Un mix de condimente

Când călătorești, întâlnești pe drum oameni care inevitabil au văzut mai multe ca tine, s-au plimbat mai mult, au trăit mai mult și nu au de gând să se oprească.

Acum aproape 10 ani, în Tailanda, oamenii ăștia erau eroii mei. Nomazii, cei fără planuri, fără griji, fără vreo frică și ...fără asigurări sociale. De data asta i-am văzut cu alți ochi...la fel de curajoși, curioși dar și parcă puțin confuzi. Îmi tot aduc aminte de o seară în care stăteam la foc în munți în Malaezia, 6 adulți de 30și, toți recunoscând că nu prea avem habar ce vrem să facem în viață sau când o să ajungem acolo.

Înafară de întrebările filozofice legate de acest subiect, rămân însă și cele practice. Totuși, frate, cum faceți? De unde bani să o arzi cu anii prin lume? Răspunsul este cam același: voluntariat. Se practică la greu voluntariatul mai ales în Australia și Noua Zeelandă. Voluntariatul presupune să lucrezi moca la câte un hotel / hostel / bar / restaurant / livadă etc și să primești în schimb casă și masă. Și funcționează! Am întâlnit voluntari în toate hostelurile la care am stat, oameni care seara ne povesteau la bere ce desprinși de sistem și de realitate sunt, ce hippy, ce relaxați și  liberi se simt, și dimineața schimbau așternuturile și desfundau chiuvetele din băile comune.

Funcționează așa: îți faci un profil pe un site specializat, scrii acolo ce traseu ai, ce știi să faci, cât timp ai...și, dacă pe traseul  tău vreun oarecare consideră că meriți o pâine pentru contra-servicii îți scrie mesaj.

Eu, chiar dacă nu voiam să-mi finanțez excursia desfundând chiuvete, am lăsat profilul acolo preț de vreo două săptămâni. Am refuzat diverse sandvișării, pensiuni și recolte agricole...dar când  mi-a scris Sanjai dacă vreau să fac voluntariat la ei, să “experience the Australian bush and nothing else”, am acceptat pe loc.

                                    ******************************************

Era o zi călduroasă, foarte călduroasă. Din cele pe care speram să le evit în partea aia de lume. Riscul de ”bush fire” crescut la extrem, pâmântul uscat și vântul aproape fierbinte. Pe flip-flopșii de plastic îmi transpirau tălpile care apăsau cu toată greutatea mea, plus cea a rucsacului, care, fiind tot mai greu în fiecare zi, îmi amintea pas cu pas de ce fac ceea ce fac.

Șoferul de autobus m-a scanat din priviri când i-am arătat biletul: Mergi la centrul de Yoga nu, in Kenthurst? Îi zâmbesc afirmativ, fericită că cineva mai știe de acel loc izolat, deci că el există. Îmi spune că e un traseu ocolitor și că face ruta respectivă doar când cineva îi spune expre că trebuie să ajungă acolo. Păi și de plecat? întreb. Ah nu prea, zice, trebuie să găsești tu o mașină sau să mergi pe jos până....Bine, fie. Întâi să mă văd ajunsă.

Intrarea se făcea pe o poartă grea de fier, care părea să fie mereu deschisă, după iarba care-i crescuse în drum. Drumul părea lung, unduit printre palmieri. Mirosea a eucalipt și a iarbă proaspătă. Mergând, devenea tot mai tare un sunet de motor. Era o mașină de tuns iarba, de pe care m-a salutat din cap J.B.

Am lăsat sunetul în urmă. Când el surzise aproape de tot am început să văd complexul. Sanjai și mama lui m-au întâmpinat. Mi-au făcut turul după care Sanjai m-a rugat să îi ajut pe ceilalți voluntari în salonul de mese. Câteva minute mai târziu împătuream scrisori cu 2 chileni și 2 nemți. Ei mi-au explicat că momentan nu sunt oaspeți în complex, așa că fiecare lucrează 3-4 ore pe zi. Că am acces peste tot, că ne gătim noi mâncarea din ce găsim prin bucătărie. Că ei pleacă azi, dar mai vin voluntari.

Vreo 500 de scrisori mai târziu au plecat împreună cu Sanjai. Am rămas singură în bucătăria portocalie, totul nou, totul străin, în mijlocul pustietății.

Primul sunet care m-a făcut să tresar a fost o pisică neagră care a intrat pe geam și a stat vreo 5 minute pe pervaz să mă analizeze. Al doilea, a fost J.B., terminase târziu de tuns iarba și era lihnit. Deschide frigiderul și mă întrabă dacă vreau un curry indian. Cu o zi inainte fusese invitată toată familia lui Sanjai, vreo 30 de persoane, și mai erau resturi de la vreo cinci tipuri de curry. Unul mai iute c ca altul. Festin până la lacrimi.

J.B. mi-a povestit că era de două luni acolo, a detaliat ce îi place, ce l-a fascinat de la început. Îmi vorbea în principiu despre oameni, liniște și natură. După două ore de povești și mult ceai am dormit poate cel mai bine din lunile mele de călătorie. Ca și cum locul ăla izolat de lume m-a făcut să-mi las toate grijile și gândurile la poarta mare de fier care nu se închidea niciodată. Dacă uit de mine aici? mă gândeam. Dacă după două luni sunt și eu tot aici fără gânduri concrete de plecare, ca J.B.și alții? Apoi am adormit.

********************************

Dimineața, în bucătărie, am dat de Auntie, o doamnă în haine largi,  cu punct roșu în frunte, durdulie și serioasă, care la 75 de ani conducea bucătăria. Tâmplele îi erau mereu transpirate. Avea în sutien un tifon cu care își ștergea fruntea și în mâna stângă un evantai din frunze de palmier. Cu dreapta gesticula instrucțiuni și când vorbea avea un accent puternic indian. You are Carla? Today you clean the kitchen. Then you help me cook dinner for guests. Can you chop vegetables? Da, cred ca da, avem un cuțit bun?

Curry din varză și năut

O varză albă

2 conserve de năut

1 conservă lapte de cocos

Mix de condimente masala, făcut în casă

Coriandru proaspăt

Ghimbir proaspăt

Ceapă

Usturoi

Varza se curăță bine și se verifică de viermi. Se taie apoi în două și se mărunțește cu cel mai bun cuțit, începând mereu cu miezul, deci de pe înterior.

Ceapă albă. Chop, chop, chop. Usturoi, ghimbir, coriandru. Chop, chop, chop. Se călesc toate pănă e făcută varza, apoi se stinge cu lapte de cocos și se condimentează.

Mixul masala îl făcea Uncle săptămânal și îl depozita într-un borcan special inscriptionat. Tot Uncle fierbea, la fiecare masă, orezul.

De mâncat, mâncam cu toții împreună. Oaspeți, voluntari, Sanjai, uneori și Auntie și Uncle.

