Ştiţi cum în viaţă nu e totul aşa cum pare? Ei bine, nici masteratul meu care pare la Viena nu e chiar lângă Stefansdom. Ci mai degrabă aşa, la 100 de kilometri spre Linz. Mai exact în Wieselburg, un fel de Câmpu' Cetăţii, dacă vreţi, dar fără păstrăvărie.
Aici s-a petrecut azi prima mea zi de şcoală. Sigur că nu m-am uitat pe orar, că doar era prima zi, deci aveam de gând, maxim, să semnez nişte hârtii şi să beau o cafea în campus (campus e mult spus). Surpriza a fost că am avut cursuri introductive de la 9:00 la 18:00! Cu pauză de o oră. Interval în care vreo 2 ore de curs al primei profe am stat cu fruntea încreţită pentru că nu înţelegeam nimic din dialect. Mi-am descreţit-o când s-a vorbit de Botox ca produs inovativ, şi asta nu pentru că am priceput tot contextul ci pentru că se vorbea de Botox şi e general ştiut că vrem să amânăm cât mai mult procesul.
După 2 ore a venit o profă din Germania şi totul s-a luminat. Eram în sala corectă!! Ne-a povestit ea de mărci celebre, tot felul de exemple de la Apple, de David Kelley şi Ideo şi alte dinastea de-ale managementului inovaţiei cum îi spune ea. Ne-a arătat şi un filmuleţ relevant de pe ted şi la sfârşit am aplaudat-o bătând cu palma în bancă (nu, nu, nu numai eu!). Concluzia e că a fost chiar interesant şi am stat până la sfârşit de plăcere!
Acum sunt într-o casă din Wieselburg unde locuiesc vreo 6 studenţi, din care am cunoscut vreo 3 şi unde mi s-a oferit o canapea solicitată pe couchsurfers.org Totuşi rămân să locuiesc în Viena şi mai fac naveta încoace. Azi am venit blană cu 130 km/h. Sunt de neoprit.
Am mai ieşit acum 2 ore cu grupa de master în oraş (oraş e mult spus). Nu au colegii potenţial mare de "nouă gaşcă" dar ceva comunicare tot se va lega.
V-am spus că sunt prima în catalog?
Wednesday, September 22, 2010
Thursday, September 16, 2010
Couchsurfing
O dată cu mine se mută şi Carlatoria. Nu pe platformă wordpress, cum mi-aţi şopti unii peste umăr, ci la Viena, my current city, cum zice Facebook, care deja face spam nemţesc pe coloana din dreapta a ecranului.
Sunt la jumătatea celei mai confuze luni din ultimii ani. Totul a început pe 1 septembrie, când am plecat din apartamentul din Ştefan cel Mare, pentru a dormi vreo 2 săptămâni pe canapeaua extensibilă din garsoniera din Floreasca, locuită momentan de iubita mea Vio. Apoi am poposit 2 zile de împachetări (şi nu dinalea ca la spa) la Tg Mureş, plus nişte timp de calitate cu ai mei, între o cosmetică şi un service auto. Marea aventură a fost acum 2 zile când am condus primul meu drum fără copilot: până la Cluj. Am ascultat conducând tot albumul lui Chirilă "Am să mă întorc bărbat". Deloc simbolic, că doar nu simt că am plecat spre chin şi nici nu plănuiesc vreo schimbare de sex, dar e cam singura caseta pe care am găsit-o în grabă. Ford-ul meu Fiesta ştie multe, dar nu şi CD-uri.
Seara la Cluj m-au găzduit Dudu şi Ralush pe canapeaua lui Robert, care face surfing prin America în tot acest timp. Înainte de canapeaua Staicu, însă, am ieşit la beri cu super gaşca în Republic, un bar care, nu ştiu de ce, mi se pare tipic clujean.
