la Cannes şi ce face concurenţa.

Dar mai interesant e, unde am băut eu bere după toată ziua asta grea de muncă.

Am plecat de la birou la 18:00 şi m-am îndreptat spre capătul liniei D, staţia Nussdorf. Am făcut până acolo câţiva ani şi eram brusc undeva în 2005, să zicem. Semi întuneric (mai mult de la nori gri decât de la orar), vânt puternic şi Dunăre. Ca o dimineaţă clasică din periaoda ghidăriei. Mă uitam după vapor. Sau după Titiana, cu care aveam întâlnire prestabilită în port.

Toată studenţia mea şi încă un sezon de indecizie am lucrat ca ghid, preponderent pentru turişti pensionari veniţi în croazieră pe Dunăre în diverse porturi de la noi, cum ar fi Giurgiu, Cernavodă, Tulcea sau alternative de moment. Acolo am legat prietenii de lungă durată, care înving trecerea anilor, aşa cum a demonstrat revederea cu Titiana după vreo 5 ani.

M-a invitat la cină pe vasul pe care lucrează momentan: Amadeus Rhapsody. Bucătarul fiind austriac a pregătit nişte schnitzele cu salată occidentală (identică cu cea orientală, numai ca preparată în vest). Am luat cina în bucătărie, ca să nu stăm printre turiştii care nu se mai satură să pună întrebări cât e ziua de lungă. În fundal se curăţau strident tacâmuri, clinchet mai plăcut totuşi decât orga electronică din restaurant, în acompaniamentul căreia un tânăr ochelarist fredona şlagăre nemţeşti pentru „puştimea” de 80 de ani. Ăn ciuda ironiei fondate, am complimentat grupul Titianei ca fiind unul tânăr, pentru că puteau toţi să umble singuri (oricât de absurd sună asta pentru unii, pentru ghizii de croazieră e doar o caracteristică a grupului).

Am încheiat seara cu un vânt rece de toamnă pe puntea vasului, admirând alte vapoare care treceau şi luminile ce străpungeau întunericul bine instalat.

A fost totul foarte emoţionant şi uşor ireal.

Nu încăpea deloc într-un status ziua asta atemporală. Mă duc la somn, că mâine am primul snooze la 6:50. Şi mai trebuie să lustruiesc converşii.

Turcia - non inclusive

2011-08-23T13:44:00.001-07:00

Am plecat spre Turcia cu nostagie. Fusesem vreo 10 veri la rand până acum câţiva ani, când am renunţat la vacanţele tip „mare şi plajă” pentru vacanţele cu iz de festival, de oraşe mari şi pe cât posibil la un ocean depărtare.

Anul ăsta pur şi simplu le-am împăcat pe toate. Am plecat cu Ari de la grandioasa distracţie din Sziget direct spre Fethyie, cu o scurtă oprire prin Viena ca să schimbăm backpackul de festival cu trolley-ul de „concediu”. Din Magyaristan (cum ar spune turcii ţării ce mă desparte de casă) spre Turkyie. Părinţii şi gaşca lor veselă au venit direct cu maşinile din Hagikistan, nimic altceva decât România, ţara mamă a celebrului fotbalist de la ... Galatasaray (sau ştiţi voi mai bine de unde).

Ne-am întâlnit cu toţii la...hostelul V-Go din Fethyie. Ce-i drept, eu am tot protestat că nu doresc niciun fel de all inclusive, am respins chiar şi ideea de demi-pensiune şi site-ul booking.com mi-a trimis în cale cel mai backpackeresc hostel din zonă. Efectiv treceai peste rucsaci ca să aungi la recepţie, pe mesele tinerilor tronau cărţi Lonely Planet şi ochelarii de soare hisptereşti erau cei cunoscuţi deja la Sziget cu câteva zile în urmă.

Aşa a început vacanţa non-inclusive. Singurul lucru inclus era micul dejun, repetat zilnic identic, că ne apuca adrenalina când schimbau măslinele verzi cu dinalea negre.

Prima zi am numit-o de adaptare, în cazul meu adaptare culinară, că ţinusem post de la kebaburi în Viena ca să neutralizez cât posibil amintirile şi să mă las surprinsă de aromele mediraneene. Bayram-ul (sfârşit de Ramadan la musulmani) meu personal a fost aşadar în prima dupămasă când ne-am aşezat toţi la un doener şi un ayran în bazarul din Fethyie. Numai că nu prea te poţi bucura de festinul propus, când şade în dreapta ta un chirurg specializat în liposucţie. Asta e mai eficient în menţinerea siluetei decât un trainer de fitness personal. Pofta de mâncare se diminua rapid la replica: „Ajungi clienta mea dacă continui să mănânci aşa”. Iar după această introducere, la fiecare bere sau baclava auzeam doar data care era una din ce în ce mai apropiată: „încă nu e cazul, dar în decembrie vei fi clienta mea” haha...numa’ că nu îşi consulta agenda pentru programări. Tot Radu a fost cel care nu a reuşit să reţină mai niciun cuvânt turcesc înafară de buz (gheaţă). I-a plăcut mult forma de adresare „arkadaş”, însemnând prieten, care se poate folosi şi către chelneri, care însă nu au scăpat toată vacanţa de propria interpretare a lui Radu: „arpacaş!”.

Când nu era acolo Radu să ne certe pe toţi că mâncăm în vreun fel sau altul, era pe fază Adi, care, proprietar de fermă la Făgăraş, ne spunea cu ce a fost injectată găina după culoarea gălbenuşului din oul servit la micul dejun ca singur produs gătit.

Pentru că hostelul nu avea plajă privată sau publică la scară, ne forţa să ieşim mereu în căutare de golfuri cât mai pustii şi mai cristaline. Lipsa de animatori şi aqua gym, specifice unor regimuri de all inclusive, ne-a trimis şi în mici excursii în zonă.

Cea mai vizitată treabă în zona lui Fethyie este plaja de la Ölüdeniz, blue lagoon, un colţ de paradis care trebuie bifat de orice călător prin lume. Chiar că acolo e apa de un albastru impecabil, subliniat de pietrele albe peste care se vălureşte. E turistic, nu zic nu...că doar nu scrie doar în ghidurile exclusive de laguna asta, dar e aşa de frumos că nu-ţi mai pasă cine e în jur. A fost, ca frumuseţe, cel mai apropiat peisaj de Maya Beach, din Koh Phi Phi, Thailanda – loc care pentru mine a rămas încă neegalat.

În ziua cu Ölüdeniz am tras şi la un sat vechi, grecesc, părăsit din motive clasice (fântâni otrăvite, să zicem), care era descris în ghid ca fiind ideal „for anyone who loves surprising and bizzare experiences”. Păi ne-au uns la corazon practic! Că dacă exista cineva pe coasta aia de Mediterană cu dragoste de bizar şi surprize, ăia eram noi! Căci, cât de bizar şi surprinzător e să muţi din loc un grup de 11 persoane, din care 9 se opresc la beri şi plăcinte la terasa „monumentului” înainte de a-i da o şansă şi a 10-a (Ari) capitulează după o trântă pe bolovani din cauza încălţărilor neadecvate? Turista grupului am fost eu în final, chiar dacă şi Ari a urcat preţ de nişte poze moderne în sepia şi câteva peisaje ruinate de neuitat. Asta a fost Kaya Koyu.

M-am tot lăudat eu cu cât de non-inlcusive a fost hostelul nostru, dar să ştiţi că tot am avut parte de o seară turcească! Cadâne au fost, dansuri populare au fost şi chiar şi o mişcare tip „cotton eye joe” – spaima deodorantelor – ne-au fost sarea şi piperul la acea cină. Şi ce e o seară turcească fără un dans tip „trenuleţ”? Mai ales că la cât de mică era terasa am ajuns să şerpuim toţi ca în celebrul joc Snake (vezi Nokia 3310). Suspansul a crescut însă de-a dreptul când s-a apucat un turcalete din trupa de dans să arunce cu cuţite într-o scândură plasată peste abdomenul unei domnişoare. Cuţitele erau încinse, turcul legat la ochi le arunca cu gura, pe o scândură ce nu acoperea toate organele vitale ale domnişoarei. Cu toate astea ea râdea. Eu cred că, de fapt, le-a spus cineva că e o echipă de medici prezentă şi au prins şi micii circari curaj J

După ce echipa de medici s-a retras, am continuat noi, economistele, la barul din subsolul hostelului. Şi nici nu v-aţi dat voi seama, dar deja ajungem la următoarea anecdotă a vacanţei:

Coborâtă la barul din subsol la un mojito, m-am împrietenit cu nişte eglezoi şi ei în vacanţă ca mine. De obicei sparg gheaţa rapid în conversaţiile cu străinii, când mi se cer detalii despre locul exact din care provin şi zic de Transilvania. Glumele cu Dracula se ţin lanţ (mereu la fel de slabe) dar măcar reuşesc să trezesc interes despre grădina din Carpaţi. De data asta ascundea şi grădina lor un mare supererou de basm. Sau mai bine spus pădurea lor, care i-a fost casă lui nimeni altul decât Robin Hood. Nici nu stiu ce sună mai cool între Transilvania şi Nottingham, dar parcă unul de ia de la bogaţi ca să dea la săraci e automat mai simpatic decât domnitorul care trage oameni în ţeapă.

...

Dacă mergeţi vreodată în Fethyie, să vă spun de un prânz / cină de neuitat care se poate organiza acolo (şi poate şi în alte locuri din Turcia, dar nu ştiu sigur). Deci, mergeţi la piaţa de peşte (Balik Pazar), vă alegeţi ce vă place din vitrină, deci practic cumpăraţi vreo 2 languste, un pumn de creveţi, nişte calamar şi ... urmează the highlight... le daţi la unul din restaurantele din jur, care, pentru vreo 3 euro vi le gătesc şi mai pun şi o salată şi o lipie lângă. Adică practic, până bei o apă sau de ce ţi-e sete, sfârâie turcii la bucătărie creveţii aleşi de ochii tăi de pe taraba acoperită de buz. Festin! Am fost 2 zile la rând la fructe de mare!

O altă ciudăţenie gustată ar mai fi Kokorec, adică un sandwich din burtă de vită prăjită pe grătar cu jar, deloc mâncarea mea perferată...dar atâta o scria pe toate meniurile de am zic că trebuie măcar să vedem ce e.

Ultima zi am fost cu o barcă închiriată doar de grupul nostru prin golfuri şi insule. E superb de cristalin şi albastru totul! Să mergeţi neapărat. În vreo 15 euro de persoană ne-a plimbat barcagiul o zi întreagă şi ne-a mai şi pregătit un BBQ copios şi fructe de sezon!

Mi-a prins bine Turcia după atâţia ani! Parcă nu aş făcut deloc pauză. Cele 30 de cuvinte mai erau şi acum actuale şi, înafară de faptul că au tăiat 6 zero-uri la bani, nu s-au schimbat foarte mult asupritorii noştri dragi.

Deci mergeţi la Fethyie când aveţi timp, trageţi la V-GO hostel şi exploraţi golfurile din jur!

Eu fug la Mures pe ultima sută de metri de vacanţă.

Pe curând, arpacaşii mei!

De-ale festivalului...

2011-08-14T06:12:00.000-07:00

După o pauză de câţiva ani am hotărât cu Ariana (mai mult a tras ea de mine) să mai dăm o tură pe la festivalul nostru preferat din anii studenţiei: Sziget-ul din Budapesta. Pentru cine nu ştie încă, aflaţi că anual se ţine pe insula Obudai de pe partea urbană de Dunăre din Budapesta un festival de 7 zile şi 7 nopţi care adună crema muzicii şi a backpackerilor din tot felul de ţări îndepărtate.

Am abordat Sziget-ul cu emoţii anul ăsta. Nu mai ştiam dacă vreau să dorm la cort, dacă mai suport cozi intermanibile încheiate într-un duş semi-igienic sau dacă mai apreciez muzică bubuitoare 24 de ore pe zi. Dar înafară de asta, cel mai frică îmi era să nu primesc acel sentiment de „nu mai e ce a fost” pe care l-am păţit deja cu câteva foste pasiuni din ultimii ani.

Szigetul nu mai e ce a fost. Nu mai recunoşteam nimic. Dar asta doar în planul insulei, care s-a schimbat teribil. Au apărut scene noi, s-au mutat scene vechi, nimic ce era înainte stânga nu mai era valabil. M-am tot gândit la Lavi care, nici atunci când ştiam festivalul ca în palmă nu reuşea să zică bistoş dacă merge de la nord la sud sau de la est la vest. Cel mai bun moment de a spune că o schimbare este vizibilă din avion. Că la sol, atmosfera şi bucuriile erau aceleaşi. Unde mai pui că au fost mult, mult mai puţini francezi anul ăsta (cine ştie cum se comportă francezii la un festival unde berea e ieftină, empatizează cu mine). De aia foarte mulţi olandezi, despre care nu aveam habar că sunt un popor aşa de simpatic şi că se râde aşa bine cu ei. Aceleaşi gânduri despre irlandezi. Şi cam tot tineretul ăsta insular era binedispus. Că vremea a fost perfectă – soare cu nori la 25 de grade – muzica ne-a legănat de la flamenco la brit pop şi dormitul în cort a fost comfortabil şi până la urmă a părut un obicei foarte social. După 3 dimineţi deja ne ştiam între noi cu cei din jur şi beam cafele împreună, cu diverse accente englezeşti. În spatele nostru era o mică tabără de olandezi cu corturi de camuflaj, de care spuneau foarte mândrii că le-au cumpărat „on a trip while travelling East.” Reacţia mea desigur: „Oh, you’ve been backpacking through Asia?”. Pufnitul lor: „No, more like Bulgaria and Romania”. Cele 3 corturi erau elementul românesc din camping, oricât de neexotic sună asta pentru noi. Apoi mi-au explicat că pentru ei şi Budapesta sună de acolo foarte estic şi exotic...

Prima formaţie pe care am văzut-o a fost una românească: The Mono Jacks. După o lună de România mi-am intrat eu într-o fază foarte carpato-danubiană şi urmăream mici evenimente din program cu îndemnul „hai să găsim nişte români!”. Erau români destui, dar tot nu mi-am îmbogăţit lista de prieteni cu vreunii. Poate la Peninsula...

Nici nu eram noi, românii, evidenţiaţi ca alte popoare. Mi s-a părut anul ăsta că toată insula era împărţită pe comunităţi: de la French Camping, la Dutch Party Tent, de la Hungarian Village (fair enough!) la tot felul de zone delimitate cu steaguri şi sfori şi culori ca negru, galben, roşu, alb, albastru dar niciodată în combinaţia tricolorului nostru. Ori, când eşti îndrumat către duşuri cu indicii ca „just walk by the Dutch flag” şi ţi-ai uitat atlasul acasă, trebuie să devii creativ şi să mergi în direcţia opusă în care merg oamenii cu prosoape şi cu părul ud.

...

Soundtrack-ul acestei griji acute de „Szigetul nu mai e ce a fost” vine de la Pulp şi anume cu melodia „Disco 2000”, unde britanicii se întreabă legat, de o reîntâlnire planificată după mulţi ani: „Won’t it be strange, when we’re all fully grown...” Dar nu a fost deloc! A fost doar un soundtrack numa’ bun de ascultat înainte de festival, care a sunat incredibil de bine live.

Cât de clişeu ar suna acum să zic că am cam ocolit scena mare anul acesta? Se supără pe mine fanii Prodigy, Chemical Brothers sau Interpol să afle că am preferat scene mai micuţe cu muzică pe sufletul meu. Astfel, concertul meu preferat anul ăsta a venit din Spania, o trupă de Flamenco pe care o ascult încă din Erasmus şi care se cheamă Ojos de Brujo. Delicioşi! M-au dezamăgit Soehne Mannheims, nişte nemţi conduşi de vocea superbă a lui Xavier Naidoo, care însă chiar nu vor să admită că rap-ul lor tineresc e „strange, now that they’re all fully grown”. Pe Skunk Anansie am vrut să o ascult din iarbă, dar nu m-a lăsat deloc. De la piesa 2 a sărit în public şi a ţinut-o tot într-un crowd surfing până la sfârşit. A făcut chiar şi crowd walking, cântând între timp – adică efectiv umbla cântând pe palmele celor din public de am rămas mască despre câtă încredere se poate avea într-o masă de oameni.

Nici La Roux nu ne-ar fi lăsat să ne tragem sufletul, dar nici n-am încercat. Îi place pe scena la fată şi asta se simte în public. Chiar că „she’s doing it for the thrill”... Peter, Bjorn & John au zdrăngănit şi ei bine din instrumente, dar nu mi-au cântat o piesă preferată şi asta mereu mă lasă cu un gust uşor amar după vreun concert.

Mai urmau 2 seri de concerte, dar fără noi. Sâmbătă dimineaţa ar fi trebuit să părăsim insula la 8, dar fiindcă ni se pare o regulă mult prea drastică, ne-am trezit cum am putut pe la 10 şi am ales să mai bem o cafea înainte să strângem cortul. Acolo, la coadă, ne-au prins! The Sziget Staff! No wristband we must leave festival area. Abia m-au lăsat să aştept după cafeaua pe care o plătisem. Ne-au însoţit la corturi şi au stat după noi până ce am strâns tot. Au sunat apoi după „Party Bus” şi a venit un microbus vechi de tot cu banchete de Accelerat, care îi aduna pe ăi mai rupţi punkeri răuplatnici şi îi scotea din festival. Ne-au escortat pe toţi până la ieşire, ceea ce a fost convenabil pentru că oricum nu doream să cărăm cortul cel greu pe toată insula aia deja foarte încălzită de soare.

Mai puţin convenabil a fost ce a urmat. Am ajuns, după o oprire de-o poză şi-un gulyas în centrul Budapestei, la autogara de unde urma să luăm ceva Volanbusz spre Viena. Ariana a mers lejer cu cardul la casă să ia biletele cu vreo 2 ore înainte de plecarea programată la ora 15:30. Dar doamna de la ghişeu nu a vrut să i-l vândă. Pentru că Ari nu avea la ea paşaport sau buletin, ci doar un ID de state cu care, ţineţi minte, nu puteţi trece graniţele simbolice ale tărilor Uniunii Europene. Ne-am rugat şi de şofer să ne ia că oricum nu te întreabă nimeni de acte, că doar nici nu e control vamal în spaţiul austro-ungar, dar nu a vrut să se înduplece. Situaţia devenea mai interesantă întrucât eram sub un oarecare cronometru, unul generos – e drept, dar care tot avea să se asprească, căci la miezul nopţii trebuia să fim în aeroportul din Viena, „răzpachetate”, pentru sejurul din sudul Turciei.

Pentru că singura soluţie reală era să trecem graniţa cu o maşină, ne-am dus la autostop. Adică ne-am dus spre autostrada cu direcţia care ne convenea, am scris pe o foaie Wien şi ne-am proptit la un OMV circulat bine. Nu au trecut 10 minute că ne-a şi sosit escorta. Era un microbus vechi şi ăsta, dar mult mai dezorganizat decât party bus-ul dinainte. Era populat de doi ucrainieni pe la 40 de ani care făceau săptămânal cursa Ucraina-Germania. Misha şi Sasha. Şi şi dacă nu i-ar chema aşa, tot numele astea le-aş scrie pe blog. Sasha conducea şi cânta afectat nişte eurodance ucrainean împreună cu caseta care e posibil că s-a repetat. Misha bea un vin poşârcă dintr-un pet de Frutti Fresh de-al lor şi povestea cu noi încontinuu, oricât am fi insistat noi că nu „ruski”. Încontinuu.

Ne-au ajutat, totusi, vecinii să trecem graniţa fără acte corespunzătoare (nu că ar fi ştiut ei ce nelegiuitoare au în maşină) şi parcă dacă o făceau nişte nemţi decenţi nu era la fel de absurdă povestea.

Şi iată că 12 ore mai târziu am aterizat la Dalamat, aeroport în sudul Turciei undeva, dar lăsaţi-mă să-mi consult atlasul şi vă mai spun. Abusrdul reîncepe. Stăm cu părinţii şi alţi prieteni de-ai lor la un hostel de backpackeri! Adică chiar sari peste rucsaci ca să treci prin recepţie, mai ales ca în dupămasa asta îşi fac check-in-ul 40 de studenţi. Haha! Poate sunt olandezi că atunci chiar ne-om râde copios săptămâna asta ce abia începe, pe care o să o iau în serios imediat ce trec orele astea critice de caniculă. Între timp respir aer condiţionat cu vreo 3 muşte care îmi dau târcoale.

Să înceapă vacanţa non-inclusive!

Vacanţa râsului şi a uitării

2011-08-04T13:21:00.000-07:00

Nu am mai scris de mult timp pe blog. Ultima excursie pare să fie făcută la Praga, ceea ce e destul de corect, pentru că nu am mai părăsit Austria de atunci, până la excursia cea mai recentă în România, excursie care mă aduce la laptop cu scop extra facebook-ist.

Am aterizat la Bucureşti pe 6 iulie. A fost o dată extrem de aşteptată, pentru că nu mai fusesem în ţară din martie şi, înafară de asta, asociam plecarea spre România cu vacanţa, sfârşitul sesiunii şi mult aşteptate revederi. Dar să vă spun cât m-am plimbat hai hui prin România, că mi-am mutat periuţa de dinţi de am zăpăcit-o...

Carol I

Prima mea cazare din Bucureşti a fost la Ioana, în superbul apartament de lângă Parcul Carol, de pe a cărui terasă am revăzut tot Bucureştiul dintr-o privire rotativă. Eram doar noi, fetele cu fetiţele: Tia Păpădia şi bebe Pati, copilul nou, a cărei naşă urma să devin la o săptămână distanţă. Dar până atunci am mai avut multă caniculă de infruntat şi prieteni de vizitat. Că, de fapt, asta e fain acasă: să te întinzi ore în şir la poveşti cu oameni care îţi înţeleg glumele şi îţi povestesc chestii interesante.

Aşa mult mi-a plăcut terasa Ioanei că nu am ieşit exagerat în primele zile. Mai bine ne răcoream cu un rosé şi un pepene, făcând cu schimbul la „cine-i pune biberonul lui Pati” când se trezea urlând bebeluşeşte.

Am mai fost la shopping de rochiţe pentru botez. Uitasem dacă tradiţia cere ca bebeluşul, naşa sau mama să aibă rochie nouă... J aşa că, din superstiţie dacă vreţi, ne-am îmbrăcat toate în veşmânt nemaipurtat.

Zilele următoare, în prag de botez, s-a umplut casa de la Parcul Carol de bunici, motiv pentru care am revenit în leagănul studenţiei mele, apartamentul din Ştefan cel Mare.

Ştefan cel Mare

Am găsit apartamentul gol. Silviu, prieten mai vechi şi chiriaş exemplar, a lăsat în urmă o casă curată şi îngrijită. Aveam vreo 10 zile până ce urma să se mute Andrei, şi doream insistent să fac o igienizare, cum mi-au recomandat 2 din 3 meşteri specialişti veniţi să vadă ce e de făcut. Dar se pare că e foarte complicat a „igieniza” pereţii unui apartament micuţ de 2 camere. „Eu mă apuc de treabă, dar dacă nu reuşesc să termin în timp util vă las casa şantier, că plec în concediu!”. Celălalt m-a refuzat mai subtil, cerându-mi 850 de euro pentru distracţie.

Aşa că am igienizat eu ce am putut, un spălat de geam, un golit de rafturi şi sertare. Cred că am stat aproape o săptămână „acasă” până a venit ziua schimbului de case.

Serile le petreceam pe la terase, prin Centrul Vechi, chiar dacă zice lumea că e plin de cocalari, nelipsitul Atelier Mecanic, pe la Baraca - să fiu cool, Grădina Cărtureşti – ca hipsterii şi pe la mici restaurănţele care îmi amintesc că nicăieri nu-i mai bună ciorba ca în România.

Piaţa Muncii

Am lăsat apartamentul din Ştefan cel Mare în weekendul cu botezul şi m-am mutat la Piaţa Muncii, unde Octavia, prietena mai nouă dar zici că a fost aici mereu, împacheta şi ea de zor. Scopul ei pentru făcut bagaje a fost unul din cele mai plăcute gânduri ale verii: se mută la Viena. O dată cu ea se mută şi poveşti, glume, zâmbete. De-abia o aştept, că mi-am dat seama cât îmi lipseşte una din „fete” pe aici. Nu că Tuţi nu ar face faţă tuturor poveştilor mele semisentimentale, dar nu se chiar bagă la făcut manichiura împreună J

Locuind la Piaţa Muncii am aflat şi că mi s-a deschis piaţa muncii Austria. Adică am primit drept de muncă pentru o practică ce se anunţă foarte interesantă. Din toamnă, la Young & Rubicam Viena, la umbră de Stephansdom şi cu Starbucks la parterul clădirii. Dar despre asta, după 5 septembrie.

În 16 iulie am serbat botezul lui Pati, într-o zi extrem de călduroasă, atât meteorologic cât, mai ales, sufleteşte. E un bebe foarte fain. Extrem de cuminte şi de liniştită. Mi se pare că se potriveşte cu poveştile pe care le aud despre mine, de când eram de dimensiunile ei firave. Cred că o să ne potrivim de minune!!

Am serbat-o mai întâi festiv la restaurant iar apoi, am continuat să o serbăm între noi tinerii la un pub din Centrul Vechi, până-n zori!

Cele rele să se spele!

Sângeorz

Şi iată că, abia după 10 zile de „acasă” am ajuns cu adevărat acasă, la mami şi la tati. Dar pentru că şi ei erau pe drumuri în ziua cu pricina, am făcut prima oprire la Vichend, cu gândul să facem o baie bună după drumul cel lung şi căldurile ireale din Sud. Era o zi de luni, aşa că ni se părea aproape normal ca parcarea ştrandului să fie ocupată doar pe jumătate. Dar motivul era, de fapt, schimbarea apei. „Da’ voi nu ştiţi că în fiecare luni se schimbă apa în bazine?”, ne întreba un domn cu furtun, căruia îi ceream sfaturi de bălăceală. Nu mai ştiam. M-am simţit de parcă nu mai eram deloc de-a locului.

Totuşi, sentimentul de-a fi de-al locului a revenit repede. După regăsiri, cină rapidă şi poveşti cu părinţii ne-am întors la acelaşi Vichend pentru o ieşire liniştită la terasă. S-au alăturat Ioana, Dan şi Zeno. Dan proaspăt revenit din Barcelona unde s-a bucurat un an de soare, mare şi multe ore de muncă şi Zeno spre un soare şi o mare mai îndepărtate, ultima săptămână înainte de plecarea pentru o perioadă nedeterminată, spre Sao Paolo. Contextul pentru glume împrăştietoare era perfect. Şi aşa s-a şi întâmplat. Seara a fost încoronată de un scurt dialog între Zeno şi chelneriţă. Domnişoara ne spune: „Ultima comandă, mai doriţi ceva?” Zeno îi răspunde: „Deocamdată, nu” J

A doua zi ne-a ieşit şi faza cu bălăceala şi toate zilele ce au urmat ne-am bucurat de familie, prieteni, râs şi voie bună.

Bună Ziua

Cum intri în Cluj pe dreapta, în spatele unei chicioşenii de hotel de 5 stele se ascund, în cartierul Bună Ziua, nişte blocuri noi, confortabile şi primitoare. La parterul unuia dintre ele stau Ralush cu Dudu, care ne-au primit pe Georgi, Ioana şi cu mine pentru două zile de creat vremuri bune. Aveam de la la Lavi o enumeraţie de restaurante de neratat în Cluj. În afară de asta mai avea fiecare locul lui preferat de bifat, că doar cu Clujul toţi avem istorie. Am ajuns aşa la un restaurant elegant din centrul istoric, apoi la o bere pe Piezişă - în Buha, la un spanac cu ochiuri în Kaya Tanya din acelaşi centru istoric, la un dans şi-o voie bună în Stuful încă neatins de flăcări, la o poveste cu veşti de peste ocean aduse de un prieten din SUA - în Atelier şi la o limonadă de revenire într-o curte superbă din Piaţa Muzeului. Toate astea în 2 zile memorabile. Prin toate aceste locuri s-au rotit prieteni vechi şi noi şi au curs glume pe săturate. Tot Clujul e de neratat vara! Mai ales că relevă pe alocuri poveşti dinalea care rămân nespuse, dar foarte vii in amintiri J

Am mai stat acasă un weekend după povestea asta şi am serbat ziua lui Draghi, prieten drag proaspăt întors din Bremen unde se doctorează cu succes de o vreme şi plecarea lui Zeno, care după ultima comandă, avea să plece pe traseul Bucureşti – Istanbul – Sao Paolo (da, ştiu, împotriva curentului, dar aşa a găsit bilet ;).