După cină, ne adunam la ora de meditație. Practic exersam golirea minții, lucru pe care încă îl exersez cam zilnic, cu succes mediu. Perseverența contează.

                                    ********************************

Ziua tipică în centrul de Yoga începea la 7 dimineața cu o plimbare prin bush (deci o pădure mai junglă – pentru că palmieri și liane, nu chiar Baghira). Continua cu stretching-ul de dimineață după care eu o întindeam spre bucătărie, ca să pregătesc micul dejun. Sanjai mă ajuta și mă instruia. M-a întrebat în prima dimineață ce muzică îmi place să ascult când mă trezesc. I-am zis că ceva cu ritmuri latine, gândindu-mă la niște ritmuri braziliene adunate de prin  Sao Paolo cu doi ani în urmă. Se scuză, că nu are, și că netul nu bate până în bucătărie. Pornește radio-ul și ne apucăm de tăiat fructe.

Porridge de ovăz

Un pachet de ovăz

4 mere tăiate cub

2 banane pisate cu furculița

Jumătate de ananas

Stafide și curmale uscate

O conservă de lapte de cocos

Ghimbir proaspăt

Scorțișoară, nucșoară, cardamon și cuișoare, după gust

La sfărșit, alune sau migdale prăjite

Se fierbe totul o oră, amestecând continuu, la foc foarte mic, să nu se prindă de oală. Se servește cu scorțișoară măcinată și dragoste.

După micul dejun, oaspeții aveau cam o oră de regulegere, plimbare, relaxare. În timpul ăsta eu mă duceam la Auntie în bucătărie să chop, chop, chop legumele pentru supa de prânz.

LA 11:00 aveam , zilnic, oră de yoga. Chiar dacă eram trezită de la 7 și pregătisem deja două mese, ora aia de yoga îmi dădea energie pentru tot restul zilei. Sanjai îmi propunea să fac câte o pauză, dar eu îmi făceam de lucru tot în bucătărie ca să o spionez pe Auntie. Cândva după prânzul oaspeților venea să gătească pentru Uncle. Atunci scotea chili-ul adevărat, prăjea în ulei ce era de prăjit și condimenta cum știa ea de acasă. Simțea că o privesc din colțul meu, cu ceaiul deja răcit în mână. Cu un zâmbet foarte subtil în colțul gurii scotea încă două farfurii și ne pregătea și mie și lui J.B. câte o porție. Erau atât de iuți mâncărurile că îmi venea să sar direct în piscină cu gura deschisă. Dar nu comentam niciodată nimic, pentru că nu voiam sa îmi periclitez imersiunea în lumea ei culinară. Nu suporta să o întreb despre cum gătește. Știam de la J.B. Am respectat, desigur, și am furat meserie cât am putut, de pe banca de rezerve.

Seara, după cină, meditație și ceai.

********************************

Dimineața următoare, la 7 fix, mă îndreptam spre bucătărie, când îl văd pe Sanjai venind să mă întâmpine. I have a surprize for you, come! Grăbește spre bucătărie fâcându-mi semne din mână să-l urmez. Văd că apucă un cablu de pe lângă radio. Își leagă iPod-ul la boxe și dă tare. Brusc, ciripitul de papagal dispare. Și tot zen-ul ăla de pădure tropicală se umple de ritm de mariachi pe acordurile celor de la ... Gypsy Kings. Volare, cantare, oh-ooooh-oh-oh! Latin music, for you! îmi spune încântat.

Așa că, în următoarele 5 dimineți am salutat soarele pe singurul album Gipsy Kings (Best Of ce-i drept) pe care l-a găsit Sanjai pe tot internetul.

Pe la a 3-a piesă Auntie era deja lângă mine. Today for lunch,  we have 20 guests. Mai adaugă că are tensiunea crescută, că e prea cald, că nu știe dacă rezistă. Le propun să mă lase pe mine să pun de-o ciorbă. Ușor sceptici, dar totuși în cercul încrederii mi-au înmânat lingura de lemn. Am rămas în bucătărie eu și cei de la Gipsy Kings și după vreo oră pregătisem terenul pentru o ciorbă de să-i dreagă pe yoghini de toate cele. Am acrit-o bine și am servit-o cu iaurt, că smântâna nu-i chiar detox. Următoarele zile prânzul mi-a fost încredințat.

Dar seara, scena îi aparținea lui Auntie. Nu mi-a reținut numele niciodată. Mă bătea pe umăr cu coada cuțitului, mi-l înmâna și mă înstruia: chop, chop, chop! Onion, garlic, coriander.

Kofta Vegetarian

1 kg de orez brun

2 cepe albe

usturoi

coriandru

sos de soia

turmeric

3 ouă

Se fierbe orezul, se amestecă cu toate celelalte ingrediente mărunțite. Se adaugă ouăle. Se formează chiftele, care se prăjesc în ulei incins. Se servesc 3 chiftele de persoană pe o lipie naan, stropite cu un sos curry. Alături, salată și iaurt.

********************************

În ultima zi, după ritualul Gipsy Kings și ora de yoga am mers să-mi iau la revere de la Auntie. Nu știa că plec, credea că voi sta și eu vreo lună, două, ca alții. M-a  certat, zicând că încă mai am mult de învățat despre bucătăria indiană.

După ultima oră de yoga mi-am făcut bagajul. J.B. urma să mă ducă la gară, la vreo 30km depărtare. Auntie a venit după mine, să-mi dea un cadou. Cercei și o brățară, din mărgele. Familia ei avusese cândva un magazin. That’s it!, îmi spune J.B. She loves you! Am știut de la primul curry, îi zic.

Sanjai, la sfârșit de mic sejur, a venit spre mine, patern, mi-a pus mâna pe un umăr și mi-a spus: Carla, promise me something!

Ăsta e momentul, mi-am zis. Pentru asta am venit până aici! Am crezut că acum vor urma răspunsurile la toate întrebările, sfatul pentru fericirea nemărginită în viața asta și cea de apoi.

În schimb, tot ce mi-a cerut a fost: Carla! Promise me, you will always mix your own masala spice!

Cu gândul la acest sfat culinar am plecat înapoi spre Sydney, unde m-am simțit  cu adevărat eliberată, unde am înțeles brusc ce important e să fiu pentru câteva luni pe cont propriu, să mă cunosc pe mine, să îmi ofer timp pentru întrebări fără răspuns și mai ales, să învăț, că fiecare trebuie să își caute și să își prepare propriul mix de condimente în viață.

Teritorii noi

Cred că eram gata-gata să abandonez povestea asta, că a trecut mult timp, că realitatea e din nou foarte prezentă...dar...

M-am întors de mai bine de-o lună și între timp știu, povestind și repovestind, care glume, anectode, incidente, mi-au rămas cele mai întipărite în minte. Azi am auzit Gipsy Kings într-un bar și mi-am amintit, oricât de absurd sună, de Australia. Vă spun mai încolo de ce.