De la Cluj am pornit a doua zi în zori spre Viena, drum pe care am lăsat condusul în grijă masculină şi am luat rolul de copilot, DJ şi operator GPS. Ajunsă în Viena am mers spre noua mea casă, în care am o cameră promisă de la 1 octombrie. Apartementul este în cartierul Favoriten, are balcon, eraj şi un living fain! Era destul de dezordine ieri cam peste tot, ori, cei care mă cunosc ştiu că eu am concepte diferite despre dezordini faţă de majoritatea populaţiei. Deci neapărat facem un party cu Mr. Propper şi Mr. Muscolo o dată ce mă mut.
Sunt foarte drăguti viitorii mei colegi mei de apartament: Catrin, Claudi şi Christian. Şi cu mine Carla rezultă un apartament de "C"-locatari. E fain pentru că numele care încep cu C sunt mai rare în germană şi că se spune că oamenii ai căror nume încep cu litere apropiate se înţeleg bine...
Ieri seară pe la 10 deschideam deja canapeaua lui Tuţi. Îmi stă la dispoziţie o canapea şi în livingul din Favoriten, dar dacă pot să-i stau omului pe cap, de ce să nu profit. Scriu asta aici pentru că Tuţi oricum s-a plâns ieri că am postări prea lungi pe blog, deci probabil că nu a ajuns până la acest ultim aliniat din începutul poveştii mele vieneze!
Sunt la jumătatea celei mai confuze luni din ultimii ani. Totul a început pe 1 septembrie, când am plecat din apartamentul din Ştefan cel Mare, pentru a dormi vreo 2 săptămâni pe canapeaua extensibilă din garsoniera din Floreasca, locuită momentan de iubita mea Vio. Apoi am poposit 2 zile de împachetări (şi nu dinalea ca la spa) la Tg Mureş, plus nişte timp de calitate cu ai mei, între o cosmetică şi un service auto. Marea aventură a fost acum 2 zile când am condus primul meu drum fără copilot: până la Cluj. Am ascultat conducând tot albumul lui Chirilă "Am să mă întorc bărbat". Deloc simbolic, că doar nu simt că am plecat spre chin şi nici nu plănuiesc vreo schimbare de sex, dar e cam singura caseta pe care am găsit-o în grabă. Ford-ul meu Fiesta ştie multe, dar nu şi CD-uri.
Seara la Cluj m-au găzduit Dudu şi Ralush pe canapeaua lui Robert, care face surfing prin America în tot acest timp. Înainte de canapeaua Staicu, însă, am ieşit la beri cu super gaşca în Republic, un bar care, nu ştiu de ce, mi se pare tipic clujean.
De la Cluj am pornit a doua zi în zori spre Viena, drum pe care am lăsat condusul în grijă masculină şi am luat rolul de copilot, DJ şi operator GPS. Ajunsă în Viena am mers spre noua mea casă, în care am o cameră promisă de la 1 octombrie. Apartementul este în cartierul Favoriten, are balcon, eraj şi un living fain! Era destul de dezordine ieri cam peste tot, ori, cei care mă cunosc ştiu că eu am concepte diferite despre dezordini faţă de majoritatea populaţiei. Deci neapărat facem un party cu Mr. Propper şi Mr. Muscolo o dată ce mă mut.
Sunt foarte drăguti viitorii mei colegi mei de apartament: Catrin, Claudi şi Christian. Şi cu mine Carla rezultă un apartament de "C"-locatari. E fain pentru că numele care încep cu C sunt mai rare în germană şi că se spune că oamenii ai căror nume încep cu litere apropiate se înţeleg bine...
Ieri seară pe la 10 deschideam deja canapeaua lui Tuţi. Îmi stă la dispoziţie o canapea şi în livingul din Favoriten, dar dacă pot să-i stau omului pe cap, de ce să nu profit. Scriu asta aici pentru că Tuţi oricum s-a plâns ieri că am postări prea lungi pe blog, deci probabil că nu a ajuns până la acest ultim aliniat din începutul poveştii mele vieneze!
Monday, May 17, 2010
Gaudeamus a la Chicago
Ultimele 10, poate 12 zile le-am petrecut la Chicago. Cel mai mult îmi place când merg într-un oraş pentru cel puţin a doua oară. Atunci deja voi fi făcut excursia cu vaporaşul, voi fi urcat pe cel mai înalt zgârie-nor şi alte turistice. Şi atunci am timp să mă bucur de partea neturistică. Cum am făcut ultimele zile în Chicago.