Ultima zi am stat în familie, cu grătare în curtea noastră şi timp de calitate cu dragii de mama şi tata, nişte prieteni şi un ujos – adică un soi de laibărel de vară pus pe umeri J

Şoseaua Iancului

Am revenit la Bucureşti într-o zi de luni. Vio sosise şi ea de la mare şi mă aştepta la apartamentul ei drăguţ din Şoseaua Iancului. Am urmat-o acolo unde m-am şi plantat pentru vreo săptămână. Cu staţia de metrou la 10 minute de mers şi un Mega Image cvasi la parterul blocului, nu-ţi poţi dori mai multe de la viaţă. Nişte copaci răcoroşi în faţa geamului şi loc de parcare la orice oră din zi...m-am simţit excelent la căsuţa din ultima săptămână de Bucureşti. Avea să fie una specială pentru că întâmpinam în mijlocul ei pe prietenii mei din Austria. Adică, mă laud eu că prieteni ca în Ro nu mai există, dar de fapt am adunat şi aici o mână de oameni faini, dintre care 3 m-au urmat curioşi până în capătul Uniunii Europene.

Norocul a făcut ca, tot prin puterea prieteniei şi firilor sociale, să primesc împrumut o maşină Mazda...şi încă una mov semidecapotabila!! Binefăcătorul e un prieten mai nou, Răzvan, care va mai apărea sigur în tot felul de poveşti dinastea excursioniste pe viitor. Mi-a lăsat maşina fără să ştie cum conduc. Şi să nu uităm că nici nu e un an de când mă lăudam eu că mi-a ieşit un drum de Cluj.

Mazda mov ne-a purtat spre Vamă. Cu „ne” mă refer la Claudi - colega mea de apartament, Alfred – colegul meu de şcoală şi Anna, prietena lui.

La Căsuţe

În Vama Veche am locuit cu toţii la nişte căsuţe drăguţe care aveau de oferit un pat, o măsuţă, nişte duşuri în curte şi vedere la mare. Tot ce trebuie pentru 2 nopţi de Vamă.

Vestea cea bună e că Vama Veche nu s-a stricat. De fapt, nu mi s-a mai părut aşa primitoare şi party de câţiva ani. Poate că nu mai e ce a fost, dar nici noi nu mai suntem ce am fost. Şi Vama a fost anul ăsta exact cum a trebuit.

De făcut le-am făcut pe cele clasice: mâncat de scoici şi peşte, dansat pe plajă, bălăceli şi poveşti la terase cu stuf. Adică perfect!

Vienezii mei au fost încântaţi la tot pasul, de lume, de voie bună, de muzici, de gagici topless, de apa caldă a mării, de plaja cu corturi şi dansul pe mese. Nu ne-a lipsit nimic.

M-am întâlnit, ca pe vremuri, cu toţi cunoscuţii din Bucureşti mutaţi în weekend la mare. M-am întâlnit întâmplător cu prieteni vechi care stau foarte departe şi mai mare ne-a fost surpriza şi chiuitul.

Vama a fost exact cum am dorit să fie!

Ne-am întors în Iancului sâmbătă seară. Am sacrificat o seară de Vamă ca să băgăm în seamă şi capitala. Şi bine am făcut. Am inclus Casa Poporului, care, oricât de criticată ar fi, e mereu interesantă pentru toată lumea, de vizitat şi de ascultat istorie.

Am inclus un prânz la proaspăt renovatul şi redeschisul Han a lui Manuc apoi o vizită la muzeul de istorie, Calea Victoriei, Piaţa Universităţii, vilele de ambasade din zona străzilor cu nume de capitale, Vilacross şi Centrul Vechi şi toate segmentele ce conectaază cele tocmai menţionate. Am făcut un pic şi pe ghidul şi am simţit că lucrul ăsta a fost foarte bine primit.

De fiecare dată când arăt un oraş, fie el Viena sau Bucureşti, unor necunoscători, simt că tot eu sunt cea care ajunge să-l aprecieze cel mai mult pe final. Respectiv, parcă subliniind elementele mele preferate din el, reuşesc eu să le reconştientizez şi să le dublu-apreciez.

I-am lăsat pe prieteni la aeroport duminică şi am fugit la Lavi pentru lebeniţă, ceai şi scrabble. Îmi lipsesc toate 4 ingredientele acum.

În ultima seară s-a întâmplat, în sfârşit, un lucru pe care mi l-am dorit toată vacanţa. Am fost la pub quiz-ul din Bordellos, Centrul Vechi şi am câştigat cu o echipă tare, de prieteni mai vechi, de pe vremea când practicam ghidăria remunerat şi cu pasiune! Pub quiz-ul e o mare plăcere de-a mea, care se trage din Viena, mai ales din primul semestru. Mi-am dorit multă vreme să-l încerc pe cel din Bucureşti, pe care îl ratasem în februarie la vreo săptămână. Să mergeţi dacă vă place aşa ceva, că e destul de interesant. Merge şi Dobrovolschi ;)

Cam asta vacanţa mea de vară pe tărâm neaoş.

În august mă întorc, după mulţi ani de absenţă, în Turcia. Abia aştept! Vine Ari sâmbătă, ne ocupăm puţin de Viena, Budapesta şi Bratislava şi apoi zburăm să ne reîntregim familia în Marmaris.

Aşa că, teoretic, revin cu poveşti estivale în vreo 2 săptămâni.

Vacanţă plăcută....

Praga. Văzută şi nevăzută.

2011-06-08T12:36:00.000-07:00

Praga văzută

Am văzut prima oară Praga în anul 2 de facultate, când Ioana şi cu mine am fost „treniste” pentru vreo 3 săptămâni de Interrail prin Europa, săptămâni de care ne amintim constant şi astăzi, numindu-le simplu: Iurotrip. Dar exact cum mă aşteptam, nu mai ţineam minte detalii concrete despre Praga vizitată atunci; decât poate scările rulante interminabile de la staţia de metrou de la muzeu şi scările non rulante interminabile care duc spre „oh, hrad frumos”. Mai ţin minte un frig teribil, încălţări neadecvate şi exact acelaşi sentiment de „ieftin ca Praga”, pentru că şi în Iurotrip am ajuns în Praga din scumpa şi costisitoarea Vienă.

Încălţări neadecvate au fost şi anul acesta. Dar în sens total opus. Adică nu ar fi stricat nişte şlapi. M-a pălit prima căldură cehă în pauza autocarului elegant, dotat cu aer condiţionat. A tras pentru 20 de minute în autogara din Brno, chiar după ce se terminase primul film din program şi anume „It’s complicated”, cu Meryl Streep. Nu-i fain?

Două ore mai târziu am ajuns în autogara Florenc, din Praga, unde m-a întâmpinat Ana. Ne cunoaştem din clasa a 8-a cu Ana. Făceam meditaţii la română împreună, la tanti Madi. În liceu am fost în acelaşi grup de prieteni, dar parcă a trebuit să ne apucăm de studii internaţionale ca să avem timp să stăm cu orele împreună să ne pierdem în poveşti. Ea face un Erasmus la Praga.

De cum am ajuns ne-am dus spre centrul vechi, am urcat la castel, ne-am plimbat pe malul Vâltavei, am trecut celebrul pod şi am gustat hermelinele, un fel de camembert preparat la grătar.

Am aflat că şi Praga e împărţită pe sectoare. Adică partea cea mai centrală e Praga 1. Urmează Praga 2 şi tot aşa. Nu ştiu până la ce cifră se întinde povestea asta, dar eu mai departe de 6 nu am auzit. Cred că asta e limita turistului. Noi ne-am aflat mai mereu în Praga 1, 2 şi 3. Ana stă la graniţa dintre 2 şi 3. Dar dacă eu aş locui acolo aş povesti că stau în 2. Că aşa îmi place mie, în centru! Apartamentul în care stă Ana a fost unul din cele mai faine lucruri văzute în Praga. Clădire dinaia veche, în care e mereu mai rece decât afară, cu tavan înalt şi mobilă care nu are nicio treabă cu Suedia.

A doua zi, sâmbătă, Ana a lucrat şi eu am mers de capul meu prin cartierul evreiesc.Vestitul cimitir era închis. Mi-am zis că din cauza Sabbath-ului (sper că am scris bine). Am mai descoperit în zonă nişte mici galerii de artă, un restaurant drăguţ cu curte interioară şi rochia asta perfectă care se uită la mine din dulapul deschis în timp ce vă povestesc despre Praga.

Sâmbătă seara, cum cere tradiţia, am mers la discotecă! Şi pentru prima oară în mult timp nu folosesc termenul ironic. Pentru că am ajuns, pe final de seară, într-un loc numit Retro Discoteque care mi-a amintit întocmai de o locaţie cu discoball şi lumină fluorescentă din anii 90. Dar înainte de Retro ăsta am fost într-un club mai underground şi mai cool, Akropolis, unde nu s-a dat muzică grecească, ci dimpotrivă, latino! Nu mă refer la Shakira şi J.Lo ci chiar Manuchao şi similare. A fost cred şi prima oară când am auzit într-un loc dansant una din formaţiile mele preferate spaniole, Ojos de Brujo. Deci, bună discoteca! (aici din nou ironic, vedeţi?)

Harta destrăbălării a fost schiţată de unul din colegii de apartament ai Anei, un polonez haios care nu a venit cu noi pentru că (wait for it)...îl pişcase o buburuză de ochi! O mămăruţă, pentru nostalgici. Sau, „it’s an insect that we actually like in Poland, but it bites. It’s red with black dots”. Ce bine că în România nu muşcă buburuzele!

Duminica dimneaţa ne-a demonstrat cât de bine ne potrivim Ana şi cu mine în unele privinţe: ne-am băut cafeaua fără zahăr, după ce ne-am trezit în tandem la 12:00. Aveam multe plănuite pentru ziua respectivă: 2 expoziţii (dintre care una la un nou artist preferat de-al meu, Alphonso Mucha), plimbare la zidul lui John Lennon (început cu graffiti-uri conţinând mesaje de pace şi iubire o dată cu moartea artistului – imagine...), şezut pe iarbă stil picnic (iarba, o mare pasiune a cehilor), cină la terasă şi multe, multe poveşti! Ne-au ieşit toate planurile în ciuda orei târzii la care ne-am urnit spre îndeplinirea lor.

Praga nevăzută

Am menţionat că în ambiţioasa duminică am avut o mie de planuri, printre care două expoziţii.

Ei bine, expoziţia 2, se numeşte ceva de genul „blind exhibition” şi te poartă timp de 60 de minute prin beznă totală, te provoacă să descoperi o lume de care practic doar îţi aminteşti şi să „vezi lumea prin ochiul orbului”. Ea începe după o perdea după care nu se vede nimic. De acolo se aude vocea unui nevăzător (ştii din prospect că e nevăzător) care te invită înăuntru. După ce se închide uşa dispare lumina complet şi intervine o oarecare panică. Pentru că nu ştii unde eşti, ce e în faţă sau în spate, dacă eşti într-o cameră spaţioasă sau împarţi un metru pătrat cu alte 7 persoane. Aerul nu lipseste din lipsă de oxigen ci din lipsă de lumină.

Primele minute nu ne-am lăsat de mână cu Ana, până când ghidul, care simţea că nu ne ghidează independent mi-a zis: you can let her go, she is blind too. Chiar şi atunci am mai trişat. Cred că a durat cam un sfert de oră până ne-am adaptat. Apoi am început să descoperim lumea doar cu forme. Un cuptor cu microunde pe un frigider, aragazul, au! – un scaun – bucătăria, deci. Am intrat apoi într-o cameră cu birou şi tabureţi. Am „ieşit” într-un spaţiu care simula strada. Am învăţat să trecem strada, am descoperit o bicicletă cu roţi cam dezumflate a cărei claxon nu mergea. Am format un număr de telefon austriac la un telefon public pe care l-am ghicit că ar fi cu cartelă. Am descoperit un trabant pe care mi l-am închipuit verde. M-am bucurat apoi de o pădure doar prin sunetul unui pârâu şi ciripeli. Ne-am familiarizat şi cu ceilalţi turişti din grup, chiar dacă erau francezi. Am trecut de la mici momente de panică, în care aveai impresia că te-ai rătăcit, la momente de râs izbucnit din replici ca „everyone just stop touching me!!”. M-am aşezat pe canapea cu o franţuzoaică chiar după ce a trebuit să ghicim nişte litere de pe o poartă. „What did you read?”, o întreb. „Right now I read a book about Brits who hate the French”. Haha, de parcă singura mea grijă în marea beznă ar fi fost să îi aflu pasiunile literare.

Plimbarea nemaivăzută s-a terminat la un bar. Aş fi comandat o cafea dacă aş fi văzut ceva, dar, date fiind condiţiile m-am mulţumit cu o cola. Taskul era şi să ghicim monedele. Dar eu am trişat: m-am interesat dinainte şi am luat bani ficşi.

La bar eram deja toţi relaxaţi. Reperam voci şi făceam conversaţii.Râdeam. Asta a fost cea mai plăcută surpriză: să observ cât de repede mă adaptez unei situaţii căreia nu credeam să-i pot face faţă.

După 60 de minute lumina revine ca un factor deranjant, dar incredibil de apreciat. Am văzut Praga pentru a treia oară.

Şi sigur o s-o văd şi a patra oară. Că sunt foarte norocoasă, nu vi se pare?

U.S.A. 3.3

2011-05-18T17:16:00.000-07:00

Nu a trecut mult timp de când am revenit la palat. Nu e o metodă de a alinta duplexul studenţesc în care locuiesc în districtul 10 al Vienei.Ci e vorba de palatul Eschenbach, practic încă unul din palatele Vienei, unde se ţine în seara asta un mare bal. Eu cenuşăresc la garderobă, unde nu e mare lucru de făcut, pentru că afară erau vreo 20 de grade când au început să sosească elegantele călăşti. Sau or fi fost totuşi taxiuri...E interesant să lucrezi la garderobă la un eveniment. Toţi vin şi pleacă deodată şi între aceste valuri mai sunt vreo 5 ore în care rarisim vrea câte unul să ia ceva din sacou sau să depună ceva în vreo plasă. În rest, şed cu muzică de bal şi Red Bull, care sper să mă ţină trează încă vreo 4 ore. Încă nici nu a bătut orologiul miezul nopţii...

Mi-e foarte somn pentru că am avut 8 ore de curs azi. Dar cu 2 lectori foarte tari! Unul din SUA, stabilit la London şi umblător prin lume să zică despre inovaţii şi un specialist în marketing, austriac, care s-a plimbat în poziţii de top pe la mari firme internaţionale.

Americanul s-a prezentat foarte energic şi ambiţios şi ne-a purtat prin tot felul de jocuri de creaţie, creative problem solving, procese de generat idei şi altele. Practic cred ca ne-a plăcut tuturor, mai ales pentru că era aşa diferit faţă de profesorul clasic austriac, care le zice bine, dar nu cu aceeaşi lejeritate sau umor... parcă...

Sau poate că sunt eu încă puţin cu urme de PTD (Post Travelling Depression, unde depression este, pentru mine, un cuvânt foarte mare), pentru că să nu uităm că încă nu s-a împlinit luna de când am revenit de partea asta a marelui lac.

Cine a citit postul anterior ştie, probabil, că plimbările mele au fost descrise până în momentul în care m-a luat un avion din Baltimore spre Chicago. La Chicago mă aştepta Ariana în aeroport (metaforic, pentru că de fapt am aşteptat-o eu vreo 20 min) şi am pornit în bruma dimineţii spre Edgewater, cartierul ei. Ne-am ocupat în perioada imediat următoare de petrecut timp împreună, apoi ea de o lucrare pe care trebuia să o predea într-un curând şi eu de somn necondiţionat. Tare m-am bucurat să cunosc şi familia la care face babysitting, nişte copii adorabili şi extrem de deschişi şi veseli.

(....)

Am plecat să petrecem Paştile la Detroit. Acolo avem o familie mare şi superbă. Practic vărul primar al mamei care e stabilit acolo cu wonderwoman Simona. Împreună au 4 copii, verişorii mei de gradul 2, din care au fost acasă Alex – de generaţia mea, Marie 10 şi Luca 5. Unde mai pui că toată casa aia e un carusel, un joc, o fantezie! Şi cireşele de pe tort, Doina şi Nichi, bunicii verişorilor! Aşadar, party of 9 am petrecut în casa călduroasă un weekend excelent!

Detroit-ul nu e un oraş frumos. E plăcută partea cu faleza care are skyline canadian. Adică puteam trece râul şi să bifez şi Canada, asta într-o lume ideală, fără vize. Şi vreau să mă corectez pe loc, pentru că „râu” poate fi greşit plasat aici. Alex mi-a explicat că de fapt e vorba de o strâmtoare între 2 lacuri (din care niciunul nu e Michigan , cum aş fi bănuit eu judecând după stat). Tot Alex mi-a explicat că Detroit, în franceză înseamnă efectiv „strâmtoare”. Asta, aşa, pentru partea trivia a acestui blog.

În noaptea de Înviere am fost la biserica ortodoxă din zonă (una din ele, la Detroit fiind o mare comunitate de români, se găsesc şi mai multe biserici ortodoxe). Preotul de acolo era vestit că face slujba mai scurtă decât alţii, deci am acceptat să merg să văd cum se înconjoară biserica în America. Cam ca la noi. În drum, însă, am observat un lucru, nu ştiu dacă neortodox dar sigur nu neaoş. Am ajuns la partea unde se aprind lumânări. Descifrez bine „Vii” şi când mă uit vizavi...un automat de Coca Cola! Credeam că e o glumă subtilă pe care aş fi apreciat-o enorm...dar de fapt secţiunea de lumânări pentru „Morţi” am observat-o imediat după, înghesuită lângă categoria celor mai norocoşi dintre noi, pe când automatul de suc deservea vreunui însetat deshidratat de post negru.

Ziua următoare am fost la altă biserică, unde am avut parte de un prânz bogat în sânul comunitâţii române din jurul Detroitului. Vreo 40 de oameni adunaţi într-o sală anexată bisericii ortodoxde, cu iz de cămin cultural de la noi. Bucate bune, preparate de doamnele prezente, ciorbă de miel cu tarhon, ridichi, telemele, drob....şi prăji. Deci meniu complet de Paşti pe care l-am mai diversificat noi cu o tură de mici grilaţi cu Alex mai târziu în terasă. Ne-am permis, că doar alergasem vreo juma de oră bună dimineaţa, într-un parc din apropiere.

Luni, prima zi de Paşti, am pornit-o cu Ari înapoi spre Chicago, după cum a aflat şi ploaia care nu mă scapă din priviri cum păşesc în Illinois. Şi la început am crezut că e coincidenţă, dar din 3 vizite la Chicago am cam un singur set de poze afară şi fără glugă.

La Chicago am încercat să sorb la maxim din timpul Arianei. Ea avea sesiune şi eu chef să fiu alintată. Alintată am fost şi ea a încheiat semestrul cu A pe linie, deci undeva ne-am armonizat numa’ bine!

Toată lumea era în sesiune şi totuşi am ciupit câte puţin din timpul lor, adică a prietenilor din Chicago Karla, Ralu, Anca, Tully...

M-am plimbat şi singură puţin prin Wicker Park şi Milwaukee, o zonă foarte hipsteră a Chicago-ului şi, spun unii, unde s-a dat startul la concept efectiv. Ştiind asta dinainte, am perceput ca normal să existe străzi cu magazine vintage, handmade-ul să fie la el acasă şi cofetarii de cupcake să fie bărbaţi uşor efeminaţi. E interesant că există un trend să ai ce nu are nimeni, să bei beri din ţări îndepartate, să guşti mâncăruri a căror denumire nu o poţi reţine, etc. Şi de ce să ne mirăm atunci, că în acelaşi Wicker Park am găsit într-un magazin numere din revista Omagiu, de vânzare cu 25 de dolari bucata? N-are nimeni!

Tot în Chicago am văzut banca „drive through”, unde tragi maşina aproape de aparat şi rezolvi chestiuni bancare de zici că plăteşti o taxă de pod. Sau, în alt caz, tragi maşina în dreptul unor containere, în care predai, pe geam, cărţile de la bibliotecă. Şi mai târziu, în supermarket, cobori lejer pe scările rulante în timp ce coşul de cumpărături, plin, se dă în paralel pe nişte şine şi te aşteaptă, jos, cuminte.

Unele lucruri în America îmi dau senzaţia că mă aflu brusc în viitor. Altele, că sunt în absurd. De exemplu, salonul de manichiură din Harlem în care doamnele primeau manichiura făcută exclusiv de domni asiatici de vârsta a doua.

Îmi place foarte mult în America! Dar mai ales pentru că am fost tot timpul în regim alintător. Şi pentru că ne plac clişeele şi acolo sunt la tot pasul.

Sper ca la anul, pe vremea asta, să postez despre încă o excursie în America de Nord. Şi poate una în America de Sud.

Important e că lumea e mare şi că blogurile astea nu limitează numărul de poveşti.

În Viena e din nou bine! Dar aştept şi să ajung în România prin vară. Sunt curioasă câtă lume mă va întâmpina cu: „Ai fost în State? Şi cum a fost? Pe unde te-ai plimbat?” Voi ştii atunci să mai comand o cafea. Că povestea s-a dovedit a fi destul de lungă....

Stand by

2011-05-09T14:25:00.000-07:00

Doream să mă apuc mai devreme de acest post dar am fost plecată scurt în România şi nu am apucat. Haha...nu-i adevărat! Am fost doar la Ambasada României în seara asta, la un concert şi, cum cere evenimentul, m-au orbit paietele doamnelor aşa că, abia acum încep să văd nişte taste cu ochiul stâng.

M-am gândit puţin cum să mă îmbrac. Am crezut că nu se mai poartă „rochia de revelion” pentru o seară stundenţească, chiar dacă implică ea o mică orchestră şi un cor. Dar am greşit! Din noroc mi-am luat o rochie extra „casual”. Şi asta mai mult pentru că blugii pe care i-am plănuit pentru azi, cumpăraţi vara trecută, nu mă mai avantajează chiar aşa cum ţineam eu minte. Şi chiar şi când am observat asta, din negare sau naivitate, primul meu gând a fost: „Oare ce mi-a trecut prin cap acum un an să îmi cumpăr blugi atât de strâmţi, când doar mie îmi place să mă îmbrac lejer!” Haha!

Aşa e de fapt, că după 3 săptămâni de America te întorci acasă şi nu ştii ce poate fi mai periculos: să verifici kilogramele sau amprenta de carbon?

Ultima zi în New York ne-a plouat tare. Am mai prins un pic de High Line Park (o treaba mai noua, o fostă linie de tren suspendată, transformată în parc, deci fain!) cu semi soare şi apoi un ceai cu poveste la un italienesc din Chelsea Market.Am revenit după, pe o ploaie torenţială în Time Square şi de acolo cele 4 „blocuri” spre hotel. Bagajul mi-a fost gata în timp pentru a fi preluată de 3 venezueleni care urmau să mă ducă să-l vizitez pe un vechi prieten, Silvan, pornit din Mureş şi stabilit acum in Winchester, Virginia. Adică aceşti venezueleni erau prienteni cu el şi am avut noroc să îmi potrivesc orarul cu ei şi ei au fost drăguţi să mă ia cu ei în Dodge-ul închiriat. Mi-a făcut plăcere, după vreo 8 zile, să îmi aud din nou numele pronunţat cu R apăsat, sau „R” rulat cum s-ar traduce motamo din engleză sau germană.

Prima diferenţă culturală a fost că brusc nu mai eram în America, ci în „America de Nord”. Logic, de fapt...dar mi-a luat ceva timp să mă obişnuiesc, aşa că cred ca am rămas la Estados Unidos o vreme.

Silvan ne aştepta cu masa pusă pe la 2 noaptea, când am lăsat în urmă ruperea de nori (aici e dramatizare, că eu de fapt am dormit dusă tot drumul). Oricum, ziua următoare a fost senin şi verde totul şi după un mic dejun extra tipic american cu bacon şi ouă şi pancakes, ne-am pornit toţi 5 pe nişte serpentine prin Apalaşi (cu maşina, desigur), pe valea râului Shenandoah, ca să degustăm vin şi să privim privelişti de-ţi taie respiraţia. La locul de degustat vin am primit şi un tur explicativ, ţinut de unul din fiii acelei moşii. Partea mea preferată a fost când ne-au întrebat de unde suntem. „Venezuela and Romania, just like the regular groups of tourists you get!”.

La fel de amestecată a fost şi cina, o ciorbă românească şi o plăcintă venezueleană, urmate de nişte jocuri de societate americane.

După 2 nopţi de găzduire perfectă în Winchester mi-am luat la revedere de la Silvan şi am plecat cu o prietenă de-ale lui (parcă DOOM acceptă acum şi varianta „de-a”, cum acceptă mai nou şi „locaţie” pentru „loc”- hah!) să vizităm Washington. Deci eu chiar nu înţeleg de ce zice lumea că nu ar fi cine ştie ce. Că chiar e cine ştie ce!! Wow! E Capitolul acela imens, monumentele, Casa Albă, muzee infinite şi atât de mult spaţiu şi verdeaţă! Plus că toată partea de George Town, cu restauranţele şi case superbe, au un aer european rar întâlnit în marile oraşe din America. Deci nu există să fiţi în zonă şi să nu fugiţi până la D.C. (cum îi spune toată lumea), pentru că merită tare o zi, două din timpul vostru!

M-am despărţit de Maryory cu besos şi abrazos şi mulţi de gracias în gara din Washington, o clădire superbă pe care am admirat-o în fugă, pentru că trenul meu spre Baltimore pleca în câteva minute. Nu mult mai mult de câteva minute, adică vreo 45, a făcut şi până să ajungă acolo. Au fost primele minute de respiro de când începusem călătoria americană, adică primele minute în care să folosesc vreuna din cărţile cu care mă încărcasem din Viena. La îndemână ţineam o carte de Eliade pe care, cu toate că ştiam că nu o să am timp să o savurez cum se cade, am luat-o mai mult pentru că îmi place mie uneori să am Bucureştiul la mine.

Am ajuns foarte repede în Baltimore, cum spuneam, şi câteva alte minute mai târziu mă instalam în camera de la subsol a prietenei mele Ioana, care face (şi între timp a absolvit cu brio) un internship la un mare hotel . Baltimore e un oraş port, cu fructe de mare dar fără partea de plajă, cu un centru foarte drăguţ, dar care nu merită neapărat un drum extra din celălalt capăt al continentului. Totuşi, dacă sunteţi prin Washington şi vă e dor de nişte vapoare şi un crab cake, nu o vă pară rău că aţi străbătut drumul scurt spre Baltimore. Mie una mi-a părut foarte bine, pentru că am cunoscut un mediu de „internişti” foarte haioşi, am petrecut destul de studenţeşte on a school night şi am depănat nişte poveşti foarte binevenite cu Ioana, cu care, dat fiind contextul, mă văd rar, rar.

Amuzant a fost la un pub în Baltimore un barman tare mărinimos. Am cerut o bere când am venit şi apoi pe rând am mai primit una (şi când spun una, luaţi aminte că şi părinţii mei citesc acest blog) şi fetele au mai primit şi ele rânduri din ce comandaseră şi apoi toate îngheţată şi la sfârşit am avut de plătit vreo 5 dolari de persoană după ce, vorba aia, „am mâncat bine, am băut bine”. Eu nu înţeleg cum funcţionează economia acelui continent de nord!