Dar până una alta, parcă rămăsesem cu povestea la capăt de Melbourne...

Când am plecat din Melbourne era destul de frig. Plecam spre Syndey, unde temperatura avea să fie una de vară, așa că m-am gândit mult dacă să îmi țin eșarfa la gât sau să o pun în rucsacul de cală. Am păstrat-o la gât, cu gândul la aerul condiționat din aerport și avioane. Nu știu cum, după ce am mai umblat vreo jumătate de oră prin aeroport, mi-am dat seama că nu o mai am la gât. O uitasem la Security Check. Mă uit la ceas: 45 min până la boarding. Eram departe. Mi-am băgat kindle-ul în geantă și am fugit pe coridoare– la propriu – și apoi înapoi pe scările rulante pe care tocmai le urcasem pasiv cu o cafea foarte lungă în mână.

Am ajuns înapoi la locul bănuit și am rugat-o pe prima doamnă în uniformă să mă ajute să îmi găsesc eșarfa. E înflorată, în nuanțe de bej și roșu. Nu știe, sunt ocupați, e multă lume la coadă. O rog frumos, din nou. Să încerce măcar. Poate știe vreunul din colegi. Pleaca îmbufnată, dar revine cu eșarfa. Îi mulțumesc înzecit. Welcome, îmi zice, this must be important.

Eșarfa, înafară de faptul că era cea mai drăguță de care s-a putut lipsi mama pe ultima sută de metri de împachetări, nu avea o valoare sentimentală deosebită.  Dar era eșarfa. La fel cum era rucsacul, prosopul, blugii și tot ce  mai aveam la mine la singular. Trecuse o săptămână din multe. Tot ce aveam în rucsac era să-mi fie companie de drum 3 luni. întregi Eșarfa,perechea de blugi, prosopul. Nu prea știu cum să fac o paralelă isteață aici, dar în principiu vreau să spun că de multe ori “îndaejunsul” vine într-un singur exemplar și încape într-un rucsac.

De câte ori vedeam ruscacul țiclam pe banda de bagaje simțeam un fel de  reîntregire. De data asta regăsirea cu rucsacul era pe aeroportul din Sydney.

Șofer de microbus până la hostel mi-a fost Mo, din Israel. Pe banchete mai erau 2 cupluri de olandezi. Blocați în trafic, am început să povestim între noi. Mo mă asigura că nu sunt mulți turiști români în zonă, mai ales nu dinăștia cu rucsac. Dar că voi avea mulți prieteni, că par sociabilă. Olandezii aprobau.

În hostelul în care urma să fiu (inevitabil) sociabilă, împărțeam camera cu încă 5, în sistem de paturi supra-etajate. Fata de sub mine urla în somn de câteva ori pe noapte.  Chinezul de vizavi lucra și  se trezea în fiecare dimineață la 6 cu o alarmă puternică și apoi foșnăia vreo ora. După  încă o zi am primit și un sforăitor forte.

Încercam, se înțelege, să petrec cât mai puțin timp în acel hostel. Sydney-ul are cu ce încânta, nu-i bai. De jur împrejur sunt plaje și golfuri de-o limpezime pentru care noi europenii mergem până în Grecia. O simplă trecere cu feribotul spre partea peninsulară te duce la buza vestitei Opere, pe sub poduri sofisticate și pe lângă yachturi pretențioase. Sydney e, după Rio, cu siguranță cel mai spectaculos oraș în care am fost vreodată. E ușor de admirat dar cumva greu de gustat. Parcă e un mare muzeu în aer liber în care fiecare exponat își are locul, fiecare cartier își  are plaja, fiecare parc își are ibișii și palmierii. Dar, oricât de mult mi-a plăcut estetic, nu am reușit să îl simt sau să-i acord o personalitate. De asta nu am reușit să mă împrietenesc cu el cum aș fi vrut și de asta nici nu mi-a fost greu să plec după o săptămână spre munți.

                                   



                                                *********************************

Pe Simon l-am cunoscut acum 10 ani în Spania, în vreme de Erasmus. Era iubitul fetei cu care am întreprins eu cel mai multe excursii în vremea aia, deci ocazional co-excursionist.

De data asta am întreprins o bere, în timpul căreia el povestea de o petrecere în munți, la care e musai să mergem: un festival într-o peșteră, tobe, peșteri, aborigeni, dormit în camping improvizat. Practic rețeta mea preferată de “nu știu ce să zic”. 

Ideea e, că dacă ești în sabbatical și cineva vine și îți  spune că se pleacă spre o aventură, mereu răspunsul va fi da. Așa că, evident, așa a fost și cu muntele ăsta. Sâmbătă după cafea am pornit spre Blue Mountains cu mașina. cortul și sacii  de dormit.

Am oprit în drum la o piață tradițională unde am mâncat gözleme turcești. Că o țară așa tânără ca Australia nu are neapărat tradiții neaoșe. Am mai făcut o mini-plimbare în natură, am oprit la niște panorame spectaculoase și apoi campingul.

Era soare și cumva cald, dar vânt, și până am pus cortul ne-am și împrietenit cu toată lumea. Unii veneau la tine cu clătite, alții cu ceai cald, și tot așa. Veneau străini să mă îmbrățișeze și să mă primească în marea familie. Pe unul aproape l-am crezut, că-mi zicea că are impresia că ar fi avut un străbunic român. Frate de-al nostru practic.

La fel de frați am plecat și spre peștera care era la 16km depărtare. 6 într-o mașină de 4, cu muzică tare, printr-o ceață de puteai s-o tai cu cuțitul dacă ai fi putut s-o distingi de fumul gros lăsat de țigările din mașină. Ne-am fi exprimat toți grijile dacă nu mergea muzica la maxim. Poate că acum vreo 15 ani, la cabană la Sălard, am mai fost într-o situație similară. Asta de notat la capitolul maturizare și  responsabilizare.

Am ajuns la peșteră. A fost un concert fantastic de aproape 3 ore.  Prima trupa, înființată de un vest-sumatrian (nu-i așa?), ne-a adus mai aproape ritmuri asiatice dar și australiano-aborigene. Foarte tare la propriu! Deci să fim serioși  că la acustica aia din peșteră vibra pielea pe noi. Ne-a cam impresionat sumatreanu. Pe mine însă avea să mă impresioneze mai ales brazilianul de după, nu doar pentru părul creț dar pentru ritmurile lui și mai ales căldura pe care a insuflat-o în peștera rece de munți încețoșați.

După concert s-a cam tras la sorț cine să conducă. Eu picam din start pentru că: volanul pe dreapta. M-au pus responsabilă cu gps-ul. Mare greșeală, se știe. După 30 de km ocol sugerați de mine am ajuns în camping. Erau 4 grade și muream de frig, plus că mă simțeam cam furată la cântar, când doar “plătisem” pentru țările calde.  Și iată că, înainte să dârdâi serios, o îmbrățișare de grup hipiot m-a luat aproape pe sus, până în fața unui cort la care se serveau (gratis desigur) macaroane cu brânză și vodcă cu ghimbir făcute toate de casă. M-am băgat după festin la somn în cort, în sacul de dormit și mi-am fredonat în gând ritmuri calde, braziliene, până am adormit.