O parte importantă a fost experienţa culinară. Pentru că aşa mi-am şi dorit. Cine spune că în America se mănâncă prost nu a mâncat bine în America! Americanii au bucătării de a căror popoare de-abia am auzit. Combină legume şi fructe care nici nu ştiu cum cresc. Şi prin americani vreau să spun cubanezi, brazilieni, tailandezi, japonezi şi alţii. Fiecare zi, o nouă experienţă culinaro-culturală. Aşa am mâncat El Jibarito, trimisă de Lavinia la capătul lumii, unde întoarce uliul de Chicago, spre un sandvich puertorican bogat in friptură înghesuită între două plantane (un fel de banane) prăjite.
Alex m-a dus din nou la supa vietnameză unde nu l-am lăsat să îmi comande specialitatea cu penis de bou, ci am mâncat aceaşi supă pe care o adorasem data trecută.
Punctul culminant a fost, însă, la Brazzazz. Acolo am mâncat de prânz cu cei 4 superverişori ai mei, părinţii lor hip şi bunicii lor minunaţi, înspre a sărbători absolvirea lui Alex din cadrul universităţii Loyola. Şi acolo primeai un banuţ, pe o parte negru, pe una portocaliu. Negru înseamă "no, thank you" şi portocaliu înseamnă "yes, please". Adică, vrei sau nu vrei carne? Când pucul era pe portocaliu perindau în jurul nostru chelneri care aveau diverse cărnuri şi friptane pe săbii, din care tăiam câte o feliuţă rumenită asortată frumos din salad barul alăturat. Când era destul, întorceam pucul cu partea neagră în sus şi eram lăsaţi să ne relaxăm.
Toate aceste mâncaruri trebuiau arse cumva caloric, aşa că seara mergeam la dans. Mulţumită absolvirii lui Alex am petrecut destul de studenţeşte prin fel de fel de puburi americane. Totuşi, avem aproximativ 3 kg de "more of me to love", care vor fi supuse la regim mioritic asap.
Cu toate astea, am mai băgat ochiu' şi la căte un muzeu, expoziţie Matisse, Acvariul Shedd, Facultatea de Arhitectură, Parcurile Grand şi Millennium, shopping pe Milwaukee, centru-n lung şi în lat şi câte şi mai câte.
Şi am întâlnit muuultă lume faină, am ieşit la plimbări şi brunchuri şi cafele, aproape ca şi cum aş fi locuit acolo.
Şi am stat mult, dar niciodată destul cu Ariana Vegetariana. Ni s-a alăturat pisica Claudette în ultima săptămână, pe care am suportat-o (adorat-o) destul de bine.
Aşa că multe mulţumiri echipei din Chicago, I loved to be entertained by you :)
Pe foarte curând!
O parte importantă a fost experienţa culinară. Pentru că aşa mi-am şi dorit. Cine spune că în America se mănâncă prost nu a mâncat bine în America! Americanii au bucătării de a căror popoare de-abia am auzit. Combină legume şi fructe care nici nu ştiu cum cresc. Şi prin americani vreau să spun cubanezi, brazilieni, tailandezi, japonezi şi alţii. Fiecare zi, o nouă experienţă culinaro-culturală. Aşa am mâncat El Jibarito, trimisă de Lavinia la capătul lumii, unde întoarce uliul de Chicago, spre un sandvich puertorican bogat in friptură înghesuită între două plantane (un fel de banane) prăjite.
Alex m-a dus din nou la supa vietnameză unde nu l-am lăsat să îmi comande specialitatea cu penis de bou, ci am mâncat aceaşi supă pe care o adorasem data trecută.