Ori, pe cât de uşor mi-a fost să ajung la Baltimore, pe atât de greu mi-a fost să plec. Şi nu scoateţi batista, că nu o zic în sensul sentimental, că nu m-am mai putut desprinde, oricât de bine m-am simţit, ci la modul (dez)organizatoric. Că mie îmi place să călătoresc spontan şi să fac planuri din drum - e una - dar parcă în săptamână mare, într-o ţară care prin titlu e mare că doar se compune din atâtea alte state, „go with the flow”-ul ăsta hippy şi liber nu se potriveşte mănuşă. Că una e să faci un plan mental în avion când oricum nu merge Google Maps şi alta e să vezi că faci 20 de ore de la Buffalo la Detroit cu autobusul...şi apoi când mai şi afli că aia e prescurtarea prin Canada şi tu nu ai viză....mda...

Dar iepuraşul de Paşti a venit mai devreme anul ăsta. Şi mi-a adus un bilet de avion gratis! Şi nu în sensul că l-a plătit vreun sugar daddy. Realmente gratis! Pentru că Ariana lucrează pentru o doamnă super, care la rândul ei lucrează pentru United Airlines care la rândul lor au avioane şi dau ocazional bilete free of charge angajaţilor lor. Se cheamă bilete in stand by. Adică, nu ai un loc atribuit; mergi la avion şi dacă e loc zbori, dacă nu mai stai pâna la un avion care „te ia”. Eu am avut loc la primul, că doar cine se mai trezeşte să zboare la 6 dimineaţa între Baltimore şi Chicago? Un mare mister pentru mine rămâne: de unde a ştiut bagajul meu în ce avion am avut loc?? Pentru că eu am aflat doar cu câteva minute înainte de decolare că voi zbura şi când am ajuns la Chicago, bagajul era acolo!

Alte mistere din America de Nord, relatări pascale din Detroit şi elemente din „viitor” la Chicago vă tot povestesc mâine, poimâine....

Jetlag

2011-05-02T16:13:00.000-07:00

Am tot amânat această poveste pentru că mi se părea că sunt prea obosită de la jetlag, dar iată cum chiar jetlagul îmi dă chef de poveşti la miezul nopţii.

Eram sigură că voi dormi pe avion la întoarcere şi că voi fi reglată la orar european odată aterizată în Viena. Aşa au crezut toţi colegii mei de zbor, când au văzut că, într-un avion arhiplin eu eram singura care se lăfăia pe două locuri. Mi s-a părut şi mie putred norocul, mai ales că încercasem înainte de îmbarcare să schimb locul de pe bilet şi am fost asigurată nepoliticos că avionul e supravândut şi că nu există niciun loc neocupat. Să-i spunem aşadar karma, dinaia care mie nu îmi place deloc că mereu se egalează cu ceva mai neplăcut. Dar despre karma citeam în revista Wired chiar în momentul în care a venit un steward la mine să îmi spună că s-a produs o greşeală şi că, dacă nu mă deranjează, va trebui să mă mut lângă un domn ce sforăia 5 rânduri mai în spate.Şi atunci am făcut ceva foarte atipic pentru mine: i-am spus că mă deranjează şi că e problema lor că au făcut aşa o greşeală şi că eu o să rămân pe locul de la geam şi o să păstrez şi locul de lângă mine liber, pentru că am plătit mult pe bilet şi....nu-i adevărat! Sigur că am zis că aş prefera să nu, dar că mă mut dacă e vreo problemă. A spus că revine. Cred că l-am impresionat complet abia o oră mai târziu când vărsam 2 lacrimi pe finalul desenelor „Rapunzel” (blame Disney!!), astfel că, singurele motive pentru care m-a mai deranjat au fost legate de servit şi strâns chestii. Revista Wired, în schimb, la care ţineam destul de mult, am uitat-o în avion....

Dar ce căutam eu în acel avion? N-o să pot învălui întrebarea asta în mister, că la cât am împânzit facebook-ul cu tot ce am făcut prin state,ştiţi cam tot şi trebuie să caut acum în carneţelul roşu dacă nu cumva am notat vreo picanterie de nedescris sub forma unui status şi adevărul este că ... poate.

Dar adevărul este că îmi place şi să detaliez...aşa că să începem cu New Yorkul.

Anul ăsta am fost acolo pentru a 3-a oară. Am ajuns să merg o dată pe an, cum mergeam alte ori la Costineşti. Dar de fapt, la Costineşti am fost doar de 2 ori...o frecventa mai apropiată în cifre ar fi Sovata. Deci m-am învârtit bine!

Anul ăsta însă am fost cu scop preponderent intelectual şi anume să particip la un workshop la o firma de marketing de acolo, workshop exprimat printr-un concurs, urmat de un premiu pe care l-am câştigat! Obiectul de promovat era dintre cele plictisitoare: plain yogurt! Nu tu arome, fructe sau bifidus essensis. Numai iaurt. Şi tema era să-l denumin, împachetăm, bibilim şi comunicăm ca pentru new yorkezul de rând. Aşa că, 5 zile de cream cheese bagels (un fel de corn cu brânză topită) şi cafele luuungi mai târziu aveam un concept destul de bun, un speech repetat după vreo 2 margherite şi nişte postere făcute în Photoshop cam după ureche...suficient însă să convingem patronu’ american să ne declare câştigători de pitch. Laude, poze şi atenţii!

E interesant să fii în New York şi să te împarţi între „un job” de la 9 la 6 şi o ditamai metropola de vizitat. Din fericire eu „fusesem la statuie, urcasem în turn şi vizitasem muzeul”. Şi, să recunoaştem, orice puzzle devine interesant doar după ce ai toate marginile. Ei bine, am completat interiorul cu ponturi de la prieteni, cu prieteni, cu mese lungi în locuri premeditate, cu Guggenheim, cu High Line Park, cu Chelsea Market, cu plimbări în Village, cu jogging pe Hudson River şi Central Park şi ... apropo de Central Park şi de jogging...să vă povestesc cum am devenit clişeu.

Ce e cert la New York este că nimeni nu e niciodată străin, sau turist, sau ... de fapt, nu prea interesează pe nimeni de unde eşti. Nu te va aborda nimeni pe o altă limbă decât a lor şi nu vei ieşi în evidenţă nici ca localnic nici ca turist, indiferent de seriozitatea obiectivului aparatului foto ce-l porţi în piept şi care ţine umbră hărţii de Manhattan. Şi totuşi, în jurul lacului din Central Park cu o sticlă strivită de Poland Spring în mâna dreaptă şi nimic altceva să mă dea de gol, simţeam ocazional cum atrag priviri „ocheate”. Erau turiştii. Care îmi aminteau de mine cu 2 zile în urmă, cum priveam joggerii din Central Park, singurii care garantau să fie localnici. Aşadar, din cauza unei ape locale şi a unui obicei atât de popular la americani (joggingul), m-am simţit pentru câteva momente ca un clişeu, de parcă aş fi putut să fiu în orice fundal de scenă filmată acolo, confundată cu new yorkezul de rând care îşi vede de cardio-ul lui.

Ce mi-a plăcut de data asta la puzzle-ul new yorkez a fost să părăsesc Manhattanul şi să merg strategic prin alte borough-uri. Am ajuns în Brooklyn, Staten Island (port), Queens (din nou) şi am făcut şi partea de nord a Manhattanului, care nu e un borough separat, dar pentru mine o cu totul altă lume faţă de sudul insulei: The Harlem.

În Harlem am fost o seară să mâncăm la un steak house, vestit că a câştigat în 2010 cel mai bun BBQ sauce din America. A fost perfect! Acolo nici nu aş numi-o experienţă Harlem, că doar ne-am trezit din metrou în restaurant. Dar am revenit câteva zile mai târziu, „printre blocurile gri”, pentru o experienţă de ţinut minte, dar nu neapărat prin confortul creat. Am şi avut o zi de videoclip hip hop, unde vedeam mereu „gangs” de băieţi adunaţi la marginea străzii cu muzică tare din maşina cu subwoofer. Eram singurii oameni îmbrăcaţi colorat, în rest predominând jeans şi negru. Am văzut filmarea unui film sau a unei reclame pe un teren de...basket desigur! Dar punctul culminant a fost când de partea cealaltă a străzii nişte tineri spărgeau o poartă înuiată cu lacăt...cu toporul. Adică doi se ocupau de spart şi 4 de stat de şase. Cam ăla cred că era momentul în care trebuia să fim buni cetăţeni şi să-i întrebăm dacă şi-au pierdut cheia. Nu?

Pacea şi dragostea, însă, sunt în Brooklyn, Williamsburg. Să nu ocoliţi acest cartier când mai ajungeţi în New York. Când vremea e bună ies tinerii şi fac „flea market” pe trotuare şi marfa lor variază de la viniluri vintage la cărţi, la haine vintage, la ochelari vintage, la accesorii vintage şi alte lucruri nebănuite şi vintage. Probabil o să vă caute (pe băieţi) de ochelari Ray Ban şi barbă la intrare în cartier, dar treceţi lejer pe orice bicicletă cu o singură viteză sau cu un lomo la gât. Fetele, aceleaşi accesorii, să nu se ferească de bretonul scurt, fuste largi şi pantofi stil masculin. Moda de mâine văzută azi. Hip, vine de la hipsteri. Nu mai vorbesc de cupcake-ării, brânzetării franţuzeşti, beri din toată lumea, dar şi bine implementatul Brooklyn Lager, restaurante vegetariene sau sandvicherii atipice. Aş mai fi stat o zi întreagă să adulmec şi studiez ciudăţeniile acelui colţ de lume!

Dar, între timp, în colţul acesta de lume se încheie primul capitol al călătoriei USA re-reloaded. Reveniţi zilele următoare şi am să vă spun ce căutam cu nişte venezueleni simpatici într-un Dodge, ce ascunde stejarul est european în Virginia şi cât de aproape am fost de Canada, cu toate că nu am ajuns niciodată la Niagara.

Spring Break

2011-03-27T04:51:00.000-07:00

De multe zile tot încerc să mă aşez să vă povestesc ce-am tot făcut de n-am mai scris nimic. Nopţi nedormite, am auzit!

Sâmbăta trecută am plecat spontan de tot spre Tg Mureş. Cu o miercuri înainte găsisem bilete de avion la Wizz cu 30 euro din Budapesta, aşa că, după ce am sondat pe Facebook cea mai buna metodă de a ajunge la aeroport în Budapesta, am ales-o pe cea mai proastă. Dintr-un autobus, elegant de fapt, care m-a dus mult prea devreme într-o zonă anostă din Budapesta am luat un metrou spre ceva cartier industrial unde nu era nici loc de băut o cafea, ploua cum se cuvine când ai doar câteva ore într-un oraş şi nu aveam forinţi la mine. Aşa că am zis că iau busul de aeroport chiar dacă mai devreme cu vreo 4 ore de zbor şi mai cochetez cu Budapesta la vară, între două concerte Sziget, singurul mod care a funcţionat şi până acum.

Am ajuns la Mureş repede, repede. „Cabin crew prepare for take off, cabin crew prepare for landing”.

Acolo m-au aşteptat cele mai răsfăţoase bunătăţi şi cea mai delicioasă supă de găină cu ingredientul secret „dragoste” preparată de mama. Aproape la fel de delicioasă ca cea pe care o gătisem eu în Viena şi o mâncam aproape exclusiv de vreo 4 zile. Declar război fidelei.

Deja în prima seară am ieşit la petrecut, cum se cade tineretului să facă într-o seară de sâmbătă. De fapt a fost un eveniment organizat de prietena mea Corina, care a iniţiat o serie de concerte bune în Bastionul Dogarilor, în sâmbăta cu pricina cu cei de la Kumm. S-a lăsat şi cu muzică dansantă dupaia, aproape ca şi cum s-ar fi prezentat la platane DJ Shuffle din Expirat Vama Veche. Deci de vară şi ritmată, toate astea într-un sens foarte bun. Sesiunea de noapte, cum se numeşte seria de evenimente, trebuie relocată, pentru că nenea primar Florea vrea să bage toată cetatea în renovare. Dar până atunci îi mai prindeţi o dată cu Luna Amară pe 2 arpilie şi, deci, mergeţi!

Duminca în familie a decurs foarte bine, cu leneveli şi vizite plăcute. Seara ne-am adunat şi râs mult cu gaşca de altă dată. O altă seară am fost cu Cristina şi Luci la cramă La Mitică pentru cel mai bun beefsteak tartar din oraş. Tata m-a scos în altă zi la un prânz la chinezescul de pe Bolyai, unde ne place nouă să mâncăm supă şi să mai recuperăm poveşti.

A fost un spring break foarte binevenit! Prea puţine zile mai târziu mă aflam deja într-o cuşetă Sighişoara -Viena. De la Westbahnhof am un tramvai direct până la mine în cartier (stau în 10, v-am spus?).

Am luat prânzul cu Catrin, care a luat nota maximă la lucrarea de diplomă şi Claudi, care era înaintea examenului ei final de la şcoală. Primul prânz în terasă, la Rochus Markt cu scumpele mele colege de apartament care sunt plecate weekend-ul ăsta, separat, în zone diferite ale Marii Britanii (asta dacă intră şi Irlanda la această împărţire). Cu Christian mutat la Innsbruck, Timea şi Tutzi la Bucureşti, ai fi zis că sunt cam singură pe lume în Viena, dar de fapt nu e deloc aşa.

Nici nu am zăbovit mult în Viena, de fapt, ci am plecat la Wieselburg pentru nişte şcoală (să nu uităm de ce am venit) şi noaptea următoare am dormit-o în Linz. Noi la facultate suntem 5 prieteni buni, 5 friends: Steffi, Johanna, Christian (nu cel din Innsbruck, altul), Alfred (cu care fac şi naveta din Viena spre şcoală) şi eu. Şi am noroc că e un grup extra întreprinzător care mereu mă include în activităţi. Uite aşa am întreprins în Linz o cină Raclette. Adică se pune un grill în mijlocul mesei pe care, o dată încins, se pune carne spre sfârâială, şi dedesubt, nişte tăviţe de teflon gratinează legume sau cartofi cu un caşcaval specializat în rumeneală. Procesul durează lejer o oră, două, fiecare îşi ornează totul după plac şi timpul necesar sfârâielii este suprapus cu poveşti, râsete şi spritzuri.

După cină am trecut la unul din jocurile mele preferate, numit TABU. E suuuper! Jocul conţine vreo 1000 de cartonaşe, fiecare cu un cuvant şi încă 4 termeni descriptivi. De exemplu, dacă pe cartonaş apare cuvântul Vază, cei 4 termeni vor fi floare, apă, decor, vas. Şi cine trage acest cartonaş trebuie să îl ajute pe colegul de echipă să ajungă la „vază” fără să folosească termenii tocmai menţionaţi şi incripţionaţi pe acelaşi carton. O dată menţionat unul din cuvintele tabu cineva din echipa adversă face un sunet ca de alarmă şi punctul e pierdut. În grupul nostru jucăm de vreo 2 ani ceva asemănător, Magique Chapeau, sau Chapeau Magique, nu mai ştiu, joc învăţat de la nişte actori haioşi cu care mai promovam reciclarea pe la festivaluri. În cazul acestui joc este vorba de personalităţi şi distracţia se completează cu mimă şi alte chestii pe ghicite. Ce face totul interesant este că timpul e limitat cam la un minut de echipă. Şi e clar că sub efectul clepsidrei oamenii reacţionează altfel decât în contexte normale şi folosesc mulţi termeni tabu şi până la urmă punctul se pierde.

Am mai vizitat Linz by night, un oraş chiar drăguţ de altfel. Adică nu e chiar de un weekend getaway plănuit extra din România, dar dacă sunteţi în zonă şi nu sunt reduceri la Parndorf, eu zic că merită o excursie de o zi, mai ales că se poate combina cu Melk şi Krems. Dar mai multe despre asta după ce mă sună Lonely Planet că vor să scriu pentru ei.

Şi uite aşa am ajuns cu povestea la ziua de ieri. Cine încă e cu mine strigă „ooo-ooo”!

Sunt puţin obosită pentru că am lucrat până pe la 1 noaptea la garderobă, la unul dintre palatele Vienei, unde nişte absolvenţi de liceu au pus-o de un bal. Aşa că eu am dansat dansul umeraşelor vreo 5 ore, destul de bine plătite, dar foarte obositoarea după seara din Linz şi cursurile de dimineaţă.

Foarte plin de umor s-a dovedit universul la faza asta cu noua mea carieră, pentru că uite ce poză sugestivă mi-a scos în faţă pe pietonala din Linz, cu o seară înainte de eveniment. De bine de rău, nu mai poate nimeni să conteste că am fost la bal în palat vienez.

În ciuda oboselii am mai stat la o tură de râs cu nişte prieteni veniţi pentru un weekend încoace, adică Dana şi Radu. Radu este al doilea bărbat Bânzaru cu care am avut bucuria să mă văd întâmplător pe stradă săptămâna asta. Cu tatăl lui în Tg Mureş şi cu Radu în zona Museumsquartier cu câteva ore îniante de întâlnirea intenţionată, la Viena.

Am funcţionat în final destul de bine, cred că şi graţie unei cafele Grande băută pe la 6 la Starbucks Landstrasse, consumată în timpul unei plimbări cu vizită de oraş şi expoziţii de artă, cu un prieten de-al Zamfirei din Berlin. O mie de evenimente, deci.

Mă duc să mă văd cu o prietenă din Bucureşti acum, Nicol, care şi ea mai are doar câteva ore de Viena până la „cabin crew prepare for take off”.

Hah, păi dacă acum am scris atâta, după Tg Mureş şi Linz, cred că peste 2 săptămâni când voi fi în New York pun de un roman. Şi poate caut cândva şi un pseudonim ca să scriu mai des şi ce gândesc, nu numai ce fac. Dar de făcut, fac bine!

6 luni mai tarziu...

2011-02-16T04:49:00.000-08:00

Am ajuns în Bucureşti vinerea trecută. Prima oară când am fost acolo doar în vizită. Mai fusesem plecată în facultate în Spania şi în Anglia, tot aşa, câte un semestru, dar de fiecare dată întoarcerea în Bucureşti a fost „de tot”. De data asta am fost pentru 5 zile pe care trebuia să le trăiesc intens şi în care trebuia să le fac pe toate!

Ioana m-a luat de aeroport şi parcă era soare cu vânt, pe la ora 10:00. Mi-am lăsat bagajele în Ştefan cel Mare unde dragul de Silviu, care stăpâneşte admirabil casa mea de Bucureşti, m-a aşteptat cu pâine din Ardeal şi mezeluri de Sighişoara. Am pregătit un ibric din cafeaua lăsată de mine în toamnă şi am fugit spre primul şi cel mai aşteptat obiectiv: cosmetica! Dacă exista cineva care să îmi poate salva sprâncenele din asimetria pe care o creasem cu o pensetă semi profesionistă în lunile de Austria, persoana asta era Mari, cosmeticiana de la Piaţa Muncii!

Plimbându-mă în zona Pieţei Muncii i-am scris un mesaj lui Tudor, cum că oraşul ar fi încântător de urât şi de imperfect. A zis că am prins esenţa. Gustul ăsta de imperfecţiune mi-a rămas de-a lungul celor 5 zile de capitală. Dar a fost echilibrat uşor de oamenii perfecţi cu care am petrecut.

Vineri dupămasă, după un prânz la Caru’ cu bere cu o prietenă din copilărie m-am plimbat puţin singură pe străzile noroioase ale centrului vechi. Am descoperit pe strada Covaci un băruleţ nou foarte haios, în care am şi intrat să beau o cafea. Nu era mai nimeni. M-am pus la bar, o lungă cu lapte şi cartea Extremely Loud and Incredibly Close, semnată de autor, detaliu irelevant pentru povestea de faţă, dar parcă prea cool ca să fie lăsat pe dinafară. S-a intrat în vorbă cu mine şi mi s-a părut a fi o atmosferă foarte primitoare. Aşa că am promis că aduc întăriri şi am revenit seara următoare cu prieteni faini! Barul se cheamă Atelierul Mecanic. Mă gândeam eu că e nouţ, dar nu credeam că e chiar the place to be în centrul vechi. Seara următoare se umpluse atât de tare, de oameni atât de trendy, încât Lavinia a zis că dacă cineva ar fi aruncat o bombă pe locul ăla, ar fi rămas Bucureştiul fără hipsteri.

O fată cunoscută acolo mi-a atras atenţia, când am întânit-o întâmplător seara următoare, asupra unui fenomen pe care cumva îl ştiam.Ea m-a întrebat, cum se face că de câte ori vine în ţară pentru câteva zile cineva care locuieşte afară, nimereşte direct în cele mai noi şi în vogă locaţii şi la cele mai râvnite evenimente. Şi e un gând pe care îl aveam şi eu când stăteam în România şi întâlneam studenţi din diasporă pe la cele mai hip petreceri. Cred că e din cauză că studentii internaţionali sună multă lume să „catch up” şi din multă lume, câtăva tot ştie unde se învârt platanele cele mai relevante. Şi sincer, mi-a cam plăcut să văd ca proiectez imaginea aia în jur.

Dar cred că mie îmi cam place hipsterimea, că tot între ei am nimerit şi cu o seară înainte, la o petrecere mai underground aş spune, pe Popa Nan 82, unde unii zic că pe vremuri ar fi fost o fabrică iar alţii că ar fi studioul unui fotograf, dar unde, în principiu a fost prea lentă muzica pentru ritmul meu.

Duminică am mai mers în lungi vizite, apoi cu mureşenii în Control şi seara m-a găsit în garsoniera din Floreasca, cam ultima mea „casă” din Bucureşti, cum a trădat şi periuţa de dinţi din baie care m-a aşteptat neclintită. E inchiriată de Vio, care e plecată la Milano şi se bucură de rolul de proaspătă mătuşă. Am făcut şi un jogging bun prin Floreasca, Dorobanţi şi alte zone cu vile care-mi plac. Dacă o să mă întorc cândva în Bucureşti o să vreau să stau în Floreasca.

Luni am încercat să o ard intelectual şi am fost la o conferinţă susţinută de Andrei Pleşu şi Adam Michnik, deloc neinteresantă, dar am plecat totuşi dupa vreo oră, pentru că nu îmi stătea deloc gândul la treburi predecembriste. Reîntâlnirea cu Ateneul a fost totuşi o mare plăcere.

Concluzia este că m-am întâlnit cu o mie de oameni dragi. Mi-am dat seama de un gând liniştitor şi anume că nu îmi citeşte nimeni blogul, pentru că a trebuit să trec de o mie de ori prin povestea „ce studiez şi unde locuiesc”.

Mi-am dat seama că viaţa continuă fără mine. Se pun statui, se schimbă nume de staţii de metrou şi se deschid localuri pe gustul meu.

Viena este astăzi deosebit de înnorată şi de burniţoasă. Dar nu mă demoralizează asta. Că deja ştiu unde e cea mai în vogă petrecere în weekend!

Vacanţă în România

2011-01-06T01:04:00.000-08:00

Anul acesta a fost prima mea vacanţă în România, înrămată de o şedere în altă ţară.

Izul festiv a început pe 18 decembrie, când a sosit Ariana din Chicago la Viena şi la noi în apartament s-a ţinut o mare petrecere de Crăciun, pentru care s-a gătit vreo 3 zile înainte.

În 21 Decembrie am plecat, surorile Bancu, spre Tg Mureş, încărcate ca nişte prinţese. Da, am condus şi eu! Vreo 6 ore să tot fie din totalul de 12 câte ne-au păstrat şoselele pentru ele.

Acasă, în Sângeorgiu de Mureş (primul sat de la Mureş spre Reghin), ciorba era făcută, meniul de sărbători stabilit şi invitaţii anunţaţi. Ultimele pregătiri până în ajun au fost mereu întrerupte de vizite şi telefoane sociale extrem de binevenite.

În ajun ne-am strâns cu naşi, unchi, mătuşi şi veri (deci câte unul din fiecare), o masă frumoasă de vreo 8 persoane. Cu toţii am fost cuminţi, se pare, pentru că au curs cadourile ca niciodată!

Seara de 25 mi-a adus toată gaşca din liceu în prag, vreo 20 de colindători cu care facem treaba asta de imediat zece ani şi parcă ne iese tot mai bine!

În 26 decembrie, deja tradiţionalul chef din Backstage. Că dacă s-a ţinut a 3-a oară, clar că e tradiţie. Cum a comentat foarte bine un prieten „deschizi uşa la Backstage şi parcă eşti brusc în pauza mare din Papiu”. Da, da, da! Cu frumoasa participare a colegilor de la alte licee cum ar fi Unirea, Arte sau Bolyai.

Nici nu mai ştiu ce am făcut între sărbători. Închipuiţi-vă că am mâncat şi băut pe undeva, că nu aveţi cum să fiţi departe.

Am băut inclusiv Cola, ceea ce nu fac tot anul. Ah, şi, încă un suc interesant, dar care din păcate se găseşte prea rar ca să se poată transforma într-un produs frecvent.

În 30 decembrie am plecat la rev la Păltiniş. Nicio surpriză, cabana (superbă, thanks again Dudu) ne era bine cunoscută de anul trecut, lista de prieteni era cam aceeaşi, variind, ca în orice gaşcă solidă, la capitolul despărţiri sau înnoiri de cuplu. Ne-a bucurat însă o mică, mică pârtie inaugurată atunci, unde urcai cu un teleski decent şi tooot coborai vreo 3 minute fără oprire! Cheful de rev a fost haios, am dansat bine şi am râs cum numai nouă ne iese! Băieţii au pregătit masa de revelion cam fără ajutorul fetelor, că noi ne-am luat la un Bailey’s, la o poveste şi un dat cu placa în camera lui Ralush. Şi, faţă de alţi ani, nici nu au existat comentarii ulterioare! Tare ne-am mai maturizat...

În 1 ianuarie a fost ziua lui Vio. Cumpărasem dinainte Post-it uri colorate, pe care, cum a mers ea la somn, le-am înscripţionat cu mesaje pentru ea şi le-am împraştiat prin cabană . Dimineaţă s-a trezit cu mesaje de La mulţi ani, cu „Unde pleci de ziua ta?” scris pe uşa de la ieşire, „Ce mănânci de ziua ta?” scris în frigider, „Te bucuri? Stai să vezi ce mai urmează” pe scări, „Te iubim”, tort desenat tot în frigider şi gânduri de iubire şi pace care au tapetat cabana pentru cea mai drăguţă sărbătorită!

După aventura păltinişeană au urmat încă 3 zile de pregătiri româneşti pentru capitolul 2 din aventura austriacă, care tocmai începe. Dar nu înainte să vă zic ce funny s-a încheiat vacanţa mea!

Un prieten de-ai Arianei, din Chicago a sosit cu avionul la Budapesta şi apoi cu trenul la Sighişoara în 3 decembrie. Ideea era să vadă puţin din Tg Mureş şi apoi să se alăture road trip-ului nostru spre Viena. În timp ce ei se plimbau prin oraş, eu cu mama (practic mama) pregăteam merinde pentru drum şi şederea austriacă. Câteva zile am dezbătut problema, dacă să duc sau nu o găină congelată să fac o supă galbenă cu tăiţei pentru colegii mei vienezi. Practic, ei nu sunt obişnuiţi să se transporte cu animale dintr-o parte într-alta a Europei şi mă temeam să nu fiu considerată ciudată, mai ales că deja mi se spune „regina supelor”. Când am văzut pe post-it ul care nu mă lăsa să uit zacusca, mierea sau castraveţii, trecut „găină” am ştiut că drumul animalului e stabilit!