Încă tot n-am ajuns la povestea cu Gipsy Kings, dar se observă cum îmi construiesc punte prin alte referințe de muzică latină, nu?  

Ca idee, am trecut cu povestea prin 2 săptămâni jumate din 3 luni de pribegie. Poate că vine vara aici până să termin cu vara de acolo, dar timp este, că doar poveștile nu au dată de expirare. 

O excursie cu confort sporit

-->

București

Cam de câte ori zbor din Otopeni spre Viena mă opresc la un anumit chioșc de ziare, de unde îmi iau un Cațavencu sau o Dilema Veche, să mă mai țină în țară măcar până ajung la destinație. Ultima oară când am plecat însă, în jur de 1 Noiembrie, nici  nu m-am apropiat de ziare. Știam ce scriu pentru că lăsam în urmă cel mai trist București pe care l-am cunoscut vreodată.  Tot asta scria toată lumea pe facebook, tot asta visam noaptea și tot asta îmi explica nodul în gât de care nu am scăpat multe zile de atunci.

Poate a fost o coincidență să fiu în Bucureștî in weekendul cu  tragedia din Colectiv, poate așa a fost să fie. Cert era că aveam în față o călătorie lungă – planificată cu lunile, visată cu anii – și pur și simplu  simțeam că nu vreau sa plec. Zicea un prieten în același weekend că excursiile astea independente sunt frumoase în special înainte și după - și doar in unele momente în timp real.

Înaintele mi-a fost umbrit de niște cifre groaznice: 27, 30, 33…și nu se mai opreau. Simțeam că plec pentru că trebuie, nu pentru că vreau. Că vreau să rămân. Că îmi ies din zona de confort cam când aveam cea mai mare nevoie de ea. E bine sa pleci spre ceva de care te temi, zicea o prietenă într-un alt context, înseamnă că te așteaptă ceva acolo ce trebuie să înfrunți.

Kuala Lumpur

Primul lucru de “înfruntat“ a fost Kuala Lumpur. Îmi lăsasem 3 zile la dispoziție ca să mă dezmorțesc și acomodez la vara ce avea să mă însoțească lunile următoare. Doar că în Asia, o dată cu căldura dispare și oxigenul. Umezeala aia din tropice care lipește hainele  pe tine și te face să simți că oricât de adânc ai inspira, nu reușești să iei aer cu adevărat.  Nici metroul dintre aeroport și hostel nu mă lăsa sa respir în voie. La oră de vârf, o doamnă i-a făcut semn fiului ei să mă lase pe locul lui. I-am zâmbit, zicând că nu ar fi nevoie, că nici nu încap de rucsac. Where are you from? mă întreabă. Îmi spune că știe multe românce, că lucrase la un hotel în Londra la curățenie și avea colegi din România. Mă ajută să-mi găsesc stația și ne zâmbim încă o dată.

A urmat să înfrunt hostelul. Să mă gândesc că vreo 80 de nopți de atunci încolo voi dormi în cameră cu străini, cu baie pe hol, din care voi lua sau nu ciupercă de picior ca atunci în Thailanda. Nopți în care mă va ține trează vreun sforăit ca cel din Rio. Nopți în care voi dârdâi sub aerul condiționat pentru confortul altora.

Întâiul meu confort în Asia avea să fie mâncarea. Am căutat primul street-food market care din fericire era după colț și 3 zile am gustat pe rând diverse bucate malaeze a căror ingrediente le puteam sau nu identifica. De la pui (puteam indentifica) la pilaf cu broască (nu puteam identifica și de abia puteam înghiți. Niciodată nu mi-a plăcut pilaful).

Încercând să uit de pilaf mă dădeam pe Instagram, când văd o poză a unei vechi prietene în fața turnurilor Petronas. Aceleași turnuri urma să le admirăm după câteva ore împreună, de la un bar dintr-un zgârie-nor apropiat, depănând povești până la cer și înapoi. M-a transpus brusc într-o cu totul altă lume și mi-a amintit  de perioada cea mai lipsită de griji din viața mea de până acum: semestrul Erasmus petrecut în 2006 (acum 10 ani) în Spania, lângă Valencia.

Ce mai face ăla? Dar ai văzut că tipa aia are copii cu tipul cu care s-a cuplat chiar la ultimul chef? Ah, da, cu ei m-am văzut la Londra. Și mai știi când am încercat să  facem kebab în apartament? Și ce frig era noaptea în ianuarie…să ajungi în Spania și  să dârdâi de frig!

E interesant când ai ocazia să povestești 10 ani pe “repede-înainte“. Cu totul altă dimensiune. Parcă se filtrează tot ce e mai bun și lucrurile capătă o nouă lumină.

Poveștile astea despre cu totul altceva mi-au luat cu mâna parcă lipsa de aer care, în mod evident, avea doar parțial de a face cu clima tropicală. Am adus la suprafață una din cele mai fericite variante ale mele, care m-a însoțit până la plecarea mea din Kuala Lumpur, variantă cu care sper să mă întâlnesc când revin în Malaezia in ianuarie, în drum spre casă.

În magia asta broasca s-a transformat în creveți, Malaezia în Australia și Kuala în koala.

Acum 6 săptămâni a început aventura australiană, care se termină astăzi, dar care va continua să se contureze în mintea mea și să capete sens multe luni și ani de acum încolo.

Pentru că...

Melbourne

După ce am așteptat câteva ore în aeroportul low-cost al Kualăi Lumpur (sau cum?), am îmbarcat un avion al companiei AirAsia pentru încă 8 ore bune spre Down Under. Se întâmplă un fenomen interesant în acest tranzit: dupa ce Asia te scoate puțin din zona de comfort – diferind prin scris, limbă dar și aspectul și comportamentul oamenilor – Australia te aduce din nou în acel normal, de parcă abia ai trecut Euro-tunelul spre Anglia. Oamenii blonzii, accentul cam britanic, pub-urile pline cu mâncăruri fripte în ulei și ...frig. Nu mi-a zis  nimeni ca primăvara lor e cam ca primăvara noastră: frig, ploi, vânt. Îmi cumpărasem o jachetă de vânt cu o zi înainte de plecare, dar cum nu  era destul de “a mea”, am uitat-o atârnând într-o baie din aeroportul Vienei. M-am tot gândit la ea. Pentru că era mov, dar mai ales pentru că era o jachetă.

Noaptea erau vreo 10-15 grade. Am dormit o săptămână în sacul de dormit, peste care o plapumă. Am purtat singura pereche de blugi potriviți mereu fie cu hanoracul gri, fie cu cel vișiniu, fie cu ambele unul peste altul. 