Punctul culminant a fost, însă, la Brazzazz. Acolo am mâncat de prânz cu cei 4 superverişori ai mei, părinţii lor hip şi bunicii lor minunaţi, înspre a sărbători absolvirea lui Alex din cadrul universităţii Loyola. Şi acolo primeai un banuţ, pe o parte negru, pe una portocaliu. Negru înseamă "no, thank you" şi portocaliu înseamnă "yes, please". Adică, vrei sau nu vrei carne? Când pucul era pe portocaliu perindau în jurul nostru chelneri care aveau diverse cărnuri şi friptane pe săbii, din care tăiam câte o feliuţă rumenită asortată frumos din salad barul alăturat. Când era destul, întorceam pucul cu partea neagră în sus şi eram lăsaţi să ne relaxăm.
Toate aceste mâncaruri trebuiau arse cumva caloric, aşa că seara mergeam la dans. Mulţumită absolvirii lui Alex am petrecut destul de studenţeşte prin fel de fel de puburi americane. Totuşi, avem aproximativ 3 kg de "more of me to love", care vor fi supuse la regim mioritic asap.
Cu toate astea, am mai băgat ochiu' şi la căte un muzeu, expoziţie Matisse, Acvariul Shedd, Facultatea de Arhitectură, Parcurile Grand şi Millennium, shopping pe Milwaukee, centru-n lung şi în lat şi câte şi mai câte.
Şi am întâlnit muuultă lume faină, am ieşit la plimbări şi brunchuri şi cafele, aproape ca şi cum aş fi locuit acolo.
Şi am stat mult, dar niciodată destul cu Ariana Vegetariana. Ni s-a alăturat pisica Claudette în ultima săptămână, pe care am suportat-o (adorat-o) destul de bine.
Aşa că multe mulţumiri echipei din Chicago, I loved to be entertained by you :)
Pe foarte curând!
Sunday, May 09, 2010
Senior Bar Crawl
De câteva zile sunt în Chicago, unde am mai fost, dar acum am o altfel de experienţă, poate mai ales pentru că Ariana s-a mutat din centru undeva în nord, în cartierul Edgewater. Aşa că, se pare, că lumea care stă într-o anumită zonă tinde să şi iasă doar prin cartier, la restaurante, puburi etc. Aşa că am ieşit mai mult prin Edgewater, mai ales ca şi verişorul Alex stă la doar 10 minute de noi şi are timp de mine faţă de toţi restu' care lucrează.
Alex, care termina facultatea săptămâna viitoare, m-a luat ieri cu el în Senior Bar Crawl. Senior, adică an terminal de facultate, bar crawl adică să ne târâm prin baruri. Adică toţi absolvenţii în curs se târăsc prin baruri, atenţie, prestabilite! Se face frumos, civilizat, cu orar. Înainte de marea ieşire se face lista cu "în ce bar la ce oră mergem toţi". Aşa că practic se cunoşteau toţi între ei, aveau şi tricouri la fel şi normal că s-au găsit şi oferte speciale la băutură. Fără să mă întrebe, Alex mi-a cumparat un pitcher de Bud Light. La cât e de rea berea aia, nici nu mă mir că investesc atât de mult în advertising. Dar să revenim. Am primit un pitcher de Bud şi primul lucru am cerut un mobil ca să convertesc pitcherul în sistem metric ca să ştiu cât beau. Ariana zice că Bud Light n-are alcool. Şi, într-adevăr, după echivalentul a vreo 3 halbe româneşti, eram pretty fresh.
Mai erau două fete cu noi, care beau Bud Light cu paiul. Mi-am amintit de studenţie. Normal că le-am spus că drinking with a straw will only get them drunker. Normal că mi-au răspuns că ştiu, şi că "that's exactly why we're doing it". Şi normal că m-am simţit foarte bătrână. Adevărul e că am 24 (douăzecişicinci) de ani. Seniorii din baruri aveau cam 21. Dar cumva se comportă cum ne comportam noi în liceu.Am simţit foarte puternic diferenţa de vârstă şi mi-am dat seama pentru prima oară, cât de tare se schimbă modul de chefuit, o dată ce terminăm facultatea. Dar după ce am dat gata pictherul am uitat de vârste şi de riduri.