Cu găina în portbagaj ne-am pornit aşadar, ieri dimineaţă, spre Viena, Ari, Tully si cu mine. Tully a început de pe la Alejd să se plângă de dureri de stomac. Dureri care s-au transformat în lungi opriri de tip „hamarkaka” la benzinării ungureşti. Băuse apă de robinet în Sângeorz. Şi dacă nouă nu ni se pare ciudat, să ştiţi că pe stomac american asta are cu totul alt efect. Aşadar, între opriri căcăcioase, americanul stătea semi întins pe bancheta din spate, atât cât îi permiteau cufărele de haine pe care noi le transportam. A fost o zi răcoroasă. Tully arăta ocazional frisonat şi Ariana dădea căldura mai tare. Când nu se uita nimeni, eu dădeam indicatorul din nou spre frig. Cu un singur gând: să nu se decongeleze găina din portbagaj!

Am ajuns toţi 4 cu bine! Zacusca e pe raft, castraveţii alături, mierea în sertarul 2 şi găina în cel mai de jos compartiment din congelator. Aş fi pus-o eu pe balcon de fapt, ca sunt sub zero grade, dar nu vreau să creadă nimeni că am mentalitate balcanică!

3 luni bune

2010-12-13T02:28:00.000-08:00

Acum 3 luni ma pregăteam să conduc prima oară un drum lung de una singură: Tg Mures – Cluj. Şi da, dacă cea mai lungă distanţă parcursă fără copilot fusese înainte Bucureşti (Vitan!) – Otopeni, atunci Tg Mureş – Cluj este drum lung. O poveste ideală ar continua acum cu o poză a trofeului Paris – Dakar pe rafturile Ikea asamblate de una singură şi puţin strâmb. Dar condusul rămâne pentru mine o necesitate nu neapărat plăcută. Eram îngrozită de venirea iernii, de polei, de ninsori şi autostrăzi blocate. Nu ştiam pe atunci că, de fapt, condiţiile meteorologice neprielnice îmi vor fi cel mai nedăjde sprijin. Pentru că de câte ori e urmă de fleaşcă pe asfalt, începe să cadă câte un fulg sau luceşte şoseaua în mod suspect, se oferă să conducă Alfred, colegul cu care fac naveta şi eu ma pot concentra pe cafele şi pus muzică.

Facem o oră până la şcoală, oră în care de multe ori povestim ce am mai inventat. Pentru că la atelierul de creativitate am promis să inventăm zilnic ceva nou. Am deja nişte idei bune. Pe care nu vi le spun. Orientativ menţionez însă un uscător de păr cu difuzor care face şi masaj la cap, sau cerceii modulari, în cazul cărora, dacă se pierde unul celălalt se desface în încă doi cercei şi seara e salvată! Şi alte chestii utile cu care voi cuceri lumea.

La şcoală am o prietenă bună. O cheamă Johanna, are 27 de ani şi e foarte draguţă. Aduce cafele şi croissante. E colega care mereu îmi ţine loc lângă ea în sala de curs, care îmi scrie mail cu ce am de învăţat, care îmi explică dialectul local. Împreună cu Johanna am participat la un “pitch” la Young & Rubicam, unde am prezentat o strategie de întărire a mărcii de brânză Bon Bel. A fost de fapt un examen, dar pentru mine prima experienţă adevărată de a susţine o prezentare în faţa unui juriu adevărat ( Art Directorul, o directoare de marketing şi manageriţa de comunicare strategică, care totodată ne-a fost profesoară la această materie). And we did great! Acum ne pregătim să participăm la un concurs pentru L’Oreal, dar ne lipseşte a 3-a peroană...

Apoi mai e WG-ul meu superb din Viena.ChriCatClauCar. Sâmbătă am ieşit cu toţii la ziua lui Tuţi unde a fost foarte fain! Şi e fain că facem mereu activităţi împreună. Claudi şi Chris cântă amândoi bine la chitară şi pregătim cântece pe care să le cântăm la petrecerea de sâmbătă, la noi în apartament (duplex, ar zice Zeno, pentru că e cu etaj). Pentru asta o să facem şi punsch, lichior de ouă, turtă dulce şi ce se mai cade pe o masă austriacă de sărbători.

În apartament jucăm un joc numit Engel Bengel. Adică fiecare am extras prin bileţele câte o persoană la care îi facem cadouri de Crăciun. Regula e un cadou pe săptămână, unul simbolic! Nu ştii de la cine, când, unde. La un moment dat e posibil să găseşti undeva prin casă un cadou cu numele tău pe el. Şi apoi încep dezbaterile! Cine era acasă, cine nu, cine are scrisul respectiv? Detectivi. Înainte să plec în România o să avem o seară în care dăm cadoul cel mare (buget 10 euro) şi dezvăluim îngerii.

Ne mai place şi să mergem la pieţele de Crăciun pe aici prin Viena. E foarte frumos! Ca-n poveşti chiar. Poate că cea mai feerică e cea de la Schoenbrunn, dar cum eu deja nu o mai “ard turistic” mă duc la cele mai autentice. Preferata mea e la Spittelberg, în centrul oraşului.

Sâmbătă vine Ari. Ce bine suna asta! Deci Chicago meets Vienna all over.

Până atunci am un examen cu materie stufoasă. Dar frumoasă.

Şi săptămâna viitoare începe prima mea vacanţă în România. Era şi cazul, pentru că deja se întâmplă tot mai rar ca monedele găsite prin genţi sau buzunare să fie româneşti…

Viena Bratislava

2010-11-16T00:28:00.000-08:00

Joi seara, 15:30, schimb de sms-uri

Tudor: „Cicalaca, cichicea sunt in bus. Ajung la staţia aia sudtir....Cum te recunosc?”

Eu: „Voi avea o stropitoare verde în mâna stângă”

17:40 un nou sms

Tudor: „ Nici urmă de stropitoare”

Nici n-a dat bine send că eram acolo, cu stropitoare cu tot!

Am plecat direct către Timea şi Tutzi să preluăm o plapumă şi ce am mai uitat eu pe acolo în ultima lună şi ceva. Apoi l-am adus în Favoriten, adică la mine-n cartier, să-i prezint Penthouse-ul. Am grăbit inutil spre o cină pakistaneză. Zic inutil pentru că oricum am întârziat vreo 3 sfert de oră şi ne-au aşteptat înfometaţi Irina, Sterică şi slovacul Peter. Truly sorry...

Pakistenezul ăsta, adică restuarantul numit Deewan, e o mare senzaţie. Trebuie să-l încercaţi când aveţi drum în Viena. E în sistem de autoservire, iar fiecare client plăteşte la sfârşit cât vrea. E plin ochi mai tot timpul, se pare şi foarte cunsocut de vienezi şi „lonely planetari”. Eu am lăsat de exemplu 7.20 eur, pentru un fel principal, un desert şi un pahar de must. Decent, pentru Viena. Mai ales că e foarte bun!

Vineri am mers la şcoală şi am avut ultimul curs cu o profesoară preferată.

Tudor şi-a văzut de ale lui, până seara când ne-am reunit şi am mers într-un pub irlandez să-l sărbătorim pe Sterică şi ai lui 30 de ani. Grupul lui de prieteni e foarte haois şi foarte Erasmus. Îmi aminteşte de semestrul meu din Valencia.

Timea şi Tutzi au plecat la Bucureşti în weekend, iar eu cu Tudor a trebuit să consolăm o Vienă pustiită şi să le ţinem locul la cel mai mare târg de vinuri din Austria, Mondo Vino. Aceleaşi personaje care arată de parcă în timpul liber fac reclamă la ceasuri scumpe se învârteau printre sortimente bahice din nuştiucâte ţări. România din păcate nu a fost reprezentată. Nu zic „din păcate” pentru că mi-ar fi dor de Murfatlar, dar mi-ar plăcea să văd România reprezentată mai des la evenimente globale. Dă bine!

Ne învârteam ca necunoscătorii cerând iniţial un „alb sec”, un „Rioja” – „this is all Rioja” spune doamna care şi-a dat repede seama că nu sunt oenolog – ca mai apoi să o luăm strategic din catalog şi să degustăm ţintit cam cele mai scumpe sortimente. A câştigat un Ribero Duero, recomandat prin transmisiune live de fratele lui Tudor, tocmai din Valencia. I-am transmis complimentele reprezentantului respectivului vin care ne-a complimentat şi el cu o sticlă cadou.

A doua zi, duminică, another day another country, am brunch-uit cu ce aveam prin frigider şi ne-am pornit către Bratislava. Ne-am cazat la un hostel din miez, Blues Hostel, foarte fain, unde am plătit 10 euro pentru câte un pat din 8, în dormitorul numit Berlin. Fiecare dormitor avea un nume de capitală europeană iar la fiecare 8 paturi o baie foarte curată. Ca orice hostel care se vrea recomandat în lonely planet, personalul era foarte simpatic, avea chill out room şi tineri backpackeri care cântă la chitară pozaţi şi arătaţi pe site.

Bratislava e chiar cool. Deja din recepţie ne-am dat seama că e în sfârşit o locaţie cu preţuri normale. Am avut câteva ore bune să ne plimbăm, să mâncăm tradiţional, adică diverse forme de dumplings şi brânzeturi de oaie foarte deosebite, să vizităm cea mai veche berărie (sau cea mai celebră, nu mai ştiu), să nimerim la un jazz bar cu muzică live, să privim Dunărea de pe promenadă şi să admirăm la lumini stradale uliţele centrului vechi, bisericile - din care una unică în Europa -, instalaţiile pregătite să găzduiască Piaţa de Crăciun şi statuile lor ciudate care apar din loc în loc cam fără nici un sens.

Tudor a plecat devreme devreme la aeroport. Eu m-am trezit pe la 9. În dormitorul de 8 paturi mai era un ungur care era în World Tour. Evident nu ajunsese prea departe. Dorea să ajungă la Berlin dar nu ştia cum. I-am povestit de Interrail, acel Global Pass care te lasă o lună să te dai pe orice tren din Europa. Când am făcut asta cu Ioana în anul 2 de facultate costa 279 euro li cred că a fost cea mai faină excursie din lume. Acum costa 390, dar tot e un deal foarte bun. Pentru tineri până în 26 de ani. Ungurul de 24 de ani a preluat foarte vesel informaţia de la mine, a surfenit puţin pe Iphone şi a fugit spre gară. My first real, big travelling tip! Ţin linia liberă că imediat mă sună Lonely Planet să-mi ofere un post!

Ziua de ieri a fost a mea. M-am plimbat în soare pe unde am vrut. E incredibil sentimentul că nu cunoşti pe nimeni, că nu ai cum să te întâlneşti cu cineva cunoscut, că nu ştii limba dar ştii ca nu e niciun impediment, că poţi face ce vrei şi nu te va reţine nimeni niciodată. E un sentiment de „singur pe lume” de data asta foarte plăcut! Nici măcar când m-am împiedicat de un mic stâlp orizontal şi am căzut pe burtă, întinsă, nas în asfalt, nu am simţit vreo privire care să conteze atrasă asupra mea.

Am găsit un salon de cosmetică şi am profitat. Chiar şi cu drum de la Viena îmi rentează înfrumuseţarea slovacă. Mai ieftin ca-n Bucureşti. Gratislava!

Cam ăsta a fost weekendul central european. Fug la bibliotecă, nu de alta dar am auzit că întreabă ăia de mine. Şi până la urmă, să nu uităm de ce am venit!

Not too cool for school

2010-11-07T03:44:00.001-08:00

Şcoala a început în data de 22 septembrie, exact cum îmi place mie: cu o excursie la Veneţia, despre care nu vreau să mă repet.

A urmat goana după rechizite şi acum, cu ghiozdanul echipat şi penarul dotat, iată cum arată parţial studiul ăsta al meu:

Joi şi vineri, de cele mai multe ori, sunt comasate care 8 ore de curs în diferite module. Aici e foarte diferită şcoala de ce am trăit în România, şi nu mă refer la wireless, hârtie igienică şi săpun în băi sau locuri de parcare pentru studenţi. Mă refer la cum e construită treaba. O materie nu se întinde pe mai mult de, să zicem, o lună. Asta înseamnă că de vreo 3, 4 ori ne vedem intens cu câte un prof iar apoi ne revedem în iarnă la examen sau predare. O profă ne-a pus să scriem o lucrare de 40 de pagini, exact cât o licenţă! Sunt curioasă dacă îmi iese din nou să o fac în vreo 3 nopţi intens cofeinizate (glumesc, mama, am deja o bună parte scrisă).

Profesorii nu au voie să ne tutuiască, ceea ce mi se pare ciudat, dar mă obişnuiesc. Mai ciudată mi se pare faza cu Frau Bancu. Nu au adresare pentru domnişoară. Adică au „Fräulein“ dar de fapt nimeni nu foloseşte asta. Şi “Carla” mi se pare că sună atât de bine….

Vineri dimineaţa am plecat spre facultate (100km, remember) pentru două zile de creative workshop. Am intrat într-o sală numită Innovation Studio, ne-am descălţat şi ne-am aşezat pe nişte bănci ca de saună. Acolo am inventat scenarii, campanii, brainstorminguri şi alte creative în baza unor metode elaborate de generat idei. La sfârşitul semestrului 3 primesc şi o diplomă de Idea Manager. How cool is that?

În decembrie o să mai am un proiect pe care îl prezentăm în Viena, departamentului de comunicare a unei maaari agenţii de publicitate: Young & Rubicam, sau Young and the Restless cum o citesc eu când apare scrisă doar ca acronym. Ce emoţii! J

În aprilie avem un workshop de 10 zile în New York. Şi mă duc!

Ieri conduceam cu OCS pe autostradă. Am mers o bună bucată de drum în fundul unui Logan cu numere de Suceava, să mă simt ca acasă. Acasă, adică mai pe la Gilău, că totuşi eram pe 4 benzi. Mai neaoş a denevit când m-a depăşit un Logan cu numere de Mureş (ăla gri, îl ştiţi?). A şi mers un pic paralel cu mine; poate credea că m-ar recunoaşte. Păcat ca Ford Fiesta nu e dotat cu extraopţiunea “tu de-a cui eşti?”.

Săptămâna viitoare s-ar putea să prind un job prestigios: să vând ceai la Piaţa de Crăciun. Nu orice ceai, unul chinezesc cu floare de lotus! Am trimis CV, am trecut de interviul telefonic şi mai am un interviu faţă în faţă, joi. Nici nu vreau să ştiu ce lucrări ştiinţifice ar cere pentru un post de secretară sau de assitant manager.

Până una alta merg să mănânc ceva tipic austriac cu Cristina şi Luci care mă încântă de mai multe zile cu prezenţa. Şi, de parcă nu ar fi deja destul noroc pe capul Vienei, vine şi Tudor săptămâna viitoare!

Dar până atunci, să ne bucurăm de această duminică!

Barcelona Bellona

2010-10-28T14:37:00.000-07:00

Am plecat spre Barcelona sâmbătă dimineaţa devreme, pe când abia se rumenea în cartier primul strat de carne de kebab, acest deliciu culinar tipic sectorului 10 din Viena, în care locuiesc de mai bine de două săptămăni.

Drumul spre Barcelona nu a fost direct, ci cu escală de vreo 4 ore la Duesseldorf. Prea mult ca sa nu înnebuneşti şi prea puţin ca să mai dai o fugă prin oraşul ploios. Dar după un total de vreo 10 ore pe drumuri am ieşit din aeroport la, să tot fie, 20 de grade mediteraneene.

Hotelul avea 4 stele. Am fost destul de şmecheră (citiţi norocoasă), că m-am lipit de mama la un congres de gastroenterologie şi am avut parte de toate privilegiile medicilor, printre care hotel care dă nas în nas cu Casa Batllo de pe Paseo de Gracia, cine elevate cu fructe de mare, flamenco şi alte bunătăţi.

Mai fusesem în Barcelona în timpul semestrului meu Erasmus din Valencia. Aşa că revenirea în Spania a fost şi cel mai apropiat sentiment de „acasă” pe care l-am avut în ultima lună şi jumătate de când am plecat din România. Mai ales că am fost cu mama. Dar am şi redescoperit toate elementele care mi-au plăcut la Spania în 2006 pe lângă multe lucruri noi, de care poate nici nu ştiam: Barceloneta, o parte de plajă, faleză, într-un barrio foarte latin şi cald, Pueblo Espanol – pavilion de expunere a ţării la expoziţia mondială din 1929, unde azi se pot recunoaşte reproduceri de clădiri şi piaţete din oraşe iberice, zona de simpozion, Forum, cu clădiri moderne de birouri şi plajă generoasă, pe care am petrecut citind cât timp mama asculta învăţaţi într-ale medicinei.

Am fost la o expoziţie a designerului Mariscal, în casa Mila, la Sagrada Familia, Rambla, Piaţa Spaniei, un mare monument a lui Joan Miro, Arcul de Triumf şi tot aşa.

Plimbându-ne în timpul nostru liber şi profitând de căldură, dăm peste un domn simpatic dar mult prea îmbrăcat pentru cele douăzecişiceva de grade de afară. „Numa’ Dumnezeu o ştiut că o să fie aşa de cald”, se scuză el ardeleneşte. Sigur, Dumnezeu, piloşii de la institutele de meteorologie şi cam oricine a avut contact cu buletinele de ştiri în ziua respectivă J

Experienţa plăcută de mother – daughter a fost completată şi de prezenţa unor prieteni cu care să tot vrei să-ţi petreci timpul: Dan, căruia Barcelona îi prieşte ca un disc cu muzică bună şi Luiza, veselă ca-n Bucureşti, dar cu un zâmbet de Costa Brava plin de relaxare.

Ultima seară a fost festivă de-a dreptul şi anume am primit la cina un platou cu peşte şi cu fructe de mare numai al meu: langustă, ton, somon, midii, creveţi şi alte vertebrate şi nevertebrate necunoscute. Cred că am prins puţin de „glow in the dark” de la atâta fosfor.

Am revenit în Viena miercuri seara, ca să realizez, înainte să intru în casă, că cineva mâncase din farfuria mijlocie! Adică cineva mi-a umblat la maşină. Am aflat după scurt timp că era în singuranţă, cu poliţia rutieră care a considerat că am parcat greşit. Am recuperat-o acum câteva ore usturător de scump. A trebuit să mă ducă un coleg pânp acolo, pentru că această parcare de maşini ridicate se află la capătul lumii şi nu există mijloace de transport în comun până acolo. E ciudat ca au organizat aşa treaba, mai ales că e clar că nu ai maşină, din moment ce ai treabă pe la ei.

Măcar Fordul e din nou parcat corect şi sigur şi am cum să-mi transport mâine stratul subţire de bronz la şcoală.

Noapte bună, Barcelona!

Belgique, c'est chic

2010-10-12T05:36:00.000-07:00

Ultimele 4 zile am fost in Belgia. Aş spune în mod normal la Bruxelles, dar mă extind naţional pentru că duminică am mers practic până la Marea Nordului cu oprire mai lungă în oraşul Gent.Dar până acolo....

Am ajuns la Tudor acasă joi după miezul nopţii aşadar, cu 43 de euro mai săracă după ce am fost nevoită să iau taxiul de la aeroport. După un somn confortabil, o dimineaţă însorită şi o supă tailandeză, mai picantă decât aş fi sperat, am pornit singură spre culturalizare. Am stat vreo 2 ore bune în muzeul Magritte care este genial! Magritte e tipul ăla care desenează o pipă şi apoi spune că nu e o pipă. Toată expoziţia e la fel de interesantă. Am plătit 2 euro intrare şi aşa de mult mi-a plăcut că îmi venea la sfârşit să mai plătesc un bilet :) Neapărat să mergeţi şi voi când treceţi prin Bruxelles!

Seara am mers la un altfel de concert, la Botanique, fostă grădină botanică în care acum se organizează expo şi concerte. A fost acolo un one man show susţinut de o femeie (nu cred că se poate spune one woman show, deci o trec la discriminare). Violonista cânta anumite acorduri pe care în acelaşi timp le înregistra. Apoi le reda şi revenea live cu acorduri noi, suprapuse cu cele deja înregistrate, până ce îşi construia o melodie care ziceai că provine de la o mică orchestră. După un anume punct culminant capodopera se autodistrugea prin descompunere, până revenea la simplitatea unor sunete iniţiale. Nu ştiu sigur cum se cheamă tehnica, dar o să mă interesez.

După concert am plecat spre nişte puburi cu un aer internaţional fantastic. De parcă Bruxelles ar fi găzduit întrunirea mondială a stundenţilor Erasmus, sau ceva similar. Dar nu erau studenţi ci doar tineri de peste tot care trăiesc acolo temporar sau nu. O fată foarte drăguţă zbura a doua zi la Riga şi am rugat-o să ne aducă o prăjitură Karum tipică locului (un fel de Eugenia ţărilor baltice). Duminică seara am găsit două Karum în poştă :)

Sâmbătă ne-am trezit uşor loviţi în aripă de la atâta petrecăreală şi degustare de beri locale (am şi făcut un pact dus la bun sfârşit, să nu repet acelaşi sortiment de bere cât sunt în Belgia). Am profitat de vara indiană şi am închiriat biciclete ca să ne dăm în voie până la Atomium. Au fost incredibile 25 de grade pe care le-am sărbătorit pedalând în soare sau analizând discuţii pe gazoane îngrijite. Am apelat de câteva ori şi la coşul cu amintiri...

Chiar când am fost să predăm bicicleta la centru, ne-am trezit în mijlocul unei demonstraţii congoleze de dimensiuni medii, cum susţine Tudor. Eu aş fi zis "demonstratie imensă", că doar erau câteva sute de congolezi, poliţişti, scutieri, maşini de poliţie ca nişte tancuri (nu se joacă belgienii cu loganuri) şi nişte elicoptere care survolau locul. Se pare că un belgian de origine congoleză a fost în vizită în ţara mamă, unde ar fi protestat impotriva actualului preşedinte (cică nu e prea iubit de congolezii de peste hotare). Cetăţeanul a fost arestat în timp ce protesta şi găsit mort 3 zile mai târziu.

Am încheiat demonstraţiile cu o cină foarte bună la restaurantul african din cartier.

Seara ni s-a alăturat o prietenă, Vera, cu care am mai vizitat două, trei puburi din cartier, dar nu înainte să fac o ciorbă de perişoare ca la carte!

Duminică, sub acelaşi soare comandat din catalog am pornit spre Marea Nordului, pe care urma să o pozăm din oraşul Oostende. Cred că iarăşi le-a spus cineva că vin, pentru că oraşul era în sărbătoare: trenuleţe, ringispiel, baloane, saltimbanci. Noi n-am prea participat la chermeză, că doar venisem să încercăm marea cu degetul. Eu am încercat-o chiar până la genunchi, nimic impresionant faţă de mâna de belgieni care se îmbăiau în Marea Nordului în octombrie cum ne îmbăiem noi în cea Neagră în august. Şi cel mai tare mi s-a părut că, de-a lungul falezei se întindeau numeroase tarabe care vindeau fructe de mare la suta de grame. Un fel de tapas consumat în mers! Paradis!

De la Oostende am plecat spre Gent. Un orăşel comparabil cu Brugge-ul, poate chiar mai interesant. Toată lumea era înţolită de duminică, dar atât de frumos, de parcă ar fi avut toţi consilierul personal de imagine. Mă întrebam dacă nu cumva îşi alegeau toate terasele clienţii în urma unor castinguri, de arătau toţi ca scoşi din reclamă la ceasuri aurite. Jobene, cravate, eşarfe elegante, pălării, rochii! Nebunie! Am luat şi noi o bere şi o porţie de "belgian frize" şi ne-am aşezat pe malul apei.

Trenul ne-a readus la Bruxelles seara pe la 21:00. Am mai rămas puţin în oraş şi spre miezul nopţii am ajuns acasă şi am găsit în poştă prăjitura Karum, cireaşa de pe minunatul tort însorit şi glazurat cu prietenie!

Bruxelles: soyez les bienvenus!

2010-10-08T00:42:00.000-07:00

Tudor are 9723 de melodii in Winamp. E clar ca trebuia sa cumpar zborul de intoarcere spre Viena cu data mult mai tarzie, dar pana la urma imi vor ajunge si aceste 3 zile insorite. Insorite, pentru ca zice Tudor ca exista un val de caldura care trece prin nordul Europei! Pai sa stea linistit aici pana pe luni.

Pana se raceste cafeaua vreau numai sa va povestesc cum am zburat ieri. Am plecat cu mari emotii din casa mea din Favoriten pentru ca nu stiam exact cum sa ajung la aeroport si pentru ca in Austria (dar cred ca si de acolo-ncolo) orice intrebi primesti drept raspuns un link. Tutzi ce a mai inteles nevoile mele primitive si mi-a scris concret la a cata statie schimb tramvaiul, daca fac stanga sau dreapta cand ies din casa etc. Multumiri!

Emotiile adevarate au inceput doar la aeroport cand mi-au scanat bagajul! Aveam un cadou special pentru Tudor si mi-au spus vreo doua persoane ca nu am cum sa-l trec la handbag. Cum ma asteptam, doamna de la scanner ma semnaleaza, o alta ma trage de-o parte si ma pune sa deschid bagajul. Stiam clar ce voia: borcanul cu zacusca! A zis ca trebuie sa-l las acolo, le-am urat pofta buna, in gand, si am purces. "Warten Sie!" imi spuse, cand observa ca pe borcanul de Tschibo care gazduia bunatatea de zacusca scria gramajul: 100g! Mi l-a dat inapoi si acum sta mandru in frigiderul lui Tudor, detronand humus-ul si alte bunatati tipic belgiene.

Sigur ca, orice cunoscator ar fi aflat instant ca sunt din Romania, din simplul motiv ca ma car cu zacusca intre doua capitale europene. Nu e cazul si cocalarilor din spatele meu care au inceput curand sa-mi comenteze in ceafa intr-o romaneasca foarte clara. Eram noi 3 in burlanul care duce la avion si o aud pe pitzi: "Uite, tipa din spate e draguta! Te las in urma sa intri in vorba cu ea". Atunci au facut o cascadorie in care el se preface ca se leaga la siret, ea il asteapta, totul ca el sa ma studieze. EL, un cocalar pe la 30 de ani, malac, cu geaca de piele neagra, amprenta de piele de sarpe, blugi spalaciti, spitzari de piele intoarsa cu model, pensat, bronzat, ras deasupra urechilor, care isi gelase un soi de creasta in restul de par rar ce incerca sa ascunda fara succes o pronuntata promisiune de calvitie. "Draguta? Asta? Fii serioasa! Hai ma, ca daca si asta-i draguta....EU sunt mult mai dragut ca ea!"

Adica, sigur ca as fi suportat si eu un pensat, poate un anticearcan si un strat subtire de blush, sigur ca eram imbracata de excursie si ca nu mi-am definit buclele in ziua aia, pentru ca foenul cu perie rotativa e prin nustiuce valiza! Dar sa zica el ca e mai dragut ca mine?? Stiu ca voi nu l-ati vazut si nu vreau sa par increzuta, dar, cum ar fi zis Ralush: "Si tu arati mai bine ca asta!" Adica chiar ca i-as fi dat clasa. Era mai aranjat ca mine, nu contest! Dar macar in 3 ani eu voi mai avea par, buclat sau nu!

Am scos arma cea mai de pret: buletinul romanesc tinut in cel mai evident unghi. Comentariile si hahaielile au incetat instant, spre parere de rau aproape, pentru ca pitzi incepuse sa incerce sa imi ia apararea si mai uitam si eu de jigniri. Clar au vazut buletinul. Cand ne-am aglomerat la intrarea in avion, cocalarul isi spala pacatele: "Adica da, e frumusica, dar stii tu, daca avea ochi alabstri..."

Am continuat intr-o usoara stare nervoasa pana la aterizare. Domnul afacerist care se uita la un film pe Ipad mi-a folosit involuntar ca sprijin, pentru ca in jumatatea de ora de somn m-am surprins cu capul pe umarul lui.

La aterizare, ultimul autobuz care trebuia sa ma duca spre oras pur si simplu nu a mai venit. Am luat un taxi scump, de 43 de euro. Erau banii mei de cizme! Ma visam cu ele in avionul de intoarcere, sperand sa revina coca si pitzi si sa uite si ca n-am ochi albastri. Dar ce-i drept, datoram universului vreo 43 de euro, pentru ca am primit o gramada de chestii cadou in ultimul timp.