Mai devreme decât m-aș fi așteptat însă a venit și “căldura“. Prietenii  mei din Melbourne, inclusiv prietenii și famiile lor au fost cei mai cei. Într-o singură săptămână am avut 2 invitații la grătare, o invitație la o cină marocană, un chef cu dans, un road trip, o degustare de vin, un tur de oraș cu bicicleta, un gin misterios obținut la un bar în schimbul unei parole secrete și o întâlnire semi-spontană cu niște pinguini mici, mici. Tot la întâlniri spontane cu animale aș adăuga un vombat la marginea șoselei. Doar că nu mai trăia…dar părea proaspăt.  Primii urși koala tot în zona aia i-am văzut. Vii, și nu prea, că la cât sunt de leneși nu prea știi. Dar am aflat că se droghează cu eucaliptul ăla pe care îl mănâncă toată ziua, deci de aia sunt așa chill. Ceva tot fac ei bine.

Melbourne e orașul în care se iese în oraș. Pub-urile sunt pline în fiecare zi a săptămânii iar dacă lumea nu e în pub e pe propia terasă cu grătare și  beri. Toată lumea “face foarte bine“, nu se plânge nimeni niciodată de nimic. Zâmbete și voie bună. Nu prea are ce să displacă acolo, și dacă apare vreun bai se spală cu un grătar și o bere. Ca o vacanță continuă. Nimeni nu părea să lucreze peste program, nimeni nu părea stresat sau posomorât. Singurele griji par a fi următoarea vacanță sau următorul festival. Ceva tot fac ei bine.

E ultima seară în Australia și mai am câte ceva de făcut. De aia întrerup povestea aici. După ce am acoperit doar prima săptămână din 6.

Mai  urmează plaje, concerte, peșteri, jungle, păianjeni, corali, cascade, canguri, ornitorinci, câini dingo, luni pline și pisici negre.

Ori, cum am învățat la Melbourne că singura grijă trebuie să fie următoarea aventură: mâine zbor (și) mai departe spre Noua Zeelandă și voi fi cam prima dintre noi să intru în 2016!

See you on the other side! (sau mai devreme dacă mai apuc la blog ;) )

Berlin by Night

-->

Nu am mai scris pe blog de…nu mai contează de când. Suficient încât mama și prietenele ei să arunce aluzii că ar lipsi un update. Așa că vin cu povești de la Berlin, de unde tocmai m-am întors  după un weekend de chef intensiv. Anunț cititorii părinți că e o poveste cu stat în club până la 5 dimineața, nu una, ci două nopți la rând și pentru publicul treizecist recunosc că de fapt am cam prins răsăritul în fiecare dimineață a excursiei. Cei din urmă foarte posibil să nu mă creadă :)

Am plecat la Berlin de Paștile lor, ciupind câteva zile libere de la serviciu. Am reușit să nu menționez chiar concret că plec in plină zi de lucru de la birou și să simulez într-o kebabărie din Neukoelln / Berlin că aș fi între două ședințe, pe care le-am respectat însă telefonic. Am reușit așadar să fac să fie bine, să lucrez de pe drumuri și totuși să scap de biroul din Viena pentru un weekend lung.

Dar e fapt, asta nu-i o poveste despre zile câștigate ci mai degrabă despre nopți pierdute. 

Prima noapte am pierdut-o la cel mai tare club în care nu am intrat niciodată. Se cheamă Berghain și e mai ales celebru pentru strictețea cu care își selectează clientela. Nu vă gândiți la pantofi de piele sau lac. De fapt, nu vă gândiți la nimic pentru că criteriile nu sunt știute. Singura regulă e să te aprobe Sven. Sven, un tip înaintat în vârstă - cum trădează părul grizonant dar și tatuajele și piercing-urile – e bouncer la acest Berghain. Adică, tipul care zice dacă da sau dacă nu. Fetele mi-au jurat că la mine va fi nu pentru că, zic ele, arăt prea inocent pentru adunătura aia de clubberi serioși. Când am hotărât totuși să ne testăm aparențele eram într-un bar și puneam țara la cale: să zicem că suntem 5 sau să intrăm pe grupulețe? Să facem ceva cu părul? Să părem serioși acolo, nicidecum ca după 2-3 beri. Fetele m-au mai băgat în baie la o tură de machiat puternic cu negru la ochi și una mi-a zis, cu o seriozitate cu care pregătești pe cineva de bătălie: Și nu uita, nu-i zâmbești lui Sven! Rămâi serioasă! Și dacă întreabă ceva vorbești germană, nu părea turistă!

Înainte să ajungem la coadă am hotarât că intrăm separat. Eu cu Tudor, ca eu să preiau datoria de a vorbi germană și fetele, Ghighi și Zamfira, înaintea noastră. La coadă l-am văzut pe un al 5-lea prieten, tot din gașca româno-berlineză, care era în plan să apară oricum dar care avusese o pană la bicicletă..in fine a ajuns...era în coadă înaintea noastră, s-a prezentat și a fost și primul refuzat. Mai rămăseseram deci patru, în formații de câte doi. Zamfira și Ghighi trec testul lui Sven și sunt poftite înăuntru. Eu ma entuziasmez dar îmi repet mereu regula de aur: să nu-i zâmbesc lui Sven la intrare. Puteam practic să uit de reguli, că așa repede mi-a făcut semn din cap că nu, de nu aveam timp oricum să-mi îndind zâmbetul pe față. Iar la Berghain e fără comentarii...dacă e nu, e nu..mulțumești și îți vezi de treabă. Așa că, Zamfira și Ghighi au înaintat spre fericire și mister iar noi restul, gașca Berg-Nein, am mers într-un alt club foarte techno, pe  nume Tresor, nu fără a discuta pe drum mai în glumă toate greșelile tactice pe care le-am fi putut face: Oare totuși am zâmbit? Nu, eu trebuia să merg cu fetele, atunci sigur intram. Dar tu, aveai adidași roșii – deci practic nicio șansă. Oare am vorbit germana cu accent? :) 

A doua zi dezbaterile au continuat și ne-am dat seama că poveștile din jurul acestui club celebru sunt mai mare hype decât probabil experiența în sine...pe care o voi avea bisztos după ce lucrez la accent, la outfit și la alura de turist.

După Tresor și niște somn ne-am trezit vesele între fete la Zamfira, liniștite că nu avem  nimic obligatoriu de vizitat, toate dintre musafire fiind la a 2-a sau a 3-a tură de Berlin. Singurul scop ne-a fost o terasă cu panoramă din cartierul Zamfirei, făcută toată mega-hip cu lemn și stuf și mâncare vegană, sus pe o parcare – de numai în Peckham-ul Londrei mai văzusem. Colac peste hipstereală, mai era și un târg pop-up de chestii handmade, accesorii vintage și viniluri pentru clăteala de ochi.