La finalul serii am râmas să dorm la Alex. Din nou, ca-n facultate când tot rămâi să dormi neplănuit pe undeva, fie că nu sunt bani de taxi, fie de lene. M-am trezit dimineaţa cu dorinţa de a ajunge repede la periuţa mea de dinţi aşa că m-am grabit să ajung acasă. Am făcut şi plimbarea mahmurilor din Chicago care nu au ajuns să doarmă la casele lor (Sunday morning walk of shame). Printre ei fac slalom joggerii responsabili.
Alex, care termina facultatea săptămâna viitoare, m-a luat ieri cu el în Senior Bar Crawl. Senior, adică an terminal de facultate, bar crawl adică să ne târâm prin baruri. Adică toţi absolvenţii în curs se târăsc prin baruri, atenţie, prestabilite! Se face frumos, civilizat, cu orar. Înainte de marea ieşire se face lista cu "în ce bar la ce oră mergem toţi". Aşa că practic se cunoşteau toţi între ei, aveau şi tricouri la fel şi normal că s-au găsit şi oferte speciale la băutură. Fără să mă întrebe, Alex mi-a cumparat un pitcher de Bud Light. La cât e de rea berea aia, nici nu mă mir că investesc atât de mult în advertising. Dar să revenim. Am primit un pitcher de Bud şi primul lucru am cerut un mobil ca să convertesc pitcherul în sistem metric ca să ştiu cât beau. Ariana zice că Bud Light n-are alcool. Şi, într-adevăr, după echivalentul a vreo 3 halbe româneşti, eram pretty fresh.
Mai erau două fete cu noi, care beau Bud Light cu paiul. Mi-am amintit de studenţie. Normal că le-am spus că drinking with a straw will only get them drunker. Normal că mi-au răspuns că ştiu, şi că "that's exactly why we're doing it". Şi normal că m-am simţit foarte bătrână. Adevărul e că am 24 (douăzecişicinci) de ani. Seniorii din baruri aveau cam 21. Dar cumva se comportă cum ne comportam noi în liceu.Am simţit foarte puternic diferenţa de vârstă şi mi-am dat seama pentru prima oară, cât de tare se schimbă modul de chefuit, o dată ce terminăm facultatea. Dar după ce am dat gata pictherul am uitat de vârste şi de riduri.
La finalul serii am râmas să dorm la Alex. Din nou, ca-n facultate când tot rămâi să dormi neplănuit pe undeva, fie că nu sunt bani de taxi, fie de lene. M-am trezit dimineaţa cu dorinţa de a ajunge repede la periuţa mea de dinţi aşa că m-am grabit să ajung acasă. Am făcut şi plimbarea mahmurilor din Chicago care nu au ajuns să doarmă la casele lor (Sunday morning walk of shame). Printre ei fac slalom joggerii responsabili.
Tuesday, May 04, 2010
Jazzed
Încă zi, încă o poveste :)
Dar mai bine mă întorc în timp să vă povestesc ce 1 mai inedit am avut!
Sub clima tropicală a New Orleans-ului am pornit spre Jazz Fest, unul din cele mai mari festivale de jazz din America. Poate ştiţi deja, că eu nu sunt mare jazzeriţă. Ah sigur, ies la baruri care au jazz în nume, îmi place să ascult o muzică bună, am fost şi la Gărâna, dar nu prea am cunoscut marele line-up de pe afişele de Jazz Fest, în faţa cărora mulţi fani ai genului ar fi vărsat o lacrimă de bucurie. Pe lângă câteva formaţii care m-au binedispus că sunau foarte bine, am mers şi la una cunoscută de mine: Pearl Jam. Mai mult ascultasem albumul lui Eddie Vedder de pe coloana sonoră "Into the Wild" şi asta în special graţie lui Gigi şi deci ştiam că tipul se pricepe la muzică. A fost pretty cool, păcat doar că a fost în America, asta din câteva motive. Unul ar fi că aici, festivalul nu e ca la noi. Adică vârsta medie, în primul rând, este poate pe la 40 de ani. O coboară mult nepoţii care se joacă cu găletuţa în nisip (la propriu). Şi, chiar dacă seniorii americani sunt mult mai sportivi ca mine, au plăcerea statului pe scaun. Aşa că, o mare zonă încăpătoare din faţa scenelor e ocupată de aceşti scăunari, cu pături, jocuri, nepoţi şi lăzi frigorifice. Adică, practic, ieşi la picnic, dar în loc de casetofon îţi cântă Pearl Jam. Dacă la noi recunoşti un om care merge la festival după brăţară, acolo după scaunele cărate ca rucsacii.