Am mai ras la o bere cu Tudor aseara si am ciupit putin din cele 7 ore de somn obligatoriu. Acum e soare si eu plec sa mananc o goffre, ceva. And suddenly, everything's right!

O lună şi o căpşună

2010-10-04T12:41:00.000-07:00

S-a făcut o lună şi mai bine de când trăiesc din valiză. Ştefan cel Mare, Floreasca, Sângeorgiul de Mureş, Viena Grimmgasse, Veneţia, Viena Schröttergasse, stop! Adică am ajuns la casa mea, unde o să locuiesc un an şi poate mai mult. Nu am chiar despachetat, pentru că nu e liberă camera promisă mie. Stă acolo un chinez care nu se dă dus. Azi a dat semn că ar fi găsit o altă locuinţă şi probabil că în câteva zile va îmbrăţişa inevitabilul şi îmi va lăsa camera complet nemobilată. Din fericire am deja şi o tentativă de mobilă Ikea second hand, care stă sub formă de plăci în debara, promiţând că îmi va servi ca birou, pat, noptieră şi covor.

Amână momentul că cică nu are încă maşină cu care să care lucrurile. Eu mă ofer cu Fiesta! Că până la urmă vorbim de prietenie între popoare!

Până ce colegul chinez eliberează camera eu o folosesc pe-a lui Christian. Christian e un prieten mai vechi din Erasmusul spaniol, datorită căruia am ajuns la acest apartament care se anunţă foarte amuzant! Christian e în Indonezia, camera lui liberă e acum ocupată de mine. M-am desprins cu greu de apartamentul lui Tutzi plin de veselie, afecţiune, bundas kenyer, nespresso şi simţ al umorului. Notez aici veşnice mulţumiri pe care promit să le traduc printr-un cadou scump când voi publica cu succes acest jurnal. :))

Acum, în WG-ul din Schröttergasse se observă uşor prezenţa românească. Să luam ca exemplu dulapul cu alimente: raftul 1 - paste Barilla, sos de roşii nişte cereale, nişte pesto, rafturile 2 şi 3 o făină, un ulei de măsline, condimente, aceito balsmico etc, raftul 4 - zacuscă, zacuscă, miere, dulceată de casă bună, castraveţi muraţi, pălincă în sticla de frutti fresh. Să nu uit să trimit acasă borcanele după ce voi fi savurat.

Mă mai întorc o dată la coşul cu lucruri pozitive şi extrag că aseară am fost în clubul Chelsea la un concert genial al unei formaţii cu nume şi mai genial: Someone still loves you Boris Yeltsin, cu care am şi spamuit facebookul ieri şi azi. Nu numai că am fost şi am dansat şi m-am amuzat dar am mai şi povestit vreun sfert de oră dupaia cu solistul John, foarte simpatic, din Missouri, USA.

Şi mai găsim bucuria faptului că joi pe vremea asta voi fi aproape aterizată la Bruxelles, unde Tudor mă aşteaptă să fac o ciorbă.

Şi cum a fost şi ce-am văzut am să vă povestesc!

O dimineaţă norocoasă

2010-09-30T11:59:00.000-07:00

Am mai menţionat dar, cum că fac naveta de la Viena la facultatea din Wieselburg - nume pe care vreau să-l traduc motamo, căci am fost somată: Cetatea Nevăstuicii. Dar aţi fi ghicit-o şi voi. Mai trebuie doar să "I.R. is better than Weasel" şi pot să put on the pants for the victory dance.

Aici în Austria totul se petrece în comunitate. Locuim (curând) 4 oameni, aşa că e o comunitate de locuit - Wohngemeinschaft, de acum numită WG.
Dacă în "pendularea" spre facultate suntem 3 în maşină se cheamă că avem o Fahrgemeinschaft, adică o comunitate de merscumaşina, de acum numită FG.

Comunitatea FG de merscumaşina s-a format azi doar din mine şi colegul Alfred care şi el "pendulează" din Viena. La 7:40 trebuia să ne vedem pe Maria Hilfer Strasse 206. La 7:35 am ieşit grăbită pe uşa lui Tutzi cu laptop în spate, ditamai (dar ditamai) pătura maro de la Ikea în mâna dreaptă şi cafeaua "to go" în mâna stângă. La 7:37 am călcat în cel mai proaspăt rahat de câine de pe Grimmgasse, chiar înainte să urc pe Maria Hilfer. Şi, cum mai nou sunt "cool şi hippie" şi port pantaloni largi, lungi şi evazaţi, nu s-a îmbibat doar talpa de Converse ci şi o bună parte din tivul deja frănjurit de la atâta umblat.
M-am oprit dezgustată să caut o baltă. De unde bălţi la Viena? Că doar ei nu au gropi în trotuar! Din fericire trecuse de curând maşina de curăţat străzi şi, în mijlocul şoselei, nu doar că era o băltoacă mică, dar şi nişte urme de spumă de la detergentul folosit în proces. Mă uit pe stradă, venea o singură maşină. Mă gândesc: "Lejer, aştept să treacă şi mă duc la bălăceală în mijlocul drumului!". Dar la Viena, politicoşii ăştia dau prioritate la pietoni şi când nu e trecere!! Era culmea să mă mai şi opresc fix în faţa maşinii să-mi îmbăiez Converşii răhăţiţi în baltă, când galanta şoferiţă avea de ajuns la serviciu! Şi mai şi întârziam la întâlnirea cu Alfred. Era clar că rahatul din talpă avea să ne însoţească la Cetatea Nevăstuicii.

Ce e de făcut? Îi spun, la prima noastră întrevedere (vorbisem înainte doar pe Facebook) : "Hallo, ich bin Carla şi tocmai am călcat în Hundescheiße"? Sau merg pe burtă şi mă fac că plouă, da' de nu miroase? Ajung la maşină târând picioarele de asfalt şi căscând ca să se creadă că umblu greu de somn. Urc în maşină şi încep să aştept reacţii. Eu nu simţeam nimic iniţial, dar după vreo 20 km, psihologic sau nu, venea un uşor miros de rahat de câine de la picioarele mele. Am zis că mai bine recunosc, decât să creadă că e propriu mie. Totuşi, această comunitate de merscumaşina e destul de importantă pentru pregătirea mea academică şi m-am gândit că mirosul de rahat nu e tocmai drum pavat spre popularitate! Desigur că am împachetat totul într-o glumiţă, din care a reieşit că de fapt nu mirosea nimic. Politicoşi, v-am spus!

Probabil mai există şi acum un mic rest de rahat pe Converse, care e în holul casei, în al cărei living, pe canapea, mă aflu. Azi a mai venit un profesor cu dialect oribil. Dar va trebui să mă obişnuiesc şi cu ăsta. Că doar sunt într-o fază norocoasă. Is' so!

Very Venice

2010-09-26T06:30:00.000-07:00

E ciudat să pleci din străinătate în străinătate. Adică, e ciudat să te întorci în străinătate, că de plecat e destul de normal.

Joi a fost prima zi de şcoală în Wieselburg. După prima mea noapte de couchsurfing adevărat am pornit devreme spre Veneţia, într-un autocar Setra de 60 de locuri pline ochi cu masteranzi. Ne-am împărţit pe echipe de câte 6 şi am primit pe rând teme pe care urma să le efectuăm în cele 3 zile în Veneţia: de la diverse viziuni pe care să le scriem pe role de casă de marcaj (adică dinalea cum au la magazin), la descrierea Veneţiei în 2050, apoi la o viziune inovatoare despre anul 2250, apocalipsa exclusă. Bileţele, bileţele ... cu taskuri şi probleme de rezolvat, aşa ca să nu cumva să ne simţim în vacanţă!

Profii au fost foarte bine pregătiţi despre oraş, au luat cu ei şi un nenea istoric care să le uşureze partea de ghidărie. Profa de Managementul Ideilor e oricum specialistă şi absolventă de istorie a artelor, pe când profa de Managementul Inovaţiilor a reşerşat riguros cam totul la capitolul "ce-i nou în Veneţia". Vă daţi seama că nu ne-am plictisit!

Tot pentru inspiraţie am mers cu toţii în grup organizat la Bienala de Arhitectura, dimineaţa la Giardini şi apoi la Arsenale. Credeam că e o treabă doar pentru arhitecţi, unde o sa văd practic doar nişte schiţe şi machete de neînţeles. Dar nu a fost delooooc aşa! A fost foarte fain şi interactiv şi interesant şi, da...inspiraţional! Mi-am făcut poză şi la pavilionul românesc," unu la unu", care mi-a plăcut foarte mult şi nu doar pentru că auzisem atât de multe despre el.

Am întâlnit şi câţiva studenţi de la arhitectură din Bucureşti, aşa că am bifat şi plăcuta socializare de seară, cu tineret!

Colegii de master sunt ok, poate nu chiar ce mă aşteptam dar e şi prea devreme să trag nişte concluzii. Şi poate că înainte de invenţia Google Translate aş mai fi insistat aici pe subiect ;)

Am mâncat pizza, pasta, gelatto. Nu m-am dat cu gondola şi nu am ascultat canzonette. Singurul "Ciao, bella!" pe care l-am primit a venit per sms tocmai de la Bruxelles, următoarea mea destinaţie în străinatate.

Am mai avut şi o companie plăcută pe drum, înafară de Alpi: Mircea Cărtărescu - Frumoasele străine. Dacă înainte aveam îndoieli legate de plecarea spre Viena (am plecat totuşi într-un moment în care Bucureştiul şi anumite elemente începeau să-mi placă din ce în ce mai mult) am ajuns la un pasaj care parcă a fost pus acolo să mă liniştească: "Ce mişto oraş e Viena! Am stat un an acolo şi n-aş mai fi plecat niciodată [...] Că tot m-a deconspirat cineva că m-am săturat de România, că vreau sa beau bier cu fugiţii [...] Şi-atunci, are vreun sens să trăieşti la nesfârşit în poluare şi praf, în isteria concetăţenilor, cu frica unui cutremur devastator [...] când poţi să trăieşti în minunata Vienă?"

Prima zi de şcoală!

2010-09-22T13:06:00.000-07:00

Ştiţi cum în viaţă nu e totul aşa cum pare? Ei bine, nici masteratul meu care pare la Viena nu e chiar lângă Stefansdom. Ci mai degrabă aşa, la 100 de kilometri spre Linz. Mai exact în Wieselburg, un fel de Câmpu' Cetăţii, dacă vreţi, dar fără păstrăvărie.

Aici s-a petrecut azi prima mea zi de şcoală. Sigur că nu m-am uitat pe orar, că doar era prima zi, deci aveam de gând, maxim, să semnez nişte hârtii şi să beau o cafea în campus (campus e mult spus). Surpriza a fost că am avut cursuri introductive de la 9:00 la 18:00! Cu pauză de o oră. Interval în care vreo 2 ore de curs al primei profe am stat cu fruntea încreţită pentru că nu înţelegeam nimic din dialect. Mi-am descreţit-o când s-a vorbit de Botox ca produs inovativ, şi asta nu pentru că am priceput tot contextul ci pentru că se vorbea de Botox şi e general ştiut că vrem să amânăm cât mai mult procesul.

După 2 ore a venit o profă din Germania şi totul s-a luminat. Eram în sala corectă!! Ne-a povestit ea de mărci celebre, tot felul de exemple de la Apple, de David Kelley şi Ideo şi alte dinastea de-ale managementului inovaţiei cum îi spune ea. Ne-a arătat şi un filmuleţ relevant de pe ted şi la sfârşit am aplaudat-o bătând cu palma în bancă (nu, nu, nu numai eu!). Concluzia e că a fost chiar interesant şi am stat până la sfârşit de plăcere!

Acum sunt într-o casă din Wieselburg unde locuiesc vreo 6 studenţi, din care am cunoscut vreo 3 şi unde mi s-a oferit o canapea solicitată pe couchsurfers.org Totuşi rămân să locuiesc în Viena şi mai fac naveta încoace. Azi am venit blană cu 130 km/h. Sunt de neoprit.

Am mai ieşit acum 2 ore cu grupa de master în oraş (oraş e mult spus). Nu au colegii potenţial mare de "nouă gaşcă" dar ceva comunicare tot se va lega.

V-am spus că sunt prima în catalog?

Couchsurfing

2010-09-16T01:19:00.000-07:00

O dată cu mine se mută şi Carlatoria. Nu pe platformă wordpress, cum mi-aţi şopti unii peste umăr, ci la Viena, my current city, cum zice Facebook, care deja face spam nemţesc pe coloana din dreapta a ecranului.

Sunt la jumătatea celei mai confuze luni din ultimii ani. Totul a început pe 1 septembrie, când am plecat din apartamentul din Ştefan cel Mare, pentru a dormi vreo 2 săptămâni pe canapeaua extensibilă din garsoniera din Floreasca, locuită momentan de iubita mea Vio. Apoi am poposit 2 zile de împachetări (şi nu dinalea ca la spa) la Tg Mureş, plus nişte timp de calitate cu ai mei, între o cosmetică şi un service auto. Marea aventură a fost acum 2 zile când am condus primul meu drum fără copilot: până la Cluj. Am ascultat conducând tot albumul lui Chirilă "Am să mă întorc bărbat". Deloc simbolic, că doar nu simt că am plecat spre chin şi nici nu plănuiesc vreo schimbare de sex, dar e cam singura caseta pe care am găsit-o în grabă. Ford-ul meu Fiesta ştie multe, dar nu şi CD-uri.

Seara la Cluj m-au găzduit Dudu şi Ralush pe canapeaua lui Robert, care face surfing prin America în tot acest timp. Înainte de canapeaua Staicu, însă, am ieşit la beri cu super gaşca în Republic, un bar care, nu ştiu de ce, mi se pare tipic clujean.

De la Cluj am pornit a doua zi în zori spre Viena, drum pe care am lăsat condusul în grijă masculină şi am luat rolul de copilot, DJ şi operator GPS. Ajunsă în Viena am mers spre noua mea casă, în care am o cameră promisă de la 1 octombrie. Apartementul este în cartierul Favoriten, are balcon, eraj şi un living fain! Era destul de dezordine ieri cam peste tot, ori, cei care mă cunosc ştiu că eu am concepte diferite despre dezordini faţă de majoritatea populaţiei. Deci neapărat facem un party cu Mr. Propper şi Mr. Muscolo o dată ce mă mut.

Sunt foarte drăguti viitorii mei colegi mei de apartament: Catrin, Claudi şi Christian. Şi cu mine Carla rezultă un apartament de "C"-locatari. E fain pentru că numele care încep cu C sunt mai rare în germană şi că se spune că oamenii ai căror nume încep cu litere apropiate se înţeleg bine...

Ieri seară pe la 10 deschideam deja canapeaua lui Tuţi. Îmi stă la dispoziţie o canapea şi în livingul din Favoriten, dar dacă pot să-i stau omului pe cap, de ce să nu profit. Scriu asta aici pentru că Tuţi oricum s-a plâns ieri că am postări prea lungi pe blog, deci probabil că nu a ajuns până la acest ultim aliniat din începutul poveştii mele vieneze!

Gaudeamus a la Chicago

2010-05-17T10:20:00.000-07:00

Ultimele 10, poate 12 zile le-am petrecut la Chicago. Cel mai mult îmi place când merg într-un oraş pentru cel puţin a doua oară. Atunci deja voi fi făcut excursia cu vaporaşul, voi fi urcat pe cel mai înalt zgârie-nor şi alte turistice. Şi atunci am timp să mă bucur de partea neturistică. Cum am făcut ultimele zile în Chicago.

O parte importantă a fost experienţa culinară. Pentru că aşa mi-am şi dorit. Cine spune că în America se mănâncă prost nu a mâncat bine în America! Americanii au bucătării de a căror popoare de-abia am auzit. Combină legume şi fructe care nici nu ştiu cum cresc. Şi prin americani vreau să spun cubanezi, brazilieni, tailandezi, japonezi şi alţii. Fiecare zi, o nouă experienţă culinaro-culturală. Aşa am mâncat El Jibarito, trimisă de Lavinia la capătul lumii, unde întoarce uliul de Chicago, spre un sandvich puertorican bogat in friptură înghesuită între două plantane (un fel de banane) prăjite.

Alex m-a dus din nou la supa vietnameză unde nu l-am lăsat să îmi comande specialitatea cu penis de bou, ci am mâncat aceaşi supă pe care o adorasem data trecută.

Punctul culminant a fost, însă, la Brazzazz. Acolo am mâncat de prânz cu cei 4 superverişori ai mei, părinţii lor hip şi bunicii lor minunaţi, înspre a sărbători absolvirea lui Alex din cadrul universităţii Loyola. Şi acolo primeai un banuţ, pe o parte negru, pe una portocaliu. Negru înseamă "no, thank you" şi portocaliu înseamnă "yes, please". Adică, vrei sau nu vrei carne? Când pucul era pe portocaliu perindau în jurul nostru chelneri care aveau diverse cărnuri şi friptane pe săbii, din care tăiam câte o feliuţă rumenită asortată frumos din salad barul alăturat. Când era destul, întorceam pucul cu partea neagră în sus şi eram lăsaţi să ne relaxăm.

Toate aceste mâncaruri trebuiau arse cumva caloric, aşa că seara mergeam la dans. Mulţumită absolvirii lui Alex am petrecut destul de studenţeşte prin fel de fel de puburi americane. Totuşi, avem aproximativ 3 kg de "more of me to love", care vor fi supuse la regim mioritic asap.

Cu toate astea, am mai băgat ochiu' şi la căte un muzeu, expoziţie Matisse, Acvariul Shedd, Facultatea de Arhitectură, Parcurile Grand şi Millennium, shopping pe Milwaukee, centru-n lung şi în lat şi câte şi mai câte.

Şi am întâlnit muuultă lume faină, am ieşit la plimbări şi brunchuri şi cafele, aproape ca şi cum aş fi locuit acolo.

Şi am stat mult, dar niciodată destul cu Ariana Vegetariana. Ni s-a alăturat pisica Claudette în ultima săptămână, pe care am suportat-o (adorat-o) destul de bine.

Aşa că multe mulţumiri echipei din Chicago, I loved to be entertained by you :)

Pe foarte curând!

Senior Bar Crawl

2010-05-09T08:54:00.000-07:00

De câteva zile sunt în Chicago, unde am mai fost, dar acum am o altfel de experienţă, poate mai ales pentru că Ariana s-a mutat din centru undeva în nord, în cartierul Edgewater. Aşa că, se pare, că lumea care stă într-o anumită zonă tinde să şi iasă doar prin cartier, la restaurante, puburi etc. Aşa că am ieşit mai mult prin Edgewater, mai ales ca şi verişorul Alex stă la doar 10 minute de noi şi are timp de mine faţă de toţi restu' care lucrează.

Alex, care termina facultatea săptămâna viitoare, m-a luat ieri cu el în Senior Bar Crawl. Senior, adică an terminal de facultate, bar crawl adică să ne târâm prin baruri. Adică toţi absolvenţii în curs se târăsc prin baruri, atenţie, prestabilite! Se face frumos, civilizat, cu orar. Înainte de marea ieşire se face lista cu "în ce bar la ce oră mergem toţi". Aşa că practic se cunoşteau toţi între ei, aveau şi tricouri la fel şi normal că s-au găsit şi oferte speciale la băutură. Fără să mă întrebe, Alex mi-a cumparat un pitcher de Bud Light. La cât e de rea berea aia, nici nu mă mir că investesc atât de mult în advertising. Dar să revenim. Am primit un pitcher de Bud şi primul lucru am cerut un mobil ca să convertesc pitcherul în sistem metric ca să ştiu cât beau. Ariana zice că Bud Light n-are alcool. Şi, într-adevăr, după echivalentul a vreo 3 halbe româneşti, eram pretty fresh.
Mai erau două fete cu noi, care beau Bud Light cu paiul. Mi-am amintit de studenţie. Normal că le-am spus că drinking with a straw will only get them drunker. Normal că mi-au răspuns că ştiu, şi că "that's exactly why we're doing it". Şi normal că m-am simţit foarte bătrână. Adevărul e că am 24 (douăzecişicinci) de ani. Seniorii din baruri aveau cam 21. Dar cumva se comportă cum ne comportam noi în liceu.Am simţit foarte puternic diferenţa de vârstă şi mi-am dat seama pentru prima oară, cât de tare se schimbă modul de chefuit, o dată ce terminăm facultatea. Dar după ce am dat gata pictherul am uitat de vârste şi de riduri.

La finalul serii am râmas să dorm la Alex. Din nou, ca-n facultate când tot rămâi să dormi neplănuit pe undeva, fie că nu sunt bani de taxi, fie de lene. M-am trezit dimineaţa cu dorinţa de a ajunge repede la periuţa mea de dinţi aşa că m-am grabit să ajung acasă. Am făcut şi plimbarea mahmurilor din Chicago care nu au ajuns să doarmă la casele lor (Sunday morning walk of shame). Printre ei fac slalom joggerii responsabili.

Jazzed

2010-05-04T08:18:00.000-07:00

Încă zi, încă o poveste :)

Dar mai bine mă întorc în timp să vă povestesc ce 1 mai inedit am avut!

Sub clima tropicală a New Orleans-ului am pornit spre Jazz Fest, unul din cele mai mari festivale de jazz din America. Poate ştiţi deja, că eu nu sunt mare jazzeriţă. Ah sigur, ies la baruri care au jazz în nume, îmi place să ascult o muzică bună, am fost şi la Gărâna, dar nu prea am cunoscut marele line-up de pe afişele de Jazz Fest, în faţa cărora mulţi fani ai genului ar fi vărsat o lacrimă de bucurie. Pe lângă câteva formaţii care m-au binedispus că sunau foarte bine, am mers şi la una cunoscută de mine: Pearl Jam. Mai mult ascultasem albumul lui Eddie Vedder de pe coloana sonoră "Into the Wild" şi asta în special graţie lui Gigi şi deci ştiam că tipul se pricepe la muzică. A fost pretty cool, păcat doar că a fost în America, asta din câteva motive. Unul ar fi că aici, festivalul nu e ca la noi. Adică vârsta medie, în primul rând, este poate pe la 40 de ani. O coboară mult nepoţii care se joacă cu găletuţa în nisip (la propriu). Şi, chiar dacă seniorii americani sunt mult mai sportivi ca mine, au plăcerea statului pe scaun. Aşa că, o mare zonă încăpătoare din faţa scenelor e ocupată de aceşti scăunari, cu pături, jocuri, nepoţi şi lăzi frigorifice. Adică, practic, ieşi la picnic, dar în loc de casetofon îţi cântă Pearl Jam. Dacă la noi recunoşti un om care merge la festival după brăţară, acolo după scaunele cărate ca rucsacii.

Dar să vă spun de Pearl Jam. Că mi-a plăcut foarte mult! Dar, din nou, fiind în America, s-a intrat la un moment dat în direct cu eroii acestei ţări, care fac doar bine şi servesc patria în cele mai grele condiţii: soldaţii din Afganistan, care urmăreau concertul împreună cu noi, transmis live, pe care toţi zeci de mii de fani îi aclamau ca pe nişte zei. Pace?

Aşa că, am admirat soldaţii dintre paturici pline de nepoţi şi apoi, la 7 seara, când, desigur, se termină festivalul şi toata lumea pleacă acasă, ne-am reluat şi noi plimbările pe frumoase bulevarde louisiene.

Important e să stai cât mai mult pe străzi, să te bucuri de căldură şi să te fereşti de frig. Pentru că toate interioarele sunt menţinute la 16 grade, afară fiind vreo 30. Aşa le place aerul condiţionat! Şi gheaţa! Noi la hotel oprim aerul condiţionat, dar menajera îl porneşte, aşa că oricum ne întoarcem acasă în ger. O şi aud, parcă zicând: "Turistele astea, săracele, nu ştiu să pornească aerul condiţionat şi se chinuie întruna cu căldura insuportabilă" ... bine, poate nu în română.

Deci mă duc să văd aligatorii. Ştiaţi că se pot mânca? Eu îmi rezum exotismul la sorbit de stridii :) Dar cine se înscrie aici, poate primi un suvenir comestibil cu carne de aligator. Mm mm mm!

În sushi-n jos

2010-05-01T07:54:00.000-07:00

A fost foarte comic, că în Nerw York am poftit foarte tare sushi şi ne uitam cu Claudia, prietena şi gazda noastră din Queens, peste meniu. Soţul ei, Mihai, venea de la lucru şi scria sms ca ar mânca şi el sushi. După o baterie descărcată, o lipsă de comunicare şi o comandă plasată greşit, ne-am trezit cu 2 plase pline ochi cu caserole de sushi. Aşa că am mâncat asta 2 zile, mic dejun şi cină, aproape că am ajuns să "glow in the dark" de la tot fosforul. Dar ce buuuun!

Asta am făcut ultimele două zile în New York. Asta şi kilometri nenumăraţi prin Manhattan şi Brooklyn. Îmi place foarte mult :)

Şi azi deja m-am trezit în New Orleans. E festival, aşa că ieri de pe la 7 străzile erau pline, formaţile cântau live în baruri, terasele se întreceau în crustacee şi picanterii şi eprubete cu alcoale colorate se pasau de la unii la alţii. Bourbon Street e o combinaţie ciudată între Jazzăraie şi shake that bootie, treci de la un bassist rastafarian la raggaetoane sau hip hop. Totuşi, domină jazz-ul. Mai ales că e festival!

Festivalul se desfăşoară între 10 am şi 7 pm. Apoi lumea e pe străzi. Adică azi voi merge la concert Pearl Jam pe lumină.

La ocean nu are rost să mergem, pentru că e ceva ulei periculos chiar aici în golf. Dar vom face o croazieră pe râu, sper! Cică vedem şi croco. Abia aştept! Număr clipele: One Mississippi, Two Mississippi, Three Mississippi....

Downtown, baby!

2010-04-27T17:20:00.000-07:00

A stat ploaia pe la mijlocul zilei. Cam pe atunci mă îndreptam cu mama spre restaurantul Maison (adică franţuzesc, nu oricum), unde aveam rendez-vous, fireşte, cu nişte prieteni din Bucureşti cu care altfel nu prea apucăm să ne vedem.

Dar mai bine încep cu ieri, când, tot ferindu-ne de ploaie, ne-am petrecut dupămasa în MoMa. Eu fusesem şi data trecută, dar mama nu. Mă bucur că am mers din nou, pentru o expoziţie de senzaţie: Marina Abramovic - The Artist is present. Adica era prezentă şi artista sârbă. Dar revin. Prima sală a expoziţiei arăta un video repetitiv, alb negru, cu artista. În mijloc erau doi performeri, drepţi, nemişcaţi, cu arătătoarele mâinilor dinspre public aproape atingându-se. Nemişcaţi! Dar prezenţi. Ca să ajungi în sala 2 erau două variante: cea simplă, să treci pur şi simplu şi cea inedită, să treci printre 2 fete (nemişcate) care stăteau faţă în faţă, nude, la o distanţă la care, cel mai probabil, te atingeai de sânii a măcar uneia dintre ele. Am fost inedită.

În sala doi erau prezente două personaje de sex opus cu o strânsă legătură între ele: părul! Ambele personaje aveau părul lung. Stând spate în spate, cozile erau împletite într-una singură. Legaţi, nemişcaţi!

Şi când credeam ca nu se poate mai incomod, am ajuns într-una din sălile finale. Acolo, o fată frumoasă, graţioasă, nudă, stătea suspendată pe un scaun de bicicletă fixat în perete, cu încă un sprijin minim al călcâielor într-un soi de bare scurte ce se iveau la nivelul potrivit. Gen...
Şi stând aşa, suspendată pe scaunul de bicicletă, flutura braţele în sus şi în jos, foarte, foarte lent.
Atât de tare m-a impresionat graţia şi efortul domnişoarei, încât am uitat să menţionez nudul din sala anterioară, peste care era întins un schelet uman.