Seara 2 a venit repede și clubul desemnat avea să se numească Stattbad. Aici voi explica un joc de cuvinte: Stadtbad e numele oficial a oricărei piscine cu acces public în orașele nemțești. Stadt înseamnă oraș, Bad înseamnă baie/ ștrand. Ori Statt înseamnă în loc de. Deci în loc de piscină era un în loc de. Mai exact, în loc de piscină eram noi, dansând pe house în bazinul golit de apă și umplut de entuziasm. Ne odihneam paharele pe margine, unde cine știe câți înotători și-au odihnit cândva picioarele.  Chef până la răsărit, când totuși eu am dat ora plecării pentru că deja către 6 dimineața simțeam că mă înec în atâta dans.

Un somn scurt dar bun. Cum ne-am trezit, cum am pus-o de-o friptură de porc, chit că erau Paști. Ne-am adunat la masă tot între ortodocși și am completat meniul cu o supă de găină de țară românească, pansament parcă pentru devitaminizare și nesomn. Cum a  ajuns găina aia le Berlin nu mai știu, dar de menționat e că se poartă importul de bioșaguri de pe pământ ardelensco-bănățean. 

Multe povești, amintiri, glume și muzici mai târziu ne trezeam din nou la o depănare de concluzii și planuri de revedere.

Era ultima zi și realitatea bătea la ușă.

Dar Berlinul m-a lăsat per total cu un sentiment de Eu de ce nu merg mai des acolo?

Eh, cine știe ce mai vine. Dacă nu sunt Sveni să mă oprească, poate în vreun an de acum postez de prin Neukoelln, de la o terasă cu lemn, stuf, mâncare vegană și târg de viniluri. Numai să mai iasă puțin soarele și la nemți...

Mândrie și canapele

De aproape o lună m-am mutat înapoi la Viena. Nu neapărat că mi-a ajuns Germania, ci pentru că am avut o ofertă de job mai bună, într-un oraș mai bun, într-o firmă mai mare și uite așa am urmat scara carierei în jos pe Dunăre de la Bavaria la Viena.

Mutându-mă înapoi am reluat și activitatea mea preferată: mutatul în sine. Printr-o aliniere de planete am reușit să stau la niște prieteni plecați în concediu exact până ce am găsit un apartament, culmea, în acceași curte interioară cu apartamentul meu dinainte. Sunt la scara de lângă. Mai  mult, agenția la care lucrez nu e alta decât fix agenția la care am făcut practică un an, înainte de escapada la Nuremberg. Concret, am revenit la viața mea de acum 2 ani, puțin mai organizată și mai puțin studențească.

Atât de mult m-am maturizat încât azi am cumpărat o canapea. Ăsta mi se pare cel mai mare pas spre viața de adult. Bine, în cazul meu, un adult semi-realizat, având în vedere că am cumpărat-o second hand și first hand era oricum doar un produs mediu calitativ din IKEA. Dar e extensibilă și e în perfectă armonie cu cutiile de carton din care, de o săptămână de casă nouă, încă nu mi-am dezpachetat viața.

Pentru a transporta canapeaua am avut nevoie de domnul Petre. Domnul Petre din Oaș Negrești lucrează de mai bine de 20 de ani în Viena ca gropar la cimitirul central. Îi place, că sunt mulți turiști. Are 2 case în România și o livadă de pruni, cu care nu știe ce să mai facă, mai ales că oamenii rugați să ajute la cules îi cer diurnă dublă de când au auzit că el lucrează în Viena. “Țin prunii că fiu meu are 19 ani, azi mâine se însoară și ne trebe țuică la nuntă. Da cine să le culeagă? Auziți acolo, doamnă, eu să-i dau un million jumate când el la vecinu îi lucrează cu opt sute de mii. Bine v-am zis doamnă, sunteți măritată?” Îi spun că nu și toată discuția se schimbă.  Brusc, problemele lui nu mai sunt prunele, diurna dublă, cimitirele sau canapeaua mea. Brusc problema supremă e că eu nu-s măritată. Că și o nepoată de-a lui, “săraca trecută bine de 25 de ani” tot nu are noroc. Că eu de ce aștept? De ce nu mă mărit?

Eu…care abia îmi cumpăr prima canapea.

Dar de fapt nu de canapele doresc să vorbim ci de întocmai nunțile specifice vârstei.

Sezonul de nunți a început anul acesta când superprietena mea Daniela  și-a unit destinul cu Mihai, unire despre care pot spune puține. Ca o domnișoară de (dez)onoare ce sunt am ratat cununia religioasă, dar dintr-un lanț de motive bine întemeiate și ușor neplăcute.

Pornisem cu mașina spre România într-o ploioasă zi de vineri. Atât de ploioasă că jumate Ungaria am mers-o în 40-50 la oră încercând să văd ceva pe autostradă. Și n-am prea văzut, motiv drept care am ratat ceva ieșire și m-am trezit în ceva sate pustii undeva la vreo 100 de km de granița cu Romania. Era totul pustiu, ploua rafale în continuare și nu prea aveam baterie la telefon. Pe șosea era plin de șoareci de câmp, broaște, ceva gen dihor si alte mici viețuitoare. Plin. Mai apoi au început să mijească iepuri la marginea șoselei. Mergeam atentă prin noapte, că dacă era să calc vreunul măcar să-l iau acasă să punem de-un festin și să nu fi murit degeaba. Ideea că mama vede un iepure mort pe bancheta din spate etichetat cu “cină” mă amuza suficient încât să fac față situației. Din 3 iepuri zăriți nu am prins însă niciunul. A venit vulpea - și ea țuști în tufe speriată de faruri.

Am ajuns la graniță la…Salonta! Acolo am deranjat 2 vameși care dădeau o tablă și care cred că așa puține mașini văd pe zi, încât își iau timp și verifică minuțios bagaje și portbagaje.  Eu mergeam acasă pe 2 zile, ca să predau mașina de care în Viena nu prea mai am nevoie. “4 cauciucuri, o rochie și poșetă? Asta e tot domnișoară??” Haha, ce fain era să  mai fie și un iepure la inventar!

Am trecut granița, ploaia s-a oprit și eu m-am relaxat total că doar eram acasă în țara mea, spre miezul nopții, dar acasă.  A venit la 5 km după graniță să mă salute un tânăr cerb. S-a oprit în mijlocul șoselei de parcă vroia să vadă dacă mă știe după numărul de mașină. Am frânat brusc de tot, l-am lăsat să treacă. Acuma, una e să  merg cu un iepure cross Ardeal și alta cu un cerb. M-am consolat că va fi o cină fără vânat.

La ora epuizării am ajuns în Oradea unde m-am cazat la o pensiune decentă și am dormit buștean. Am plecat adoua zi pe zi, am dat blană, să ajung onorabil în rolul de domnișoară la nuntă. Gestul de ”dat blană” nu a trecut neobservat de polițiștii de pe autostradă, care mi-au dat amendă că aveam 142 kmh. Ăia 50 de km de autostradă, da.