Dar să vă spun de Pearl Jam. Că mi-a plăcut foarte mult! Dar, din nou, fiind în America, s-a intrat la un moment dat în direct cu eroii acestei ţări, care fac doar bine şi servesc patria în cele mai grele condiţii: soldaţii din Afganistan, care urmăreau concertul împreună cu noi, transmis live, pe care toţi zeci de mii de fani îi aclamau ca pe nişte zei. Pace?
Aşa că, am admirat soldaţii dintre paturici pline de nepoţi şi apoi, la 7 seara, când, desigur, se termină festivalul şi toata lumea pleacă acasă, ne-am reluat şi noi plimbările pe frumoase bulevarde louisiene.
Important e să stai cât mai mult pe străzi, să te bucuri de căldură şi să te fereşti de frig. Pentru că toate interioarele sunt menţinute la 16 grade, afară fiind vreo 30. Aşa le place aerul condiţionat! Şi gheaţa! Noi la hotel oprim aerul condiţionat, dar menajera îl porneşte, aşa că oricum ne întoarcem acasă în ger. O şi aud, parcă zicând: "Turistele astea, săracele, nu ştiu să pornească aerul condiţionat şi se chinuie întruna cu căldura insuportabilă" ... bine, poate nu în română.
Deci mă duc să văd aligatorii. Ştiaţi că se pot mânca? Eu îmi rezum exotismul la sorbit de stridii :) Dar cine se înscrie aici, poate primi un suvenir comestibil cu carne de aligator. Mm mm mm!
Dar mai bine mă întorc în timp să vă povestesc ce 1 mai inedit am avut!
Sub clima tropicală a New Orleans-ului am pornit spre Jazz Fest, unul din cele mai mari festivale de jazz din America. Poate ştiţi deja, că eu nu sunt mare jazzeriţă. Ah sigur, ies la baruri care au jazz în nume, îmi place să ascult o muzică bună, am fost şi la Gărâna, dar nu prea am cunoscut marele line-up de pe afişele de Jazz Fest, în faţa cărora mulţi fani ai genului ar fi vărsat o lacrimă de bucurie. Pe lângă câteva formaţii care m-au binedispus că sunau foarte bine, am mers şi la una cunoscută de mine: Pearl Jam. Mai mult ascultasem albumul lui Eddie Vedder de pe coloana sonoră "Into the Wild" şi asta în special graţie lui Gigi şi deci ştiam că tipul se pricepe la muzică. A fost pretty cool, păcat doar că a fost în America, asta din câteva motive. Unul ar fi că aici, festivalul nu e ca la noi. Adică vârsta medie, în primul rând, este poate pe la 40 de ani. O coboară mult nepoţii care se joacă cu găletuţa în nisip (la propriu). Şi, chiar dacă seniorii americani sunt mult mai sportivi ca mine, au plăcerea statului pe scaun. Aşa că, o mare zonă încăpătoare din faţa scenelor e ocupată de aceşti scăunari, cu pături, jocuri, nepoţi şi lăzi frigorifice. Adică, practic, ieşi la picnic, dar în loc de casetofon îţi cântă Pearl Jam. Dacă la noi recunoşti un om care merge la festival după brăţară, acolo după scaunele cărate ca rucsacii.
Dar să vă spun de Pearl Jam. Că mi-a plăcut foarte mult! Dar, din nou, fiind în America, s-a intrat la un moment dat în direct cu eroii acestei ţări, care fac doar bine şi servesc patria în cele mai grele condiţii: soldaţii din Afganistan, care urmăreau concertul împreună cu noi, transmis live, pe care toţi zeci de mii de fani îi aclamau ca pe nişte zei. Pace?