Artista trona la etajul 2. Cum altfel decât...nemişcată (ce, credeaţi că zic nudă?) ? Marina Abramovici stătea pe un scaun într-o robă lungă roşie, în faţa unei mese. Vizavi, un scaun, pe care vizitatorii erau invitaţi de un mesaj scris să se aţeze şi să completeze imaginea statică într-un soi de staring contest. O fată stătea acolo de când am ajuns. Să fi tot fost vreo 3 ore, că totuşi, vorbim de MoMa NYC. Aş fi înfruntat-o şi eu pe sârboaică, dar roşcata prea-mi părea ambiţioasă şi prea aveam multe de văzut în New York.

Am continuat foarte turstic. Azi "am ars-o" prin buticurile din Soho, China Town, Lil'Italy, Broadway via Time Square, EmpStBuilding şi altele, într-o ordine mai logică decât reiese cea din enumerare.

Mâine se va zgâlţâi Brooklyn Bridge-ul cu mine.

Aţi observat că folosesc diacritice? E şic, nu? :)

Cea mai lunga sambata

2010-04-25T10:32:00.000-07:00

Am ajuns ieri seara in New York, dupa o zi foarte lunga. Nu lunga, pentru ca m-am trezit obosita, mi-am facut bagajele, am zburat la Varsovia si dupaia 9 ore pana la New York, ci lunga pentru ca nu s-a mai terminat. Pentru ca au trecut vreo 30 de ore si era tot sambata. Ca, urcand in avion la ora 17:05 si zburand vreo 8 ore era tot lumina afara. Am dormit in avion vreo 4-5 ore. Apoi m-am trezit, am mancat un mic dejun, am baut o cafea si apoi fireste, a apus soarele.
Singurul mod de a monitoriza momentul din zi in care ma aflam fizic a fost sa ma gandesc bine daca mi-e pofta de friptura sau cereale cu lapte, blugi sau pijama, cafea sau bere?

Ideea e ca am ajuns la New York si ca ma lupt cu jet lag-ul. O ploaie teribila ma tine in apartamentul din Queens. Ploaia si mama, care inca nu se urneste spre nicaieri.

Am dat o tura de cartier ca sa cumpar bere si cafea. Am intrat si in CVS sa vad care mai treaba pe acolo.

Scriu de la un laptop cu tastatura bulita, dar sper sa reusesc sa imi adaptez propriul laptop la noul voltaj, cat de curand.

Carlatoria reincepe! The queen of Queens is back! Cafea sa fie!

Anybody?

2009-11-09T10:53:00.000-08:00

shhhh...intreb in soapta....mai urmareste cineva Carlatoria? shhh

Poiana de piatra

2009-03-01T12:34:00.000-08:00

Am fost weekend-ul acesta la tentativa de schi in Poiana Brasov, cea mai mirifica statiune pe care o avem. Conditii de schi excelente, speram eu, ca doar a nins intens si s-au inscripitonat 80 cm de zapada.

Am descoperit si o metoda buna de cazare, cu apartamente destul de ieftine inchiriate in regim hotelier, in Brasov. Daca va intereseaza vreodata ma sunati si va dau contact.

Supararea mea cea mai mare a venit o data cu prima coborare. Urcand din Brasov intr-un peisaj alb, cu zapada atat in oras cat mai ales in statiunea scumpa, am visat ca voi zbura pe powder snow, si ca va fi un weekend de neuitat. Pai prea curand nu il voi uita: in ciuda zapezii care de data asta a dat sa cada, partiile erau frumos colorate de gheata, pietre, bolovani, braduti, pamant si iarba care a mijit mai cu seama in prima zi de primavara. Cred ca baietii mai lenesi gaseau si ghiocei de ultim moment la cate o cristiana, sa le ofere prietenelor doritoare.

Nu soarele a fost de vina, nici temperaturile si sigur nu lipsa zapezii. Ci vesnica nepasare.

De ce sa investeasca cineva in tunuri de zapada sau ratracuri, sau de ce sa acopere mizeriile peste noapte, cand fraierii vin oricum, si in orice conditii, si dau cu drag 110 ron pe o zi de Anateleferic?

Doar eu am vazut 2 persoane care au cazut si s-au lovit de bolovani si au ramas pe mana salvamontistilor. Am vazut multi altii cazuti, se injura ca in trafic, se distrugeau schiuri si placi, iar paltonarii se plimbau in voie in ciuda semnelor de amenda.

Imagini dezolante, de schiori patimasi care isi luau schiurile in spate, de snowboarderi cazuti si incepatori plangand. E cea mai buna statiune a noastra, e mai scumpa decat Tirolul si mai fitoasa decat statiunile din Bulgaria. Bulgaria, unde cu un skipass mai ieftin am avut conditii impecabile de 16 km de partie, intr-o perioada fara ninsoare.

Multumim domnule Copos ca nu va pasa, ca ne trimiteti sa descoperim minunatiile statiunilor din tari vecine si sa facem astfel economii considerabile.

Cel mai trist este, ca vom veni si la anul, cu acelasi entuziasm!

Idiocratia

2008-12-03T00:14:00.000-08:00

Ce zile incredibil de frumoase! Ma trezesc dimineata, ma zbat sa intru in metrou, ma feresc de cersetorii perfect sanatosi si in floarea varstei care fug de munca printre vagoane, ajung la capat de linie 1 mai, trec printre cei mai harnici dintre noi, care la 9 dimineata iau un aprig mic dejun compus din Shaorma, mici si bere la pahar de plastic, ma salut din priviri cu betivii matinali care incep probabil la 7:oo dimineata prima suta de chimion la dugheana de vis-a-vis de firma la care lucrez si ma retrag la biroul meu rosu, cu cafele, mailuri si telefoane.
Ieri a fost una din acele zile, in care calci in balta, in care betivii de vis-a-vis se iau la bataie si isi violeaza verbal mortii si viii, in care cainele vecinului sare sa te muste si cei de la magazin iti dau bomboane/zahar/guma in loc de rest.
Cum sa evadam? Mergem la teatru! Ne ascundem printre intelectuali, vedem toalete distinse, atmosfera decenta, cultura domn'le. La 19:30, la Palatul Copiilor se joaca "O noapte furtunoasa" de I. L. Caragiale cu distributie de exceptie: Maia Morgenstern, Ioan Gyuri Pascu, George Ivascu. Citez: "La aproape 130 de ani de la premiera absolută a piesei, acţiunea este plasată în primii ani ai instaurării comunismului în România, iar personajele sunt rupte din cotidianul nostru. Spectacolul este savuros, iar prestaţia actorilor, una cu totul deosebită. ".

A fost, intr-adevar, o adaptare cu totul deosebita. Oamenii desprinsi din cotidianul nostru nu se refera la mine si la tine, ci la gloata care mananca saorma si bea bere la 9 dimineata. Spectacolul a fost ridicol, costumele ridicole, adaptarea ridicola. Comicul se gasea in faptul ca Maia Morgenstern calca pe lopata si aceasta ii venea in fata si apoi si in spate, ca altul cade in nas, ca altul e stropit cu apa din galeata. Umor de "Tom si Jerry" prost interpretat. Si apoi, Ioan Gyuri Pascu, intra cu chitara, si lasa serenada de-o parte, incepe in schimb in ritm de Hip Hop replici din Caragiale, in timp ce Steaua Diminetii gesticuleaza mai ceva ca Puya sau Uzi sau 50cent, toti la un loc.

Si in momentul in care Chiriac din piesa incearca sa-l prinda pe "vagabond", iar Veta incearca sa-l opreasca, personajele masculine incep sa cante in cor: "Lasa-neee!Lasa-neee!", rupti din Ghencea.

Publicul nu prea s-a amuzat. Doi batranei cocheti au plecat galant in timpul circului. Pana sa apara Ioan Gyuri Pascu credeam ca suntem la un show "Vacanta Mare", regizat de Doru Octavian Dumitru.

Mai bine puneam banii dintr-un buzunar intr-altul si ne faceam ca am fost, vorba lui Caragiale.
Niste Pisy pe tocuri cui erau vizibil amuzate ca au iesit la teatru sa se "cultive". La fel si malacii lor.

Da, cred ca am ajuns in punctul in care trebuie sa manelizam tot ce e bun, ca sa prinda la publicul larg.

Multumim Antena 1, ProTV, Kanal D, protagonistilor din LaBloc, Mondenii sau Vacanta Mare. Multumim Dan Negru. Multumim Doru Octavian Dumitru. Multumim ziarelor Libertatea, Star, Click, Can Can si celorlalte 2 care se distribuie gratuit la metrou. Multumim saormei si fotbalului romanesc, berii la pet si sutei de chimion din colt de strada.

Multumim pentru indobitocire. Va dedic cu sinceritate acest "Idiocracy Award" oferit de fundatia
"I. L. Caragiale ".

Unplugged

2008-11-13T06:20:00.000-08:00

Ieri am fost mondena, din nou. Am mers cu o colega si un coleg la lansare Audi Q5. Nu, nu ca sa mi-l cumpar, la ce bun, dar ca sa mai vedem si noi cum organizeaza altii evenimente. S-a tinut la Castel film, intr-o hala mare, vreo 4 - 500 de invitati, proiectii foarte cool, percutionistii de la MayuMana (sau cum se scrie), Horia Brenciu neschimbat pe post de MC, vedetele, vedetute pri'mprejur, presa, cocalari si doamne cu frizuri perfecte. S-a facut foarte remarcat un distins domn, galant si elegant, totusi modest, cu o sotie care fura priviri: domnul Ilie Nastase. Impresionant! Si a stat atat de aproape de noi incat daca ar fi fumat ar fi scrumat la noi in scrumiera de pe masa de cocktail, cum faceau toti trecatorii.

Si cine credeti ca a fost supriza serii? Cine credeti ca a sutinut un concert minunat unplugged de vreo 7-8 melodii? Natalie Imbruglia (da, da aia cu Torn). Si eram la un metru de ea. Au fost momente in care, daca intindeam mana bine, ii atingeam finutii pantofi de lac care o inaltau pe miniona cu vreo 10 cm. Si am stat in primul, primul rand. Si l-am depasit si pe cel mai central si bine pozitionat fotograf cu replica : "Pai ma bag, ca e concert, nu teatru".

Dar mai mult decat orice eram "The Groupie", aia de pe ecrane care stie textele pe dinafara, persoana mereu zambitoare si aplauzanda filmata in timpul show-ului. Si Natalie a flirtat cu mine. Adica, m-a simpatizat. Adica, atunci cand canta ceva cu "Yoouuu" arata spre mine. Si imi zambea, si mi-a aratat din inima "Toooorn" cu contact vizual la mine, si e asa de frumoasa!! Colegii cu care eram s-ar fi jurat ca ma ia acasa. Si ce m-as fi dus! dar nici nu stiu unde e casa ei, spre dezamigerea jurnalistului care m-a intrebat cu o siguranta de "hai, ca doar tu trebe sa stii".

Foarte interesant. Te trezesti cu greu miercuri dimineata, frig, lume posomorata, inghesuiala la metrou, ore luungi la birou, si seara te incanti cu un concert Natalie Imbruglia unplugged, supriza, si atat de aproape!!

Glorious!

How to lose 2 flights in 4 days

2008-10-21T10:58:00.000-07:00

Ramanem in America insorita. Ultima zi in New york am urcat pe turisticul Empire State Building si cred ca am ramas usor cu capul in nori pentru cele ce vor urma.

Reintoarsa intr-un Chicago ploios si neprimitor aveam un singur gand:"Sunny California!" Cu bagajul practic facut (am schimbat blugii cu fuste) si biletul cumparat, o trezesc ziua urmatoare pe frumoasa mea surioara: "Ariana! Deja e 8:00!" Nu, nu aveam zborul de dimineata, aveam eu jetlag si nu puteam dormi, si ma plictiseam. Zborul era in jur de ora 16:00. La 13:00 spune Ariana sa plecam la aeroport. Cee? Sa stam ca fraierele 2 ore in aeroport? Nu! Scurt dupa 13:30 ne urnim spre trenul ce avea sa ne duca la Chicago O'Hare. 14:15. Trenul sta. Se repara linia. Eu: "Ce naspa de aia care chiar se grabesc la aeroport. Noroc ca noi avem timp." 14:45. Ajungem in aeroport. In timp. Eu:"Hai Ariana, ca stiu eu unde trebuie sa mergem." Gresim terminalul, aparatul de easy Check-in nu imi citeste pasaportul. Nu avem confirmation number pentru ca "e bilet electronic, asta nu trebuie printat". Luam trenul pana la Terminal 1. Coada. Avem timp. Doamna de la ghiseu:"Miss, I'm not ready for you. I have to deal with this cash here". Numara bani. Se incurca si o ia de la capat. Termina, imi da boarding pass-ul. "Ariana, hai pana afara, mai sunt 10 minute pana la boarding". In final ne asezam la coada, imensa, trece unul, raman 20 in fata, mai trece unul, 19 persoane si urmam. Da jos jacheta, goleste buzunare, descaltarea! Trecem de security. 15 minutes till departure. Fugim. Domnii cu multe bagaje din fata blocheaza banda de mers. O luam pe langa banda. Siret desfacut. Ma gandesc: "O fractura de nas m-ar intarzia mai mult decat legarea unui siret." Leg siretul. Fugim. Fugim. Vedem gate-ul. Ariana:"Oh, nici nu e coada! Hai sa luam o apa." 7 minutes till departure. Abandonam apa la coada si ajungem la gate. Avionul era, tubul era, usa inchisa, toata lumea facuse boarding-ul. Am pierdut avionul. Ridic telefonul de Custumer Care:"For English press 1. If you want to book a flight press 1. If you want to change your flight details press 2. If you're looking for your connection flight press 3." O vedem pe doamna iesind din tub. "Miss! We've got to get on that flight to San Diego". Doamna supraponderata:"NO! that flight is gone, you can't get on it. I've called you're name many times, where were you young ladies??". Ne calmam cu totii si primim un nou bilet de avion, dupa o ora. Avionul merge mai repede, ajungem cam la acceasi ora. Dar totusi, cu gandul ca , pentru prima oara in viata, am pierdut avionul.

San Diego, ora 19:00, caald, iesim in tricou, stam la "umbra" unui palmier sa il sunam pe verisorul rares, sa ne dea indicatii. Luam taxi-ul, ajungem la el acasa, terasa, tricou, flip-flops, paste cu pesto, paradis.

Ziua urmatoare ne trezim cu un soare cu nori prevestit in prognoza meteo. Am prins cele mai friguroase 3 zile din an. In California. Incredibil! "Ariana, eu nu mai imi pun protectie solara, ca doar e innorat." Prima intalnire cu Pacificul a fost rece si neprimitoare. 2 ore mai tarziu eram la o terasa pe plaja, urmaream joggerii si biciclistii de pe faleza (da, da ca in filme) si ne bucuram de apus. Seara eram insolata si arsa cum nu am fost niciodata. Creme, iaurt, aspirine. Tricky, tricky, tricky.

A 2-a zi de San Diego am dedicat-o vizitarii orasului, Sau, sacrificiilor. Pentru ca orice doream sa vad primeam acelasi raspuns de la Ariana si Rares:"Nu, nu, sacrificam, e prea departe". Din pacate totul e departe in San Diego, fiind un oras intins pe zeci de kilometri. Am sacrificat asadar podul Coronado, gradina zoologica (cea mai mare din SUA) si altele. Am vazut in schimb centrul "istoric", parcul Balboa (wow), si zone centrale principale. Seara a organizat Rares un College Party a la American Pie, cu jocuri de baut, cum ar fi Beer Pong si Flip Cup.

Ziua 3. Soare, 22 de garde (brrr) si o plimbare cu autobusul spre La Jolla. Cele mai frumoase cartiere din lume, coline, vile, toate cu vedere spre diverse golfuri ale Pacificului, palmieri si un campus universitar unde sa tot fii student. Am sacrificat plimbarea pe jos prin La Jolla pentru ca ne-am promis ca ne bagam toti in oceanul neprimitor. Ne-am inchiriat coostume de neopren ca surferii, Boogie Boards si ne-am dat pe valuri care ne purtau praca in aer pana la mal. Rares a calarit o placa de surf, care nu i-a atins talpile in ziua respectiva. Seara am inghetat la aceeasi terasa de faleza.
Ajunsi acasa, Ariana o suna pe prietena noastra Anca, sa o intrebe la ce ora urma sa fie zborul ziua urmatoare, duminica. Zborul era la 6:10, cum am retinut noi. Sambata. Nu duminica, Sambata. Il pierdusem, fara sa fi mers la aeroport. Daca mergeam in aeroprt la 6:00 AM cu zborul pierdut cred ca relatia mea cu scumpa surioara ar fi fost alta. Dar pentru "modica" suma de 150$/pax am reusit sa rezervam un zbor nou pentru duminica, cum trebuia sa fie el initial. Tin sa reamintesc insa o scurta conversatie intre surori, inainte de plecarea din Chcago:"Ariana, dam voie sa verific mail-ul cu zborurile daca tot nu il printezi, ca nu am incredere in tine" Ariana:"Cum sa nu ai incredere? ca doar eu sunt sora mai mare si responsabila!" Si asa, am pierdut avionul cu 24 de ore intarziere....

Am zis sa nu las asta sa ne strice seara. Mi-am luat cele 3 bluze pe mine, care sa ma apere de frigul de 13 grade seara, si am pornit spre strada cu pun-uri. Pub-uri pline, tineret dansant, teraae incalzite, studenti beti (da, da, ca in filme), eu cu Rares, pe ringul de dans. Seara s-a incheiat cum nu se putea mai bine Cu melodia:"California love" de la 2Pac, in "the state where you never find a dancefloor empty", intre 23:00 si 2:00 as completa eu, ora la care, conform legii, se inchid toate barurile.
Dupa inca trei ore de tremurat de frig pe salteaua din camera lui Rares am reluat Odiseea aeroporturilor inapoi spre Chicago.

Sau...Chicaca, cum ii spuneam eu inainte sa il descopar. E greu, ca dupa New York sa te incante ceva. Dar Chicago e ceva! Spre finalul excursiei am inceput sa descopar orasul care mi-a fost "acasa" pentru 2 saptamani. Lungi plimbari in timpul zilei, culminate cu cine inernationale seara, cu scumpul verisor Alex. Am mancat sushi extrem (daca vi se propune vreodata oyster shooter, refuzati), mancare thai, vietnameza, si multe multe burgere, sloppy burger, cheese burger, hash brown patatoes, mexican fajitas, pizza, chicken wraps si tot ce are americanu' si restul lumii de oferit. Stiu, la etiopieni nu am ajuns, dar am motiv sa revin in Chicago!

America e o tara impresionanta, cu oameni foarte civilizati, unde chiar te simti rege oriunde intri ca si consumator. Da, sunt placut impresionata si am sa ma mai duc. Nu as trai acolo, dar daca ar fi mai "scurt" Atlanticul m-as tot duce in vacante.
Romania m-a trezit repede la realitate. Dorind sa cumpar o cafea cu 12 ron la Cafe Costa in Otopeni, scot "milionu'" ca bastana si primesc raspuns:"Da' bani marunti nu aveti domnisoara? Tot bancnote mari, eu de unde sa va dau restul la toti?" Am inchis ochii si m-am prefacut ca aud:"Hello, Miss, is there anything I can do to help?...There you go dear! ...Thank you and have a lovely day!"

The Big Apple, with extra frize and large soda

2008-10-07T21:25:00.000-07:00

Azi am intrat pe blogul prietenei mele Dana, www.justablondemoment.blogspot.com sa citesc various, cand vad la linkuri, ca trimite catre mine, Carlatoria, cu ultimul post publicat acum 3 luni. "Mda, despre ce sa mai scriu?" Si atunci m-a lovit, ca doar eram in New York.

Da, am ajuns in "marele mar", la un ocean departare de voi toti, dupa lungi ore de zbor transatlantic, cu filme bune (ati vazut Zohan???) si mancare de avion. Si de 4 zile ma bucur de cheeseburgers, wedgies, cafea caramelizata, alune caramelizate, hod dog la 3 dolari, cola, bere mica, mancare mexicana, cubaneza, japoneza, la poalele zgarie-norilor.

Am avut marele noroc sa nu fie multi nori de zgariat, sa ma bucur de NY intr-o atmosfera de toamna placuta, cu tot ceea ce cunoasteti voi atat de bine. Nu glumeau prietenii mei care ziceau ca aici e ca in filme. Pentru ca este. Vizita in New York este de fapt o vizualizare a tot ceea ce cunosteam, unde se adauga un puternic sentiment de WOW! E mare. Te doare ceafa de cat e de mare. E cosmopolit, un vagon de metrou din Queens aduna, fara sa exagerez, toate rasele existente .

Si iata-ma asadar, Queen of Queens, cucerind New York-ul pas cu pas. Stiti de ce, in filme, sunt mereu acele guri de canal din care ies misterios aburii fara oprire? Pentru ca asa este! Si stiti cum in filme vedem mereu sute de oameni pe un bulevard, un dute-vino continuu ca intr-un cuib de viespi? Asa este! Asta e 5th Avenue de exemplu. Si Central Park, si Plaza hotel unde a stat Kevin din Singur Acasa 2, si barurile chic unde fetele haute din SATC isi beau cosmopolitanu', totul este asa cum le-am vazut. Asta nu inseamna ca tine locul vizitei. Dimpotriva. New York-ul mi s-a parut ca un fel de Mecca, un loc de care auzi toata viata, care te inconjoara mereu, despre care ai atatea imagini in cap, unde pur si simplu trebuie sa ajungi. Noi toti traim de fapt, in New York, cu imitatii de hot dog, de zgarie nori si de vitalitate.

Am umblat ca tot turistul pe 5th Avenue, Rockefeller, Times Sqaure, Broadway, Soho, Financial Plaza, Wall Street (duminica, nu am vazut "ploaia" de bursieri sinucigasi), MoMA, Brooklyn Bridge, East Village, si cate si mai cate. Iar azi, mi-am rezervat timp pentru Statuia Libetatii. Cozi peste cozi, turisti, mii de turisti, la coada la vaporasele de tranfer catre Statue of Liberty si Ellis Island. Si cand am ajuns la poalele statuii am avut simpla reactie: mmda, asa o stiam si eu. Si cred ca dimensiunile ei sunt exagerate in filme, mai ales in Ghostbusters si in Jungle Jungle. M-am retras asadar la parterul vaporasului cu o portie de nachos and cheese (la pret si la gust identice ca cele din Multiplex)

Iei Parisul, pui Londra peste, adaugi suburbii nelimitate, pui viata, buna dispozitie americana, adaugi cateva valori la capitolul arta (au tot impresionismul impresionant), aduci oceanul aproape si obtii o imagine aproximativa a New York-ului. E ca o metropola europeana la puterea a 10-a, with extra frize and large soda!

Va scriu din Chicago, maine zbor spre sunny California si revin la Chicago.

Cu dorul in suflet!

Spartura Deltei

2008-06-18T02:08:00.000-07:00

Am fost in weekend in Delta inferioara, atat de inferioara tuturor asteptarilor...
Din Tulcea mergi spre Murighiol, si daca ai noroc sa nu iti distrugi masina in craterele din sosea ajungi la un moment dat la iesirea din sat. Acolo se termina si satul si asfaltul si curajul de a merge mai departe.
Dar scopul este inca indepartat, la vreo 10 km de offroad extrem, prin camp, pe un drum de carute, mergi pana in locul unde intoarce uliul, unde nici dracu n-a mai ajuns sa-si fi intarcat vreodata copiii. Si iata, soyez les bienvenue in Dunavatul de Jos, jos, jos, jos...

Dar daca mai ai putina vointa, si apa de parbriz, si stergi praful pe care l-a lasat jeep-ul din fata, si il urmaresti, ajungi intr-o oaza de bogatie aparenta: Hotel Egreta, 4 stele

Eu am ajuns, m-am asezat la masa, insetata, am abordat chelnerul in modul cel mai politicos:"Fiti amabil, aveti va rog o Cola Light?" Chelenrul Leon raspunde afirmativ si dispare. Reapare dupa 10 minute sa debaraseze masa de langa, ma uit la el intrebatoare, ma ignora, si reiau dorinta de adineaori:"Nu ati gasit Cola Light?" Iar Leon servil:"Ba da, dar m-ati intrebat daca avem, nu mi-ati spus sa va aduc". . .

Ma duc nervoasa la receptie sa verific lista camerelor (eram on a mission, nu in concediu) si ma intampina receptionerul:"Tu esti Carla? Vaaai cat ne-ai innebunit cu telefoane si pe mine si pe sefa de sala. Cand vedeam ca ne suni nu stiam cum sa ne pasam telefonul de la unul la altul. Eu nu stau sa le raspund la toate tzatzele de agentie sa ma intrebe intruna de camere si facilitati".
Si cu el trebuia sa colaborez. Cu el si cu sefa de sala, si cu Leon. I-am explicat receptionerului ca ma asteptam la o altfel de abordare, fiind vorba de un hotel de 4 stele. El: " Ce 4 stele domn'le? Crezi ca noi chiar suntem de 4? Nici 3 stele nu meritam. Ca vin aia de la minister, le dam de baut, ii plimbam cu salupa pe canale, mai dam o shpaguta si ei ne mai dau o stea. Nu avem nici facilitati nici servicii de 4 stele, nici nu inteleg de ce vine lumea la noi". Angajati devotati...

A doua zi, mare petrecere mare la piscina hotelului. Ii rog pe cei din restaurant sa mute mesele afara, pentru ca aveam decoratiuni cu lumanari plutitoare, torte si felinare. Prompt se anunta Leon sa ne ajute: "Atata ne forjati si cu mesele astea, de ce nu puteti lua cina in restarant? Va doresc sa ploua." Si a plouat...spre bucuria lui Leon, care a trebuit din pricina cobelor sa mute inapoi in restaurant mesele deja amenajate la piscina.

Se termina si petrecerea, extrem de reusita de altfel, si urmeaza inainte de plecare semnarea facturii finale. Vine Cirpian receptionerul cu zeci de foi si foite cu note de plata. Insumate ieseau foarte multe "zjsh"de milioane. Si in final o fituica de la domn' director: "Sparturi: 2 scrumiere, 3 farfurii, 2 pahare vin, 1 masa de plastic piscina. Total: 100euro". Ii spuns receptionerului ca mi se pare penbil ca la o nota atat de mare pe care tocmai o semnam, directorul se mai uita la 2 scrumiere si 3 pahare si ca este pacat ca pentu 3 milioane sa stricam relatiile intre agentie si hotel si ca evident nu platesc nicio "spartura". Mesajul este transmis catre director (care din varii motive de durimpulism nu se putea deplasa personal) si Hermes imi aduce replica lui:"Nu vor 3? Atunci factureaza-le 7." Am mai incercat eu sa vorbesc de parteneriat, de relatiile hotel - agentie, de interdependenta dintre acesti doi factori si de faptul ca ei nu ne fac nicio favoare prin faptul ca ne cazeaza la ei. " Da' de unde? Voi aveti noroc ca v-am primit grupul la cat de solicitata este Delta momentan. Pe noi nu intereseaza, pierdem clienti, dar mereu vin altii ca nu mai e nimic in zona. Si peste cativa ani cand se deschid hoteluri concurente si eu si directorul ne mutam la concurenta. Dar acuma vrem banu', ca ce-i in mana nu-i minciuna". Nu am platit nicio spartura.

Si m-am intors in Bucuresti, suparata si dezamagita de tot ce am trait in cele 3 zile la Hotel Egreta. Si am zis ca o sa fac o plangere consistenta catre Ministerul Turismului. Si ma gandesc acum la momentul ireal in care cineva din minister chiar ar citi plangerea mea. Ar inchide ochii, s-ar lasa pe spate in scaunul lui de birou extra modern, si s-ar cufunda intr-o amintire placuta: cum a petrecut el cu colegii, band Whisky si fumand trabuc intr-o salupa de lux la apus de soare, pe canalele Deltei Dunarii, totul cu pretul unei stele...

Eu ce fac in weekend?