A fost prima mea amendă de când am carnet. Ca o paranteză, îmi place ideea asta de puncte  la amendă. E ca un bonus, numai că fix invers.

“Nu vă supărați că v-am oprit domnișoară. Intr-adevăr nu aveați multă viteză peste, dar asta e meseria. De fapt, probabil v-am ferit de ceva mai rău, oprindu-vă fix acuma. Vă gândiți că așa e destinul”.

Așa fain a fost destinul că în Luduș, oprită fiind, a intrat un “nem tudom romanul” în plin cu mașina lui în a mea din spate, de mi-au zburat ochelarii de soare pe bord. Am coborât din mașină și am văzut că se vedea doar o  mică zgârietură. Am încercat să mă înțeleg cu ei dar nu aveam limbaj comun ori pe mine mă grăbea nunta. În final, având în vedere că tot ce știu eu să zic în maghiară e semi bay, viszanlatasa și halvan Obudai Sziget… cred că în final practic i-am mulțumit și i-am urat drum bun.

Am ajuns la nuntă. Daniela – o prințesă – iar Mihai prințul ei. Am dansat, am cântat, am jucat și toate relele le-am spălat.

Și am incălecat pe-o șa, și-am interupt povestea la mijloc, că mai urma să zic de incredibila poveste romantic de la nunta lui Ari și Gertjan, dar mi-e foarte somn. Îi voi dedica dar, următorul moment de inspirație.  Viszanlatasra!

Rio de Ianuarie si alte minuni braziliene

M-am întors din Brazilia  de vreo 2 săptămâni, săptămâni în care tot încerc să găsesc chef și mai ales timp  să pun excursia în cuvinte până la capăt.

 Azi pare o zi bună pentru asta, pentru că sunt într-un tren care în 4 ore mă va plasa în Hamburg în dezinteres de serviciu. Afară e ceață serioasă, împunsă de vârfurile stâlpilor de telegraf, peisaj trist care îmi poartă gândul foarte ușor înapoi spre Bahia cu plajele ei perfecte. Că parcă acolo rămăsesem cu povestea. 

 Ne aflam așadar de câteva zile în Itacare, printre plaje incredibile. Pe una din ele am petrecut și noaptea de revelion cu alte câteva sute de oameni, admirând artificii din două părți cu picioarele în mare. La 12 noaptea, cum cere tradiția, am sărit peste 7 valuri pe plajă, ca să am noroc 7 zile pe săptămâna în anul care vine. 

 După încă vreo 4 zile norocoase în fostul sat pescăresc - azi  surfaresc -  Itacare, ne-am luat rucsacii în spate. Trebuia să ajungem la Rio în vreo 3 zile așa că decizia a fost să mai facem o oprire pe drum, într-un loc recomandat de mulți călători, Arraial d’Ajuda. Caleașcă avea să ne fie un autobus pe care nu o să-l uit foarte repede….

 În Brazilia există două tipuri de autocare. Avem cele cu aer condiționat, în care - nu se joacă -€“ poartă pasagerii la temperatură medie de 16 grade, de am înțeles de ce aveam șosete, pulover și hanorac în bagaj. Și apoi cele fără aer condiționat, în care năclăială te lipește de scaun în primele 5 minute și apoi o stare de semi-leșin te acompaniază până la destinație. În ambele variante însă te zguduie stilul brazilian de șofat, ca nu cumva să adormi și să-ți treacă timpul mai repede.  

 Porto Seguro & Arraial d’Ajuda

 Am ales de data asta varianta fără aer condiționat. Ce are în plus ruta fără aer condiționat este că circulă în regim “personal”. Dar nu că oprește în fiecare sat…ci inclusiv la fel de fel  de ferme la marginea șoselei unde nu m-aș fi gândit veci că locuiesc oameni, și totusi….Am parcurs în 8 ore cât alții în 4 și eu am mai avut plăcerea de a avea în spatele meu un copil drăgălaș care a vomat cam tot drumul. 

 

 Am ajuns cu greu în Porto Seguro pe la 4-5 dupămasa și un feribot ne-a trecut apa în 10 minute și ne-a lăsat în  Arraial d’Ajuda. Hostelul de aici avea să compenseze trăirile din autocar: o grădină mare cu tot felul de arbori exotici, unii să susțină hamace, alții să ofere umbră la piscină. Aveam o zi jumate în noul paradis, așa că am ascultat de sfatul proprietarului și am plecat a două zi relativ devreme într-o drumeție de 11 km pe malul mării să vedem plajele lor deosebite. Toată zonă aia e o plajă interminabilă de nisip alb și fin, întreruptă ocazional  de pârâuri care se varsă în ocean. După câteva ore de umblat pe plajă și bălăcit am ajuns în Trancoso (aici încă îi datorez o Caipirinha lui Dan, că am pierdut pariul în care eu susțineam că se cheamă Trascoso). Trancoso e un loc destul de hippy, devenit însă de câțiva ani foarte turistic și totodată scump. E vorba de un platou cu marea la picioare, pe care se afla o biserică albă veche și multe case mici, colorate diferit, transformate azi în magazine de mărgele sau restauarante specifice. Toată liniștea din Trancoso a fost uitată însă seara, când, reveniți în Arraial d’Ajuda ne-am dus spre “strada cu baruri și discoteci” și am nimerit la un concert de raggae / ska brazilian a unei trupe care părea destul de locală. În ziua următoare am zburat spre Rio.  

 

 Rio de Janeiro

 Ne-am cazat seara pe la 9 în Copacabana. Credeam, până să ajung, că ăsta e doar numele unei plaje (plăji?). Dar de fapt e numele unui cartier de care aparține și vestita plajă. În acest cartier era și acest hostel de care nu vreau să-mi amintesc dar o fac de dragul blogului. 

 Într-un spațiu îngust în și întunecat erau amplasate paturi supra-supra-etajate, adică grupari de 3 paturi montate unul peste altul, în care respirau 9 oameni aerul care încerca să pătrundă prin fereastră mereu deschisă și nu prea reușea. Era un hostel petrecăreț unde practic liniștea nu se lasă niciodată. La noi în cameră, neliniștea mai era întreruptă și de un coleg olandez care scăpa un pârț hotărât la intervale fixe. Dimineața, pe care am așteptat-o mai mult trează în patul incomod ne-a găsit pe mine și pe Dan încercănați, șușotind un plan alternativ de cazare. Dialogul nostru serios era intrerupt ocazional de “the farting dutch”, de nu mai știam dacă să plâng sau să râd. Ne-am mutat în aceeași zi într-o cameră de 14,  dar ceva mai aerisită și cu aer condiționat. Frigul din cameră a devenit o problemă mai mică ulterior, comparat cu lipsa de apă care m-a trimis pentru un piș în orele dimineții la un hostel aflat la 2 străzi paralele. Am uitat și de aia când apa a revenit și m-a vizitat un gândac în cabina de dus. Și tot asa…

 Înafara pereților hostelului, despre care am și uitat, pulsa Rio în toată intensitatea lui.  Un oraș adevărat care cam la fiecare colț îți aruncă o priveliște care-i convinge și pe ăia cu marea și pe ăia cu muntele.  