Aşa că, am admirat soldaţii dintre paturici pline de nepoţi şi apoi, la 7 seara, când, desigur, se termină festivalul şi toata lumea pleacă acasă, ne-am reluat şi noi plimbările pe frumoase bulevarde louisiene.
Important e să stai cât mai mult pe străzi, să te bucuri de căldură şi să te fereşti de frig. Pentru că toate interioarele sunt menţinute la 16 grade, afară fiind vreo 30. Aşa le place aerul condiţionat! Şi gheaţa! Noi la hotel oprim aerul condiţionat, dar menajera îl porneşte, aşa că oricum ne întoarcem acasă în ger. O şi aud, parcă zicând: "Turistele astea, săracele, nu ştiu să pornească aerul condiţionat şi se chinuie întruna cu căldura insuportabilă" ... bine, poate nu în română.
Deci mă duc să văd aligatorii. Ştiaţi că se pot mânca? Eu îmi rezum exotismul la sorbit de stridii :) Dar cine se înscrie aici, poate primi un suvenir comestibil cu carne de aligator. Mm mm mm!
Saturday, May 01, 2010
În sushi-n jos
A fost foarte comic, că în Nerw York am poftit foarte tare sushi şi ne uitam cu Claudia, prietena şi gazda noastră din Queens, peste meniu. Soţul ei, Mihai, venea de la lucru şi scria sms ca ar mânca şi el sushi. După o baterie descărcată, o lipsă de comunicare şi o comandă plasată greşit, ne-am trezit cu 2 plase pline ochi cu caserole de sushi. Aşa că am mâncat asta 2 zile, mic dejun şi cină, aproape că am ajuns să "glow in the dark" de la tot fosforul. Dar ce buuuun!
Asta am făcut ultimele două zile în New York. Asta şi kilometri nenumăraţi prin Manhattan şi Brooklyn. Îmi place foarte mult :)
Şi azi deja m-am trezit în New Orleans. E festival, aşa că ieri de pe la 7 străzile erau pline, formaţile cântau live în baruri, terasele se întreceau în crustacee şi picanterii şi eprubete cu alcoale colorate se pasau de la unii la alţii. Bourbon Street e o combinaţie ciudată între Jazzăraie şi shake that bootie, treci de la un bassist rastafarian la raggaetoane sau hip hop. Totuşi, domină jazz-ul. Mai ales că e festival!
Festivalul se desfăşoară între 10 am şi 7 pm. Apoi lumea e pe străzi. Adică azi voi merge la concert Pearl Jam pe lumină.
La ocean nu are rost să mergem, pentru că e ceva ulei periculos chiar aici în golf. Dar vom face o croazieră pe râu, sper! Cică vedem şi croco. Abia aştept! Număr clipele: One Mississippi, Two Mississippi, Three Mississippi....
Asta am făcut ultimele două zile în New York. Asta şi kilometri nenumăraţi prin Manhattan şi Brooklyn. Îmi place foarte mult :)
Şi azi deja m-am trezit în New Orleans. E festival, aşa că ieri de pe la 7 străzile erau pline, formaţile cântau live în baruri, terasele se întreceau în crustacee şi picanterii şi eprubete cu alcoale colorate se pasau de la unii la alţii. Bourbon Street e o combinaţie ciudată între Jazzăraie şi shake that bootie, treci de la un bassist rastafarian la raggaetoane sau hip hop. Totuşi, domină jazz-ul. Mai ales că e festival!
Festivalul se desfăşoară între 10 am şi 7 pm. Apoi lumea e pe străzi. Adică azi voi merge la concert Pearl Jam pe lumină.
La ocean nu are rost să mergem, pentru că e ceva ulei periculos chiar aici în golf. Dar vom face o croazieră pe râu, sper! Cică vedem şi croco. Abia aştept! Număr clipele: One Mississippi, Two Mississippi, Three Mississippi....
Tuesday, April 27, 2010
Downtown, baby!
A stat ploaia pe la mijlocul zilei. Cam pe atunci mă îndreptam cu mama spre restaurantul Maison (adică franţuzesc, nu oricum), unde aveam rendez-vous, fireşte, cu nişte prieteni din Bucureşti cu care altfel nu prea apucăm să ne vedem.