2008-06-04T04:45:00.000-07:00

Se intampla in viata fiecaruia...esti tanar, voios, haois, plin de viata si de timp liber, calatoresti, petreci, iesi, vizitezi, mananci, bei, mergi la concerte, strabati continente si brusc....atingi varsta responsabilitatilor. Nu pentru ca ai nevoie, nu pentru ca nu iti era bine unde erai, ci pur si simplu pentru ca trebuie sa platesti un impozit, sa povestesti de ultimul staff meeting sau sa dai prietenilor, la o bere, noua ta carte de vizita cu "Cevreitu" Manager.

Si deschizi blogul tineretii tale si vezi ca nu ai postat din febaprmarlie, dar iti promiti ca vei pleca in concediu si atunci....

Societatea asta adulta si platitoare de impozit catre stat are totusi un mic secret, 2 zile pe saptamana care devin singurele care conteaza: weak end-ul, fin-de-shmen-ul, deci cand se savarseste saptamana.

Si atunci sa vezi, vineri seara sari in masina, stai ore in sir intre Bucuresti si Ploiesti, sau incercand sa iesi spre autostrada soarelui, si alternezi weekend de weekend pe laturile triunghiului magic : Sinaia-Bucuresti-Mamaia.

Saaaau....

Ramai in zona si vizitezi, sa zicem, Vulcanii Noroiosi. Sunt aproape, sunt noroiosi si sunt intr-un cadru natural special si impresionant. In zona e o pensiune draguta, ieftina si curata, cu o tanti care gateste foarte bine. Nu se mananca a la carte, se mananca a la "luati un loc ca va aduc cina si un pahar din vinul casei", si 8 ore mai tarziu:"luati un loc ca va aduc micul dejun, cafeaua si cacao cu lapte proaspat". Cu aceste forte noi se poate vizita zona, statiunea balneara Sarata Monteoru (un fel de Sovata mai mica), drumul spre Brasov prin muntii Siriului, cu popas la lac, cetatea saseasca de la Prejmer, Brasovul, si apoi traseu la libera alegere inapoi spre capitala cu gandul ca maine e iarasi luni.

M-a mai impresionat zona Sibiului, unde am mai tot fost. La Ocna Sibiului s-a redeschis complexul balnear cu preturi ardelenesti si servicii "ca-n vest". Piscina cu apa sarata, piscina cu apa ducle, jacuzzi, sauna, spa spa spa.... O distractie putin scumpa pentru studentul din noi, dar ideala pentru micul corporatist care doreste o iesire relaxanta. Totusi, as mai astepta vreo 10 ani pana e gata autostrada inainte sa merg data viitoare. Dar, dragi prieteni din Ardeal, poftiti, ca aveti un mare avantaj.

Cine risca sa isi ia 2 zile de concediu pentru un weekend prelungit este binevenit in Delta. Am fost de curand la Sfantu Gheorghe, complexul Delfinul, si chiar nu cred ca exista ceva mai frumos la noi in tara. Ma refer la complex in sine, la sat, la plaja, la mancare, la atmosfera generala...Vine curand festivalul de film ;)

Ah...si Vama Veche, in conitnuare locul meu preferat pentru serile dansante...excursia in Vama se poate combina foarte bine cu o fuga la vecinii nostri din sud, sau cu un intors de-a lungul Dunarii, si un trecut cu bacul la Ostrov, traseu ce merita vazut kilometru cu kilometru....

Incep concertele, festivalele, die Arzte canta din nou la Sziget....Incepe vara!

Voi ce faceti in weekend?

Gonna burn this whole city down

2008-04-02T12:07:00.000-07:00

Luna martie. Primavara spaniola, moment in care pe vremuri satenii ieseau si dadeau foc lemnelor ramase din iarna. Asa s-a nascut festivalul focului.

Astazi, »Las Fallas » reprezinta mult mai mult. Banalele lemne arse sunt inlocuite de statui mari de lemn si carton presat, decorate si vopsite dupa fantezii nelimitate ale artistilor falleri. In jurul fiecarei dintre cele aproximativ 300 de statui se aduna locuitorii cartierului la fiesta. Strazile sunt pline de oameni, circulatia oprita, fiecare strada se lauda cu un DJ local, cu bautura locala si mancare traditionala.

In fiecare noapte la ora 1 :00 se lumineaza cerul de artificii, create de cei mai buni pirotehnisti din lume, valencieni la origine. Apoi continua fiesta. Ziua la 14 :00 avem parte de mascleta,adica 15 minute de petarde legate care rasuna in tot orasul, bubuie si fac pamantul sa cutremure.

Dimineata te trezeste un sunet de fanfara, iesi in geam si vezi o parada de falleri. Valencieni de la bebelus la bunic imbracati in straie de sarbatoare, marsaluind pe rimtul orchestrei ce-i urmeaza. Ansamblul se incheie cu tinerii care arunca petarde puternice in urma, si se asigura ca prezenta lor este simtita si auzita. Si asta in tot orasul, 5 zile, sute de falleri, cu sute de fanfare.

In ziua « Ofrendei » se poate vedea ca fiecare participant duce un buchet de flori. Oprirea finala e in Plaza de la Reina. Acolo, Fecioara Maria costituita din schele de lemn este « imbracata ». Fiecare buchet de flori se alatura unui alt buchet de flori, si astfel se constituia rochia. La ofrenda de la Virgen.

Punctul culminant, care revine la datinile arderii lemnelor de iarna, este in ultima noapte. Starurile serii sunt pompierii. Da, avem de-a face cu foc. Cele 300 de statui de lemn amintite, concepute si create pe parcursul unui an, sunt incendiate. Vizitatorii stau aproape, apoi tot mai departe, pe masura ce se incinge atmosfera (la cel mai propriu mod posibil). Pompierii uda constant cladirile din jur si vizitatorii. Apoi sting focul.

Si gata ! E primavara…ce simplu a fost !

Always look on the bright side of life

2008-02-18T04:30:00.000-08:00

Am trisat putin si am lasat afara 2 povesti/calatorii: in toamna am fost putin in Austria si de revelion la Paris. Dar mi s-a parut ca niciuna din excursii nu s-ar ridica la nivelul Thailandei, si deci, mi s-a parut inutil sa scriu ce am trait, cu toate ca au fost 2 excursii foarte benefice. Si l-am vazut pe Tutzi si ii multumesc etern pentru tot si a facut cat 10 Asii la un loc :) Bine?

Joia trecuta am plecat la Bruxelles, la dragii mei prieteni Tudor si Bogdan, si am petrecut un weekend nebanuit.
Am ajuns in Bruxelles la un soare cu dinti destul de primitor, si am mers direct cu Bogdan sa mancam si sa recuperam povesti. Am mers apoi sa imi las bagajul in campusul universitar, la Tudor, unde am stat in micutza si primitoarea camera de camin.
Seara am fost la un film mut. Amuzanta a fost replica mea dinainte :"sper ca nu e dublat in franceza"...nu era, era mut. Din 1928. Cutia Pandorei. Foarte relaxant, atat de relaxant incat am adormit la jumatatea filmului. In fundal era o muzica de pian cantata live, a carui acorduri m-au trimis rapid in lumea visului. Proaspat trezita la final am reusit sa tin piept unei degustari de beri belgiene, si povesti, povesti, povesti...
Vineri, acelasi soare cu dinti m-a scos din casa pe la 13:00 cand m-am intalnit cu verisorul meu si am mancat supermancare thailandeza, am fost la shopping si mi-am cumparat cele mai frumoase cizme primavaratice create vreodata. Seara mancam la camin, mancare de Carrefour. La Tudor in camin e plin de studenti de peste tot. Cel mai amuzant a fost un tip din Rhuanda, cu care mi-am exersat franceza. I-am povestit ca locuiesc in Romania , in capitala. M-a intrebat daca stau cu familia. zic:"No, my parents live in the center of the country"...si...intrebarea incuietoare:"Oh, where is the center?"....voi ce ati fi raspuns?ca eu am amutit...
Vineri seara am iesit cu 2 colegi de la birou din Bucuresti, si am dezbatut fel de fel de (feldiefeldie) teme politice/cineaste/turistice.
Si high-lightul a urmat sambata. Cea mai frumosa zi! Cel mai frumos oras. Am plecat la Antwerpen, cu trenul, si a urmat o zi plina de ras, voie buna, cantece, biciclete, cafele, beri, si cea mai frumosa strada din lume. Am mers toti 3 pe biciclete intr-un soare ceva mai primitor, pe alei, strazi, parcuri si prin underground Antwerp (adica la 32 de metri sub pamant)...un oras minunat, completat atat de bine de compania perfecta in care ma aflam. Tema zilei a fost vintage, pentru ca noi eram destul de vintage (si totusi Emo) si melodia zilei...da...cea din titlu. Si am ras cum nu am ras de mult si mi-am dat seama ce dor imi e sa rad cum radeam...
Visul s-a terminat seara, cand am luat trenul inapoi spre Bruxelles, cu mai putin ras si mai mult somn. Am reincarcat bateriile pentru o petrecere ce avea loc intr-un duplex nu departe de apartamnentul lui Bogdan. Acolo era iarasi un mic paradis pentru mine: plin de nemti. Si nu am mai fost nevoita sa vorbesc franceza. Si dupa scurt timp am trecut la platane si am schimbat petrecrea Morrisey intr-o petrecere "Die Aerzte"...erau nemti cool si "rockbar" si am ras si am cantat si ne-am amuzat.
Ieri s-a incalzit si am baut cafeaua in soare in terasa. Eram deja putin trista la gandul ca se termina excursia. Ne-am mai plimbat prin unele locuri nebanuite, dar si clasicele turistice.

Ce mult conteaza oamenii din jur. A fost un weekend al pieteniei si al rasului. Si relativ la ce am intrebat in Antwerpen la rau despre uitare, raspunsul este cu siguranta nu: astfel de zile pur si simplu nu se uita niciodata! Multumesc...

I had the Thai of my life...

2007-11-03T01:34:00.000-07:00

Ieri dimineata, m-am trezit in Bangkok, desi nu trebuia. Planul era sa ma trezesc in Budapesta, dar compania Malev (nu recomand), a amanat zborul cu 10 ore, fara explicatii, fara a deconta vreo cazare, cu 2 vouchere amarate a cate 5 euro de lichidat la Burger King. Asa ca eu, dupa ce cu o ora inainte ma despartisem in lacrimi de prietena mea Corinna, am dat rewind, m-am urcat din nou in shuttle, am revenit in centrul Bangkok-ului si am mai petrecut o seara cu prietenii mei nemti. Asa ca, ieri dimineata , ma trezesc in Bangkok, mananc un mango la strada, la 6 dimineata, ma targui cu vreo 2 taximetristi, si al 3-lea accepta sa ma duca la aeroport cu "meter-ul" pornit, si sa puna capat celor mai frumoase zile din viata mea.

Am stat in Thailanda 2 saptamani, dar mi s-a parut ca am stat vreo 2 luni. Am trait foarte intens, cu 5 ore de somn pe noapte, intre orase, statiuni si insule exotice, cu prieteni noi si prieteni vechi, cu lapte de cocos cu paiul, cu plaje cu nisip perfect alb, cu tigri, elefanti, maimute, cu motorul, cu bungalo-uri pe rau sau plaja, cu barca, cu mii de pesti colorati, cu cascade, dans si karaoke.

Eram sigura ca totul va fi foarte complicat, cum altfel sa ma gandesc inainte sa incep o calatorie mai mult sau mai putin pe cont propriu. Dar thailandezii te ajuta, te indruma, sunt draguti si primitori. Cum am ajuns in aeroport am fost abordata de o doamna care m-a intrebat unde merg, m-a condus la autobus, mi-a aratat unde sa schimb bani si de unde sa cumpar bilet pentru a ajunge in centrul Bangkok-ului. Marele meu noroc a fost ca in Bangkok m-am intalnit cu un prieten vechi/nou, Gigi, care era de 3 luni in Thai, si mi-a explicat de toate. Tot cu el am explorat Bangkokul, am inchiriat motocicleta, am mers de-a lungul raului Kwae, am fost la templul cu tigri, am facut baie in cascada (mai mult sau mai putin voluntar), am dormit in bungalo plutitor pe rau, am cantat karaoke in duet cu un thailandez, am mers in pestera (unde m-am panicat de frica de lilieci)...toate astea in 2 zile intense si superbe. Tot Gigi m-a indrumat spre insulele Phi Phi, care au urmat sa fie cele mai frumoase zile din intreaga excursie.

Apoi, cand calatoream dintr-un loc intr-altul, impreuna cu biletul de autobus primeam si o eticheta in piept, si eram indrumata pas cu pas, de la un autobus la altul, dintr-un minibus spre barca, pana la punctul de destinatie. Nici nu aveam timp sa par derutata si sa scot harta, pentru ca deja venea cate un thailandez responsabil, ma trimitea , imi arata , ma indruma. Cazare se gaseste berechet, eu am ales mereu bungalo-uri cu priveliste.

In Kho Phi Phi, am ajuns singura, m-am cazat cu 300 de baht (aprox 200 mii lei vechi), intr-un bungalo cu vedere la mare, inte palmieri. Cu toate ca eram singura, nu m-am simtit deloc asa. M-am asezat seara la un raggae bar pe plaja, sa scriu vederi catre cei dragi. Cam la a 3-a vedere s-au asezat cu mine la masa alti calatori, am intrat in vorba si a inceput petrecerea. Ne-am bucurat de fire shows, cocktailuri la galeata si muzica buna pe plaja pana spre orele diminetii. In dimineata urmatoare am dezbatut la micul dejun diferentele culturale cele mai evidente intre Asia si "tarile din vest". Cel mai mare paradox in Thailanda, am convenit noi, este igiena. Thailanda este o tara curata. Cu toate astea, nu sunt cosuri de gunoi pe strada. Deseurile se arunca pur si simplu intr-un colt ales, apoi este ridicat de gunoieri, dar nicidecum nu sunt murdare strazile. Toaletele sunt de regula foarte curate, dar nu veti gasi prea des hartie igienica sau sapun, sau sistem de tras apa. In schimb, veti gasi in fiecare toaleta un vas mare care aduna apa, de unde se arunca cu o galetusa in vasul de toaleta. Langa acest dispozitiv este un minidus, folosit pentru spalat, ca sa explicam lipsa hartiei igienice. Si sapun nu este, pentru ca nu este. Zack, care statea de 4 luni in Thailanda a recunoscut ca nu a vazut niciodata un thailandez care se spala pe maini, eventual unul care isi uda mainile la chiuveta ca sa-si aranjeze parul. La inceput ma intrebam cum se spala pe maini comerciantii ambulanti, care intra in contact direct cu mancarea mea. Apoi... am incetat sa mai imi pun astfel de intrebari. Daca in Bucuresti as fi insistat ca vanzatoarea sa isi puna manusi inainte sa imi serveasca painea/sunca/fructele, Thailanda m-a vindecat de orice germofobie.

Cea mai murdara parte a corpului este considerata sa fie piciorul. Aceasta a fost a doua tema de dezbatere la acel mic dejun. Oamenii se descalta cand intra in magazin sau restaurant, in unele hosteluri se impune chiar lasarea incaltamintei la receptie. Nici o problema, in fond e mult mai comod asa. Pana la un punct. Singurul lucru peste care nu am trecut cu usurinta este faptul ca se intra descaltat si in toaletele restaurantului, sau in toaletele publice. Primul lucru, m-am intrebat daca "apa" de pe jos este de la metoda traditionala de tras apa, sau de la diversi indivizi care considera vasul de toaleta doar ceva orientativ....apoi...am incetat sa ma mai intreb!

Dupa aceste conversatii apetisante am terminat sucul de ananas si am pornit spre plaja, de unde am inceput o excursie cu barca, de neuitat. Barca long tail, similar ca si forma cu o gndola venetiana, capacitate de 12 persoane, era condusa de un thailandez care stia in total vreo 10 cuvinte in engleza printre care "swim", "snorkle","eat". Ne-am plimbat prin cele mai frumoase colturi ale insulelor Phi Phi, la plaja cu maimute, la insula Bamboo si, punctul culminant, plaja Maya, unde s-a filmat The Beach. Acealasi film mergea in restaurantul unde am mancat de cina cateva ore mai tarziu, si ne uitam toti hipnotizati, parca nu ne venea sa credem ca chiar fusesem acolo in ziua respectiva. Imaginile din film sunt extraordinare, dar deloc exagerate. Poate mi s-a parut si mai frumos sa vad cu ochii mei, pentru ca la peisajul acela incredibil se adauga sentimentul "am ajuns si aici"...

Dimineata urmatoare a inceput un eveniment foarte interesant. Era 25 Octombrie, iar in 26 urma noaptea cu luna plina. Si toti "backpackerii" din Thailanda se indreptau in stil exod spre insula Phangan, pentru fullmoon party, sau cel mai mare beach party din lume. Cu niste americani am mai poposit o noapte in orasul Krabi, unde am fost la piata de noapte si am gustat fel de fel de fructe exotice. Seara la terasa am trait un episod tare amuzant. Vorbind de mari vedete muzicale ale lumii, am indraznit sa ii pomenesc in aceeasi propozitie pe Madonna si pe Robbie Williams, si atunci am primit raspunsul fulger, 3 americani in tandem:"Robin Williams is an actor, he doesn't sing." Nu auzisera de Robbie, de Take That, am insistat, am fredonat, eram sigura ca isi bat joc de mine, dar nu. Paream ca o nebuna care vorbeste de un personaj necunoscut ca de o vedeta de teapa Madonnei. Asa ca i-am provocat sa opreasca orice persoana pe strada, sa se convinga. Prima victima a fost un thailandez care parea sa stie dar nu a reusit sa fredoneze nimic, astfel ca pledoaria mea nu era incheiata. Am vazut ca se apropie niste albi, si i-am rugat pe cei 3 necredinciosi sa ii abordeze intreband doar :"Do you know Robbie?", iar replica a fost cea dorita, cu accent francez puternic albii au raspuns in tandem:"Robbie Williams??", si au continuat numind cantece si albume. I won, i won, i won!!

Din Krabi,am primit eticheta, am luat autobus, barca, si seara eram in Kho Phangan. Cum am ajuns am inchiriat motocicleta, a condus Russ, am perindat putin pe insula, pana m-am intalnit cu superprietena mea Corinna, prietena din Germania, pe care am cunsocut-o in Spania si ne-am revazut in Thailanda. Ea era cu o gasca de alti americai si o tipa enervanta din Mauritius. Am impartit un bungalo cu 2 fete, Russ a dormit in hamacul din terasa.Gasca vesela, alti 6 pana la 8 mii de oameni ajunsi acolo pentru petrecere de luna plina, zeci de standuri cu bauturi si dj, diferite genuri muzicale, plaja plina de oameni din toate colturile lumii. Oamenii erau extrem de veseli si comunicativi, o atmosfera foarte placuta, de parca toti ne cunosteam inte noi.

Am primit un colier de orhidei de la un tazmanian. Interesant,nu? :) Cu Russ si motocilceta am explorat apoi insula, alte plaje, cascade si terase raggae cu privelisti minunate.

Americanii sunt niste oameni foate simpatici, doresc bine la toata lumea si par sa se imprieteneasca cu oricine relativ usor. Fara sa generalizez, insa, trebuie sa spun ca unii dintre ei nu sunt chiar de o inteligenta rara. Totusi, noi ne-am increzut in ei sa cumpere biletul de autobus spre urmatoarea destinatie, si asa am reusit sa parcurgem, prin traseul si combinatiile alese de ei, 450 de km in 16 ore. Si asa, despartindu-ne de Russ si parasind Kho Phangan la 12:00 am ajuns spre dimineata in Hua Hin, orasul unde studiaza Corinna, si unde am petrecut inca 3 zile amuzante., cu aceeasi americani care ne inveseleau de fiecare data. Partea preferata a fost cand am vazut un copac de rodii, si o americanca simpatica foc a intrebat-o pe Corinna cu toata seriozitatea: "Is that an onion tree?"... Draga de ea...

In Hua Hin am fost din nou mai mult sau mai putin pe cont prorpiu pt ca ceilalti aveau cursuri, dar m-am imprietenit cu un neamt de vreo 25 de ani,care avea un restaurant in apropiere de locuinta Corinnei. Asa m-am intalnit cu Peter intr-o dimineata cand asteptam autobusul si s-a oferit sa ma duca el, ca oricum mergea in oras. pe drum am hotarat sa mancam ceva si a venit si tatal lui Peter, un neamt care facea afaceri imobiliare de cativa ani bun in Thailanda, la a 5-a casnicie, chipes si haois, care a propus sa mergem sa mancam sushi. Eu fiind la prima experienta sushi din viata mea, am inlocuit betele si tacamuri si m-am facut ca savurez fiecare bucata din farfurie, fiecare bucata avand simplul gust de peste crud. La sfarsit vine nota de plata, tatal se intinde primul dupa ea, pune partea lui de bani si o da mai departe. Nu mi-a venit sa cred, si cred ca s-a citit asta pe fata mea. In orice caz, cand am scos portmoneul sa platesc partea mea, Peter a facut semn ca plateste el. Nu am stiut cum sa reactionez, nu stiu altii cu sunt, dar mie una mi s-a parut extrem de ciudat ca tatal s-a sustras de la achitarea notei. Neamtul tot neamt....Dar tot rauplatnicul a fost dragut de tot pe urma, m-a dus cu masina la Elephant Camp, a targuit cu aia pe acolo si mi-a rezolvat taxi sa ma intorc in oras. La Elephant Camp, m-am dat cu elefantul, evident.Mari animale...interesanta experienta...

Inainte sa plec din Hua Hin am mai facut o zi de plimbat printre maimute, si le-am hranit si una mica babymonkey a venit si s-a pus la mine in brate si mi-a muscat geanta. M-am spalat de maimute cu o baie in mare, masaj thailandez pe plaja si fructe la umbra cocotierului. Seara la 9 am pornit cu Corinna spre Bangkok.

Dupa inca nopti placute in cel mai viu si colorat oras vazut vreodata, m-am despartit de prieteni si incet, incet de Thailanda. (Ca norocul, gratie companiei de zbor Malev am avut deosebita ocazie sa trec de ori prin procesul despartirii). Cam asta am avut de zis, fara sa fi intrat in detalii...

Ideea este ca, ce trebuie sa facem acum, este sa lucram ca sa strangem bani, apoi sa ne dam demisia si sa plecam in tarile calde. Macar cateva luni de Asia, alte cateva de America de Sud, si tot asa. Viata e mult mai colorata in tropice!!!

Ce[nu]-ti doresc eu tie...

2007-09-26T04:35:00.000-07:00

Dintre toate calatoriile pe care le-am intreprins, dupa ce am batut Europa in lung si in lat (mai mult in lat decat in lung) mi-am dat seama ca cele mai aventuroase intamplari sunt tot la noi in tara. M-am pornit eu in circuit, cu 40 de austrieci, in calitate de ghid de turism. Excursie destul de eleganta, pensiune completa, hoteluri scumpe, obiective alese pe spranceana. Promitea multe. Dar in Romania lucrurile pur si simplu nu functioneaza.

De exemplu:

*Sambata de Sus, hotel de 3 stele, serviciu bagaje inlcus. In tot hotelul era un singur domnisor, evident depasit de situatie, care facea de toate. Avea de carat bagaje la 40 de oameni (si nu era facut), de tinut receptia, de raspuns la telefoane, de schimbat becuri. Nervosi, turistii au hotarat sa-si care singuri bagajele, vazand ca un singur om nu are cum sa faca fata... dar, surpriza, hotelul nu avea lift si se urca pana la etajul 3. Turistii mei aveau varsta medie 70 de ani... Scanadalul a inceput cand au ajuns gafaind la camere si au simtit patrunzator miros de mucegai, apa calda canci, becuri unu' da unu' lipsa... Si ma intreb...cine da 3 stele unui astfel de hotel, si ce masina conduce persoana aceea acum pentru cele 2 stele acordate din buzunarul ce se cere umplut la loc.

*Stim cu totii ca infrastructura lasa de dorit la noi in tara, dar acum cu noile proiecte chiar se lucreaza. Si se lucreaza deodata in toata tara. Si nu se poate lucra pe parti, ci se inchid sosele intregi, ca sa nu se mai inteleaga nimic.Si din 200 in 200 de m sunt semafoare. Dar nu-i nimic. Stim cu totii ca alea sunt pentru fraieri. De ce sa astepte unii camionagii doar pentru ca semaforul arata culoarea rosie? Se poate trece ! Pe o banda e loc suficient sa treaca un tir pe langa un autocar. Sau nu? Oricum, daca nu, vei avea timp suficient sa te gandesti la asta cand mergi cu 5 la ora in marsalier ca sa faci loc autocarului ce a trecut ca fraierul pe verde.

*Criza de apendicita. O turista de 63 de ani se plange de dureri de burta. Se pare ca o asteapta o operatie simpla, nu ar trebui sa fie nici o piedica, doar e una din interventiile chirurgicale cele mai banale. Dar nu daca asta se intampla in Gura Humorului. Am insotit turista la spitalul din Gura Humorului, unde doctorita responsabila pe tot spitalul s-a vazut vizibil deranjata de la emisiunea cu Mircea Radu.I-am spus ce se intampla, ca eu nu ma pricep dar cred ca e apendicita (am consultat turista inainte, cu tata la telefon). Dna doctor mai aprinde o tigara in sala de consultatii, si vine cu solutia : "Sa-i punemo punga cu gheata, poate ii trece!" Siguuuur ca da. Gura Humorului revolutioneaza medicina. Ei bine, am insistat eu sa vina un chirurg, pt ca , despre apendic nu stiu multe, dar stiu ca se poate muri daca e ignorata o criza. Chrirurgul a anuntat ca vine intr-o ora...asa ca am iesit sa dau telefoane si cand sa intru ..surpriza. Pe holul spitalului patrona un caine vagabond de dimensiuni impresionante. Asa ca mi-a fost frica sa intru. Am asteptat sa iasa, da el nu s-a deranjat, si a decis sa traga un pui de somn pe presul de la intrarea in camera de garda. A venit si chirugul in final, m-a condus la pacienta, si-a aprins o tigara, a palpat cu mana ce i-a ramas libera, si a hotarat ca trebuie operata de urgenta. Ok, urmeaza interarea,nu? Gresit. Nu este anestezist in Gura Humorului. Asa ca, ori taiem fara anestezie (what?!?!?) , ori transportam pacienta cu ambulanta la Suceava. Si a venit "ambulanta mare", harb de Dacia break din anii 80, cu care am facut 30 de km in 45 de minune. Daca eu eram terminata psihic, nici nu vreau sa ma gandesc ce era in capul turistei. Cred ca e o mica diferenta intre saloanele de spital din Viena si cele din Suceava...am auzit eu asa...Operatia a iesit foarte bine, si pacienta a fost transportata cu o ambulanta austriaca pana in patutul ei.

Si ar mai fi multeee de povestit, dar Carlatoria continua si nu vreau sa pierd trenul....

Deutschland my friend

2007-08-29T03:01:00.000-07:00

Gata vacanta!Si mai grav, ca cica acum ii spune concediu pentru ca nu mai sunt intre doi ani de studiu, ci proaspat absolventa, menita sa calatoreasca responsabil, sa anunte la firma cand pleaca si cand vine. Ce bine era cand trebuia sa cer voie parintilor, si nu unui oarecare sef.

Germania e o tara minunata, am fost si acolo si acolo, am vazut si dinalea si dinalea. Orasele-s orase, muntii-s munti, apelel-s ape^^. Si restul sunt detalii, acele detalii care fac dintr-o simpla vacanta una minunata. Muzee, stradute, castele, gradini, biergarten, prieteni, rasete, poze, somn, filme, plimbari, vaporase, alei de platane si vin. Ma opresc la vin, nu pentru ca ar avea nemtii o bogata, celebra cultura de vin, dar pentru ca stiu cum sa il serveasca. Asta am aflat in Berlin, intr-un barulet dragut ca o casa primitoare, unde la inceput de tot puneai un euro intr-o cutie, primeai un pahar si aveai libera trecere la toate sortimentele de vin disponibile (si nu erau putine). Mergeai la masa, revrenai sa faci plinul, si la sfarsit introduceai intr-o carafa goala contravaloarea vinului consumat, liber sa estimezi, fara presiuni din partea nimanui. Si daca vi se pare o idee geniala, sa incepeti o afacere asemanatoare, sa stiti ca si eu m-am gandit la asta. Si apoi mi-am amintit ca in Romania ar fi mai mult o actiune caritabila, un pro bono, exprimat printr-o carafa plina de vin si una precara de bani.