 În prima zi am văzut  tot orașul. De sus. Am urcat la Corcovado, unde e vestita statuie a lui Isus care veghează peste Rio și locuitorii lui, ziși Cariocas. Rio este genul de oraș care trebuie văzut ca să fie crezut. Oamenii lui par să-și adore orașul și sunt mereu pe străzi și pe plaje. Plajele late care aproape înconjoară orașul sunt pline ochi de familii, sportivi, găști de prieteni și vânzători ambulanți, care aduc sub umbrele totul de la haine, la cocktailuri, caș la grătar și languste. 

 Dacă ar tebui să menționez un lucru ușor neplăcut la Rio de ianuarie este căldura. De vreo  două ori m-a lovit o toropeală de a trebuit să caut confortul unui interior climatizat. O dată am nimerit chiar bine de tot, la expoziția completă “Infinity Obsession” a lui Yayoi Kusama, expoziție pe care o ratasem cu regrete mari la New York în toamnă pentru că anunțau o așteptare de 4 ore. Desigur, atunci încă nu sărisem peste cele 7 valuri norocoasea€J

 Seară am lăsat gândacii să facă chef la hostel și noi am mers la un restaurant cu jazz live, vin fin, măsline și brânzeturi, într-o societate înaltă de-mi acundeam manichiura ciobită pe sub masă. 

 Au urmat zile de plajă și seri de Lapa - cartierul lor de samba și chefuri. 

 În weekend a ajuns la noi și Zeno, care stă în Sao Paolo de 3 ani parcă și care așa e de fain că a fost deja jumate gașca din Mureș taman până acolo să-l viziteze. Am făcut zi de plajă în Ipanema și seară de beri în Santa Teresa, sigur cartierul meu preferat din ce-am văzut în Rio. În vile vechi, semi dărăpănate, sunt niște crâșme cu istorie, cu faianță albă și bar din lemn greu, cu ospătari de școală veche care reacționează doar când le urli comanda din capătul celălalt. 

 Din fața unei astfel de crâșme mi-am luat o supă pe care o doamnă o fierbea în stradă. Supa asta mi-a dres puțin amigdalele care aproape că se scuzau că-mi strică excursia, dar care nu mai rezistau nici o singură doză de aer condiționat sau gheață pisată. 

  

 Foz de Iguazu

 A două zi, cu gâtul în pioneze, 38 de grade, frisoane și nostalgii am lăsat Rio în urmă și am zburat spre Foz de Iguazu, la graniță cu Argentina și Paraguay deopotrivă, să vedem vestitele cascade. Prima zi am văzut doar patul, paracetamolul și ceaiul de mușețel. A două zi m-am dus în acea excursie la cascade, am trecut în Argentina. Am văzut si înțeles că peisajele alea de la cascade taie respirația, dar mie îmi erau tăiate și cheful și respirația de răceală și o stare generală de rău. Am forțat excursia într-o barcă dinaia care te bagă sub cascadă. Am ieșit de acolo cu hainele leorcă, desigur, febră crescândă, într-o ploaie torențial de exotică. Drumurile mele și a lui Dan s-au despărțit pentru restul zilei, el a mers să mai vadă cascade, eu m-am retras cu paracetamolul meu la centrul medical. Trebuia să-mi revin repede  că a doua zi plecam spre Sao Paolo unde trio-ul Zeno-Dan-Carla se reunea cu planuri de dans și voie foarte bună.  

 

 Sao Paolo 

Zeno locuiește Praca de la Republica, în cea mai mare clădire rezidențială din America de Sud, Edificio Copan, proiectată de (acum și pentru mine) celebrul arhitect Oscar Niemayer. Sao Paolo este un oraș imens, în top 10 din lume, cu 20.000.000 de locuitori. În Sao Paolo, în ultima zi de excursie am mâncat pentru prima oară mâncarea tradițională Feijoada, ca un gulaș din fasole neagră cu cărnuri afumate cu garnitură de orez. Ce e haios în Sao Paolo este că în fiecare zi, fiecare restaurant / lanchoneta servește același tip de mâncare. Adică, luni de exemplu poate fi zi de pui, marți de pește etc. Miercurea e întotdeauna, la toate restaurantele astea specifice, zi de feijoada. Râdeam de Zeno care zice că dacă nu știi sigur în ce zi a săptămânii ești, te uiți pe primul meniu expus și în funcție de mâncarea servită faci asocierea…Š 

 În Sao Paolo se găsește și cea mai mare comunitate japoneză din afara Japoniei, așa că o mare parte din populație are trăsături asiatice dar toate obiceiurile braziliene. Există și un cartier vestit japonez unde am făcut o cină tradițional de sushi în regim ‘all you can eat’.

Ultima seară a fost cea mai tare din lume! Urmăream cu Dan deja din Rio să găsim o școală de samba unde să mergem să vedem repetițiile ante carnaval. Am găsit una în Sao Paolo, Camisa Branca e Verde, și am reușit să prindem fix seara în care aveau repetiția generală. Vreo 50 de toboșari și 2 dansatoare incredibil de frumoase și de mișcătoare. Repetițiile generale ale școlilor de samba sunt evenimente care implică o întreagă comunitate din cartierul susținător. În jurul școlii de samba s-au montat, în ciuda ploii, corturi care serveau mâncare și bere. Înăuntru s-au găsit mulți spectatori și susținători printre care și noi, singurii turiști. Fiind singurii turiști am fost extrem de băgați în seamă. O doamnă din comunitate a avut grijă să învăț repede niște pași de bază cu care să marșez cu caravana și, mai apoi, niște brazilieni au venit să se pozeze cu noi că suntem străini (….), dar surpriza cea mai mare ne-a făcut-o însuși regele școlii de samba. A venit la noi 3, ne-a luat de mână – când fanfara era în toiul spectatolului – ne-a dus până în spatele dirijorului și i-a șoptit ceva la ureche. După o aprobare din cap, dirijorul a făcut un semn toboșarilor care au făcut cărare printre ei, ne-au poftit în mijloc și apoi au închis din nou cercul. 50 de toboșari profesioniști ai școlii de samba băteau toba în jurul nostru cu toată forța, oferindu-ne probabil unul din cele mai intense momente pe care le vom trăi vreodată. Am rămas toți extrem de impresionați, cu pulsul bătând ritm de samba și cu zâmbetul până la urechi. De parcă toată energia Braziliei, de care nu mă săturam deja de 3 săptămâni, se strânsese în jurul nostru și ne intra în corp prin intermediul muzicii. 

 

 Și de jur împrejur lumea dansa și cântă și radea….