Cel mai dor imi e acum de acel superb loc numit Baeckerei, unde puteai cobori la orice ora sa cumperi un croissant cu unt proaspat si cald, chifle rumene, cafea aromata. Si daca ziua incepe cu un mic dejun bun, evenimentele vor decurge pe masura. Asa ca, va rog, deschideti repede un lant de Baeckereie, cu sediul in Stefan cel Mare ! Auf Wiedersehen!

^^footnote-u-i footnote

for reasons unknown

2007-08-18T09:38:00.000-07:00

Si se face dragii mei ca am reluat un pic,un pic plimbatul prin Europa...si anume am fost pentru a 3-a oara consecutiv la Sziget si rusine celor care s-au sustras de la extraordinarul concert The Killers, care a inchis festivalul si in mine, speranta de a mai vedea vreodata asa un concert reusit.
Chiar si experienta campingului a fost anul acesta una deosebita. Mi-am dat seama dupa mult timp, ca tot ce ai nevoie pentru camping este un cort, un sac de dormit si un neamt in tabara. Neamtul are de toate, se pricepe, repara, da sfaturi, vine cu idei. Neamtul are lumanari, una pentru fiecare seara, astfel incat in fata cortului se creeaza o atmosfera de tabara linistita. Nu stam pe jos, pentru ca neamtul a adus patura pentru toata tabara. Si nici nu se uda patura dupa 3 zile de ploaie, pt ca neamtul are si prelata atotcuprinzatoare. Si apoi, bem o cafea linistiti, facuta la miniaragazul pe benzina, in cafetiera speciala. Dar nu orice cafea, ci espresso, si proaspata. Inspector Gadget are cafea boabe, si masina de macinat (usor dezamagitor ca era una manuala). Si cum sa mergi la unul din cele mai mari festivale de muzica din Europa fara Ipod si boxe? Curent electric? Nici o problema, avem baterie de 6 volti care rezista tot festivalul. Si cand o legi in linie cu inca o baterie de 6 volti (bine-nteles ca iei 2 cu tine) ai volti sufucienti incat sa pornesti pompa electrica din dotare si sa umfli salteaua - pat (a la teleshopping). Asadar, stam la cort, gatim o pasta, bem un espresso proaspat macinat si ne uitam la lista cu concerte. Si ce concerte au fost!! The Killers in top, urmati aproape de The Rakes, The Hives si Mando Diao. Ritmuri latine cu Cesaria Evora si Manuchao. Digeiareala de care am auzit ca a fost de succes.

Sper ca v-am convins si veti veni in masa la editia a 16-a a festivalului Sziget Budapest. Eu mai dau o tura prin Germania si vin acasa. Si ce-am vazut si ce-am facut am sa va povestesc.

From all over the world

2007-05-31T01:34:00.000-07:00

Si uite un copy/paste de succes....

O minunata colectie de instructiuni si rugaminti adunate cu grija de superprietena mea Danutza. Un simplu click pe titlu va va duce la blogul ei amuzant. Pana atunci plagiez cu placere, pentru ca ea apare "Nu la biroul ei" si eu nu mai am minute pe orange.Totusi, primele le-am aunat eu din calatorii, si nu stiam cum sa le postez, pentru ca erau prea putiine sa dea un post...

La o casa de batrani din Sacele, Brasov:
"Va rugam folositi periile de WC cu incredere"

La un restaurant/terasa in Russel Square, Londra:
"Mind your plate.We will not replace any food eaten by the pigeons"

La un restaurant de sosea intre Oradea - Cluj:
"Va rugam pastrati curatenia. Este un apel la constiinta dumneavoastra. Stim ca nu ne veti dezamagi"

La unfeldelocciudat in toaleta (gaura in podea) Valencia, Spania:
"In order to avoid getting drunk, drink a glass of water every time you pee"

Si acum plagiem

Cocktail Lounge, Norway:
LADIES ARE REQUESTED NOT TO HAVE CHILDREN IN THE BAR.

At a Budapest Zoo:
PLEASE DO NOT FEED THE ANIMALS. IF YOU HAVE ANY SUITABLE FOOD, GIVE IT TO THE GUARD.

Doctor’s Office, Rome:
SPECIALIST IN WOMEN AND OTHER DISEASES.

Hotel Acapulco:
THE MANAGER HAS PERSONALLY PASSED ALL THE WATER SERVED HERE.

Information booklet about using a hotel air conditioner, Japan:
COOLS AND HEATS: IF YOU WANT JUST CONDITION OF WARM AIR IN YOUR ROOM, PLEASE CONTROL YOURSELF.

Car rental brochure, Tokyo:
WHEN PASSENGER OF FOOT HEAVE IN SIGHT, TOOTLE THE HORN. TRUMPET HIM MELODIOUSLY AT FIRST, BUT IF HE STILL OBSTACLES YOUR PASSAGE, THEN TOOTLE HIM WITH VIGOR.

Dry Cleaner’s, Bangkok:
DROP YOUR TROUSERS HERE FOR THE BEST RESULTS.

In a Nairobi Restaurant:
CUSTOMERS WHO FIND OUR WAITRESSES RUDE OUGHT TO SEE THE MANAGER.

On the grounds of a private school:
NO TRESPASSING WITHOUT PERMISSION.

On an Athi River Highway:
TAKE NOTICE: WHEN THIS SIGN IS UNDER WATER, THIS ROAD IS IMPASSABLE.

On a poster at Kencom:
ARE YOU AN ADULT THAT CANNOT READ? IF SO, WE CAN HELP.

In a City Restaurant:
OPEN SEVEN DAYS A WEEK AND WEEKENDS.

One of the Mathare buildings:
MENTAL HEALTH PREVENTION CENTRE.

A sign seen on an automatic restroom handdryer:
DO NOT ACTIVATE WITH WET HANDS.

In a Pumwani maternity ward:
NO CHILDREN ALLOWED.

In a cemetery:
PERSONS ARE PROHIBITED FROM PICKING FLOWERS FROM ANY BUT THEIR OWN GRAVES.

Tokyo Hotel’s rules and regulations:
GUESTS ARE PROHIBITED NOT TO SMOKE OR DO OTHER DISGUSTING BEHAVIOURS IN BED.

Hotel Notice: Tokyo:
IS FORBIDDEN TO STEAL HOTEL TOWELS PLEASE. IF YOU ARE NOT A PERSON TO DO SUCH A THING, PLEASE NOT TO HAVE NOTICED.

On the menu of a Swiss Restaurant:
OUR WINES LEAVE YOU NOTHING TO HOPE FOR.

In a Tokyo Bar:
SPECIAL COCKTAILS FOR THE LADIES WITH NUTS.

In a Bangkok Temple:
IT IS FORBIDDEN TO ENTER A WOMAN EVEN A FOREIGNER IF DRESSED AS A MAN.

Hotel Room Notice: Chaing-Mai, Thailand:
PLEASE DO NOT BRING SOLICITORS INTO YOUR ROOM.

Hotel Brochure: Italy:
THIS HOTEL IS RENOWNED FOR ITS PEACE AND SOLITUDE. IN FACT, CROWDS FROM ALL OVER THE WORLD FLOCK HERE TO ENJOY ITS SOLITUDE.

Hotel Lobby, Bucharest:
THIS LIFT IS BEING FIXED FOR THE NEXT DAY. DURING THAT TIME WE REGRET THAT YOU WILL BE UNBEARABLE.

Hotel Elevator, Paris:
PLEASE LEAVE YOUR VALUES AT THE FRONT DESK.

Hotel Yugoslavia:
THE FLATENNING OF UNDERWEAR WITH PLEASURE IS THE JOB OF THE CHAMBERMAID.

Hotel Japan:
YOU ARE INVITED TO TAKE ADVANTAGE OF THE CHAMBERMAID.

In the lobby of a Moscow Hotel across from a Russian Orthodox Monastery:
YOU ARE WELCOME TO VISIT THE CEMETERY WHERE FAMOUS RUSSIAN AND SOVIET COMPOSERS, ARTISTS AND WRITERS ARE BURIED DAILY EXCEPT THURSDAY.

Hotel catering to skiers, Austria:
NOT TO PERAMBULATE THE CORRIDORS IN THE HOURS OF REPOSE IN THE BOOTS OF ASCENSION.

Taken from a menu, Poland:
SALAD A FIRM’S OWN MAKE; LIMPID RED BEET SOUP WITH CHEESY DUMPLINGS IN THE FORM OF A FINGER; ROASTED DUCK LET LOOSE; BEEF RASHERS BEATEN IN THE COUNTRY PEOPLE’S FASHION.

Supermarket, Hongkong:
FOR YOUR CONVENIENCE, WE RECOMMEND COURTEOUS, EFFICIENT SELF-SERVICE.

From a Soviet Weekly:
THERE WILL BE A MOSCOW EXHIBITION OF ARTS BY 15,000 SOVIET REPUBLIC PAINTERSAND SCULPTORS. THESE WHERE EXECUTED OVER THE PAST TWO YEARS.

In an East African newspaper:
A NEW SWIMMING POOL IN RAPIDLY TAKING SHAPE SINCE THE CONTRACTORS HAVE THROWN IN THE BULK OF THEIR WORKERS.

Hotel Vienna:
IN CASE OF FIRE, DO YOUR UTMOST TO ALARM THE HOTEL PORTER.

A sign posted in Germany’s Black Forest:
IT IS STRICKLY FORBIDDEN ON OUR BLACK FOREST CAMPING SITE THAT PEOPLE OF DIFFERENT SEX, FOR INSTANCE, MEN AND WOMEN, LIVE TOGETHER IN ONE TENT UNLESS THEY ARE MARRIED WITH EACH OTHER FOR THIS PURPOSE.

Hotel Zurich:
BECAUSE OF THE IMPROPRIETY OF ENTERTAINING GUESTS OF THE OPPOSITE SEX IN THE BED ROOM, IT IS SUGGESTED THAT THE LOBBY BE USED FOR THIS PURPOSE.

An advertisement by a Hongkong dentist:
TEETH EXTRACTED BY THE LATEST METHODISTS.

A laundry in Rome:
LADIES, LEAVE YOUR CLOTHES HERE AND SPEND THE AFTERNOON HAVING A GOOD TIME.

Tourist agency, Czechoslovakia:
TAKE ONE OF OUR HORSE-DRIVER CITY TOURS. WE GUARANTEE NO MISCARRIAGES.

Advertisement for donkey rides, Thailand:
WOULD YOU LIKE TO RIDE ON YOUR OWN ASS?

In the window on a Swedish furrier:
FUR COATS MADE FOR LADIES FROM THEIR OWN SKIN.

The box of a clockwork toy made in Hong Kong:
GUARANTEED TO WORK THROUGHOUT ITS USEFUL LIFE.

In a Swiss mountain inn:
SPECIAL TODAY – NO ICE CREAM.

Airline ticket office, Copenhagen:
WE TAKE YOUR BAGS AND SEND THEM IN ALL DIRECTIONS.

courtesy of BeatMort.ro

Atarnand de o semi-vedeta

2007-05-25T04:29:00.000-07:00

Gata...nu ma mai pot abtine...

Propunerea si ideea mea era sa tin blog doar asa cand sunt plecata sa mai stie lumea ce-am vazut si ce-am facut. Dar cum nu mai plec, si cum in Bucuresti se intampla atat de multe lucruri, pur si simplu nu ma pot abtine. Adica trebuie sa stiti ce fac, unde umblu, cu cine ies, de ce si ce fac acolo...la ce bun sa tinem viata personala pentru noi insine?

Ce-am facut aseara? Am iesit in lume, lume multa, lume buna, mondenii.
De fapt, am pornit cu gandul la o seara linistita in Music Club, cu 3 prieteni relativ proaspeti. Ajunsi insa la fata locului am aflat ca nu e chiar o seara obinuita: petrecere jack daniels, free bar, in cinstea lui Tudor Chirila si prietenii sai. Oh, da ...fac parte din prietenii apropiati. A spus-o pe scena:"Aici suntem doar noi, intre prieteni". Dar asta mult mai tarziu....

La inceputul serii, ajunsi printre primii invitati, ne-am asezat la o masa relativ intr-un colt, si au inceput "paparazzi" sa dea tarcoale, sa masoare din obiectiv daca nu suntem cumva ceva vedetutze cu look schimbat, ceva pui de vedete, intorcandu-si de fiecare data privirile dezamagite. Totusi, aveam si noi "vedeta" de la masa noastra, Radu Banzaru, actor pe care l-ati vazut ultima oara in reclama la salamuri nemtesti, Reiner. "Aber...Ca de obitzei..." Ghiceam tot felul de posibilitati, in cazul in care am aparea in Star/Vip/Ciao, ce ar pune sub patratelul cu poza noastra : "Actor din reclama la salam cu 3 atarnatori. Domnisoara blonda scrie un sms pe sub masa. Sa fie catre fostul ei prieten?"

Mult mai interesant a fost pentru ei cand au inceput sa curga vedetele pe banda: Doamna Chirila, Gabriel Cotabita, Laurentiu Duta, hai Chiu, Iulia Vantur, Marius Moga, multi altii si mult asteptata Andreea Raicu, frumoasa ca intotdeauna (va rog nu contesati).

Au intretinut atmosfera trupa 13, cu coloana sonora Club A, ascultata live de data asta. Got my mind set on you, a fost urmata de un binevenit moment in care a urcat pe scena trupa Vama (de ce nu Vama Veche??). Au cantat foarte frumos, din repertoriul fostei formatii, Calul din Marlboro, Vara asta.., si V.S.T. cu dedicatie "te iubesc" pentru Andreea Raicu. Oare se iau?

Si asa m-am simtit eu din nou ca in liceu, cand eram fana infocata V V , in primul rand la concerte, backstage la autografe dupa concerte, aproape un groupie dupa ce m-am mutat la Bucuresti. Pacat de tot ca s-au despartit, dar oricum cred ca si Vama o sa aiba un viitor, mai scurt, si mai prost primit de public, salvat de talentul lui Tudor Chirila, care m-a facut ieri sa imi aduc aminte de liceu...

Moment supriza, dupa recitalul Vama, a urcat in scena ca un adevarat Megastar, Catalin Castigatorul Concursului, care a venit taman din Chisinau, a secat Prutul dintr-o sorbire, a castigat concursul Megaslab, si a poposit in Music Club sa ne (in)cante. Lamultiani si TomJones-uri, scurt moment muzical care nu a deranjat cu nimic.

Si uite asa, am devenit mondena, am scris niste idei demne de revistele care observa ca nu sta bine tivul de la cracul stang al pantalonului vanzatorului de la chioscul de ziare, de unde isi cumpara verisoara Andreei Balan revista Ciao!

Insomnia

2006-12-16T14:42:00.000-08:00

Nu pot sa dorm...am insomnia "maine plec la Londra". Asa ca stau si ma gandesc la celelalte insomnii pe care le-am avut anul acesta.

Intai si intai a fost pe 22 ianuarie, insomnia Valencia. Gandul ca plec pentru prima oara din tara, pentru o perioada atat de lunga, m-a tinut treaza. Bagaje, acte, bani....
Dupa nici o saptamana petrecuta in Playa de Gandia a urmat insomnia Barcelona. Nelinistea nu a tinut de bagaje si acte de data aceasta, ci doar de faptul ca mergeam cu 2 fete cunoscute cu o zi inainte, si urma sa lociuesc cu inca 15 oameni de peste tot pe care nu am ajuns sa ii cunosc cat am vrut. Dar am vazut ninsoare in BCN!
Andalucia nu mi-a creat chiar insomnie, pentru ca am pleat in miez de noapte; in schimb am realizat ca merita una din cele mai chinuitoare insomnii, pentru ca a fost pur si simplu coplesitor.Sangria, flemenco, tapas, Granada, Sevilla, Cordoba. Ma bucura enorm gandul ca nu voi scrie despre asta. Granada e amintirea pe care vreau sa o pastrez pentru mine.
Una din cele mai frumoase insomnii avea sa devina Lisabona.Dar a fost una provocata, pentru ca am petrecut cu niste australieni pana foarte aproape de ora plecarii. Cateva ore de somn in autocar m-au adus la Madrid, unde am petrecut cateva ore de "capitala spaniola". Si inca o noapte pe drumuri m-a transpus in capitala portugheza, unde s-au impletit unele din cele mai frumoase amintiri din viata. Totusi, din fericire, e foarte greu sa delimitez cele mai fericite momente.
Mai amintesc aici o alta capitala europeana, destul de cunoscuta, si anume Parisul. Dar Parisul mi-a creat altfel de insomnii, chiar si inafara ramei Erasmus.
Dupa inca o luna de colindat Spania continentala, am trait ceea ce imi dorisem demult: insomnia Ibiza. Si ce insomnie a urmat dupa! Am implinit 21 de ani pe insula mediteraneana, urmarind apusul de soare la Cafe del Mar, cu Bronwyn si caipirinha, dupa o zi de plaja si apa cristalina.
A fost in primul final, suprinzator de binevenita insomnia Bucuresti. Care a fost urmata de simple nopti nedormite, calatorind catre Constanta, Tulcea si iar Constanta,ciclu repetitiv. Urmatoarea noapte de nesomn emotional a fost inainte de plecarea spre Budapesta. Dunarea m-a tinut treaza o saptamana in cadrul Sziget Feszt! Long live Franz Ferdinand si Prodigy si, si, si...
Si...urmeaza statul treaz de dragul Angliei. Si bagaje, si acte, si bani un fel de here we go again. Si incepem cu Plymouth, dar spe norocul meu continuam cu Londra, si Cornwall, si iar Londra, si Bath, si Stonehenge, si iar Londra. Maine merg la Londra.Ce bine!
Am invatat o metoda foarte buna de a trai prezentul . Cand eram in Lisabona cu Andy (prieten bun din Polonia) ne uitam la pozele facute pana in momentul respectiv cu imagini portugheze. Apoi ne-am inchipuit acasa, aratand pozele la prieteni, si regretand clipele trecute. Si asa, calatorind in timp, ne-am dat seama ca momentul de fata era de fapt o clipa pe care urma sa o regretam uitandu-ne la poze. Astfel am trait prezentul, dar in acelasi timp, am retrait ce ne-am fi dorit sa readucem in prezent intr-un viitor fictiv si totusi inevitabil. Ideea este ca eu maine plec la Londra. Maine! Si va mai trece ceva timp pana sa pot spune din nou ca "maine" plec la Londra. Asta imi alunga somnul.
Life goes easy on me! A fost un an bun! Cel mai bun! Calatorind in timp, spun acum ca Londra a fost minunata. SI ca ma bucur ca m-am intors acasa miercurea ce are sa vina.
Cred ca e cazul sa dorm, sa recuperez si sa fac loc altor nopti nedormite.
Insomnia va reveni!
Carlatoria va continua!

Stonehenge

2006-11-27T01:55:00.000-08:00

Saptamana trecuta a plouat torential in fiecare zi, cu tunete si vant puternic , inafara de sambata, cand s-a lasat cu grindina.
Prin ploaie si vant, avand o imagine clara despre "cold november rain", cu un microbus vechi care nu promitea prea multe la capitolul "ermetic", am pornit duminica dimineata catre Stonehenge ( un simplu click pe titlul postului va va duce spre mai multe informatii). Misterul Stonehenge, care este totusi un monument foarte celebru, pare sa nu fie doar in descrifrarea ansamblului de pietre, ci si de gasirea propriuzisa a locului unde se afla. Sau poate deja e vorba de ignoranta. De aproximativ o luna am intrebat in stanga, in dreapta , la birou si la familia la care locuiesc , spre ce oras trebuie sa iau tren ca sa ajung la Stonehenge. Nimeni nu stia prea bine, de parca ar fi tinut ascuns locul, pe care totusi mii si mii de turisti il gasesc in ficare an. Printre cei mii si mii de turisti ne-am aflat si noi duminica, 10 studenti din tari latine, in drum spre Salisbury, apoi inca 10 mile directie Amesbury, intr-un microbus inchiriat. Ma asteptam la foarte putin, pentru ca cei intrebati inainte, rusinati probabil de faptul ca nu stiu cum se ajunge, incercau sa ma faca sa ma razgandesc spunand ca sunt "just some stones".
Ajunsi la Stonehnge, am admirat imensele pietre , care exista acolo de 5000 de ani, si care ridica intrebari tuturor vizitatorilor. Am inconjurat oracolul/ calendarul astrologic / altarul ascultand un audioghid care la fiecare commentary code releva alta explicatie/ legenda despre pietrele masive expuse intr-o forma bizara.
Dupa ce m-am amuzat la legendele cu druizii, uriasii sau chiar diavolul care ar fi construit monumentul, am zambit la legendele ce includeau printese, extraterestrii si fel de fel de zeitati, am redus totul la 2 variante destul de plauzibile :
1. Stonehenge a fost construit in scop stiintific, cu efect de calendar astrologic. Pentru ca exact in ziua solistitiului de vara, soarele trece prin "potcoava" principala si razele lui cad direct pe piatra altarului, marcand in calendar luna iunie. In iulie trece prin "potcoava" urmatoare si uite asa dupa 12 luni se inchide cercul.
2. Stonehenge a fost construit spre venererea unei zeitati, probabil zeu / zeita a soarelui, veridic mai ales pentru ca una din pietrele aflate la orizontal se spune ca ar fi piatra pentru sacrificii umane. Poate este vorba de o combinatie intre cele doua. Sau o a treia varianta la care nu s-a gandit nimeni niciodata.
Singura mea idee, ascultand datele si legendele a fost urmatoarea : " cam ciudat fapt ca unii oameni s-au gandit sa aduca pietrele de pana la 50 tone greutate pana in locul acela pustiu, sa le aseze in forma de potcoava printr-o metoda absolut misterioasa, toate astea pentru a venera/ masura soarele, si toate astea intr-un loc unde e innorat si ploua, cred eu, 367 de zile pe an.

Si tocmai s-a oprit ploaia, asa ca profit sa ies pana afara. Cu gandul la proverbul englezesc preferat : "if you like the weather, give it 5 minutes"

Care-i AMR-ul???

2006-11-23T01:42:00.000-08:00

Acum 2 zile am fost sa mai cheltui o data frumoasa suma de £50 pe transportul local; oricat de putin mi-ar placea sa investesc in Plymouth, autobusul imi este necesar.Am urcat in autobus cu cartela proaspat cumparata si introducand-o in taxtator aud un sunet puternic, dovada ca s-a imprimat frumoasa data de 19 decembrie, data la care imi expira abonamentul si perioada de exil in Anglia. Si nu neaparat dorul de casa ma determina sa imi doresc sa plec, cat dorul de a lasa Anglia in urma. As preferea, cred, orice alta tara, dar viza mea nu imi permite sa parasesc teritoriul Union Jack pana la data prevazuta in contract. Mai am deci o luna de ploi, de treziri de dimineata, de lucrat opt ore pe zi neremunerat, de vazut fetze deprimate in autobus si de mancat junk-food cu oamenii la care locuiesc, pentru ca demult am incetat sa ii numesc "familie".
Ieri seara, ploaie, vant, frig, eu cu parul ud dupa dus, primesc vizita de la o prietena, Oana. Dar eu nu am voie sa am oameni in vizita. Regula a fost stabilita de la inceput : ei nu primesc in casa prieteni de-ai studentilor. Asa ca am stat in strada, ca la tara, la povesti, 5 minute, si la asta se reduce de multe ori socializarea extra-servici pt mine, mai cu seama in zilele furtunoase- care nu sunt putine.
Dupa ce m-am uscat pe par si am hotarat sa cobor sa beau un ceai (ce altceva sa fac?) aud mai multe voci in ceea ce numim "conservator" (adica o camera comuna, in care stam si bem ceai). Sheicul Aziz avea prieteni in vizita. Care e diferenta? Diferenta e ca Aziz a adus si 2 sticle de whisky scump catre gazde , si a importat din Qatar curmale la £100 cutia, sa se bucure de ele Jill si Tony, nicidecum studentii est- europeni. Si iata cum si-a cumparat simpatia proprietarilor, si loc la masa pentru prietenii lui.
In weekend am iesit putin la dans, cu fetele cu care am fost in Spania, Deea si Dana, si am mai intalnit niste spanioli, la fel de "incantati" de tara reginei, ca si noi, ca si multi alti studenti prezenti aici prin aceeasi bursa. Si a trebuit sa vin in Anglia sa aflu expresii noi, de care in Spania nici nu stiam, cum ar fi "Pais de mierda" sau "Gente de cojones"...
Unde mai adaug ca londonezii (vreau sa subliniez aici ca Londra nu poate fi numita parte a Angliei, si ca nu are nici o legatura cu restul tarii) au zis ca am nimerit in cel mai trist colt posibil, unde totul e departe, unde nu se intampla nimic si unde oamenii sunt ciudati si deprimati.
Dar le ramane totusi locuitorilor din Plymouth vestitul Mayflower, povestile care atesta ca de aici s-a colonizat lumea. Si am inteles atat de bine....si mie imi vine uneori sa construiesc chiar si doar o pluta si sa ma lansez pe mare, sa explorez pamanturi nedescoperite...

AMR=4 saptamani

Carla & Jerry

2006-11-15T02:55:00.000-08:00

Inca o dimineata inceputa sublim in orasul port Plymouth. M-am trezit, am mancat bolul cu cereale si m-am grabit la dus. Cand am terminat procesul igienic, ies din cabina,dau sa intind mana spre prosop si vad cum intra in incinta un domn strain ( nu, nu era unul din seicii cu care locuiesc, cu toate ca acum nu stiu care varianta ar fi fost mai neplacuta). Domnul strain,un soarece negru, s-a strecurat sub usa si a tulit-o dupa closet. Prima reactie ar fi fost sa strig, dar mi s-a parut inutil, pt ca nu eram imbracata, deci nu putea veni nimeni sa ma "salveze". Asa ca am facut ce ar fi facut orice om matur : m-am inchis in cabina de dus.
Am inceput sa ma autosugestionez ca mi s-a parut, dar il auzeam miscand dupa vasul de WC. Apoi m-am gandit ca poate e un gandac mare, dar din pacate creierul meu stie prea bine ca gandacii nu au coada (decat daca ar fi fost un gandac mutant, caz in care as fi fost si acum in cabina de dus).
E ciudat cum tot ce invatam o viata despre unele situatii se uita intr-o secunda, cand suntem efectiv pusi in fata faptului : "esti mai mare decat el", "e ca Jerry...ce, ti-e frica de Jerry?", "lui ii este mai frica de tine decat tie de el" . Parca doar atunci am realizat ca tot ce mi se spunea, cand eram mica si ma plangeam de soarecii de la Lunca Bradului , este o mare minciuna care nu are nici un fel de efect.
Gandul care m-a determinat insa sa prind curaj si sa parasesc baia a fost urmatorul : chiar daca sunt "baricadata" in cabina de dus, sunt tot cu Jerry in aceeasi incapere. Asa ca am prins prosopul, am fugit afara, si am cerut intariri. Tony avenit numaidecat sa prinda bestia care disparuse. De parca ar fi fost menita sa imi strice doar mie dimineata, nu si altora!!
Intrarea in baie e exact vis-a-vis de intrarea in camera mea. Daca soricelul (atat de negru) ar fi facut dreapta si nu stanga, ar fi intrat direct in camera mea. Gandul asta nu ma bucura. Oare sa pun un semn de "dreapta interzis?". Si toutusi, cum totul e invers in Anglia, cine poate stii din ce parte vine soricelul?