Dar mai bine încep cu ieri, când, tot ferindu-ne de ploaie, ne-am petrecut dupămasa în MoMa. Eu fusesem şi data trecută, dar mama nu. Mă bucur că am mers din nou, pentru o expoziţie de senzaţie: Marina Abramovic - The Artist is present. Adica era prezentă şi artista sârbă. Dar revin. Prima sală a expoziţiei arăta un video repetitiv, alb negru, cu artista. În mijloc erau doi performeri, drepţi, nemişcaţi, cu arătătoarele mâinilor dinspre public aproape atingându-se. Nemişcaţi! Dar prezenţi. Ca să ajungi în sala 2 erau două variante: cea simplă, să treci pur şi simplu şi cea inedită, să treci printre 2 fete (nemişcate) care stăteau faţă în faţă, nude, la o distanţă la care, cel mai probabil, te atingeai de sânii a măcar uneia dintre ele. Am fost inedită.
În sala doi erau prezente două personaje de sex opus cu o strânsă legătură între ele: părul! Ambele personaje aveau părul lung. Stând spate în spate, cozile erau împletite într-una singură. Legaţi, nemişcaţi!
Şi când credeam ca nu se poate mai incomod, am ajuns într-una din sălile finale. Acolo, o fată frumoasă, graţioasă, nudă, stătea suspendată pe un scaun de bicicletă fixat în perete, cu încă un sprijin minim al călcâielor într-un soi de bare scurte ce se iveau la nivelul potrivit. Gen...
Şi stând aşa, suspendată pe scaunul de bicicletă, flutura braţele în sus şi în jos, foarte, foarte lent.
Atât de tare m-a impresionat graţia şi efortul domnişoarei, încât am uitat să menţionez nudul din sala anterioară, peste care era întins un schelet uman.
Artista trona la etajul 2. Cum altfel decât...nemişcată (ce, credeaţi că zic nudă?) ? Marina Abramovici stătea pe un scaun într-o robă lungă roşie, în faţa unei mese. Vizavi, un scaun, pe care vizitatorii erau invitaţi de un mesaj scris să se aţeze şi să completeze imaginea statică într-un soi de staring contest. O fată stătea acolo de când am ajuns. Să fi tot fost vreo 3 ore, că totuşi, vorbim de MoMa NYC. Aş fi înfruntat-o şi eu pe sârboaică, dar roşcata prea-mi părea ambiţioasă şi prea aveam multe de văzut în New York.
Am continuat foarte turstic. Azi "am ars-o" prin buticurile din Soho, China Town, Lil'Italy, Broadway via Time Square, EmpStBuilding şi altele, într-o ordine mai logică decât reiese cea din enumerare.
Mâine se va zgâlţâi Brooklyn Bridge-ul cu mine.
Aţi observat că folosesc diacritice? E şic, nu? :)
Dar mai bine încep cu ieri, când, tot ferindu-ne de ploaie, ne-am petrecut dupămasa în MoMa. Eu fusesem şi data trecută, dar mama nu. Mă bucur că am mers din nou, pentru o expoziţie de senzaţie: Marina Abramovic - The Artist is present. Adica era prezentă şi artista sârbă. Dar revin. Prima sală a expoziţiei arăta un video repetitiv, alb negru, cu artista. În mijloc erau doi performeri, drepţi, nemişcaţi, cu arătătoarele mâinilor dinspre public aproape atingându-se. Nemişcaţi! Dar prezenţi. Ca să ajungi în sala 2 erau două variante: cea simplă, să treci pur şi simplu şi cea inedită, să treci printre 2 fete (nemişcate) care stăteau faţă în faţă, nude, la o distanţă la care, cel mai probabil, te atingeai de sânii a măcar uneia dintre ele. Am fost inedită.
În sala doi erau prezente două personaje de sex opus cu o strânsă legătură între ele: părul! Ambele personaje aveau părul lung. Stând spate în spate, cozile erau împletite într-una singură. Legaţi, nemişcaţi!
Şi când credeam ca nu se poate mai incomod, am ajuns într-una din sălile finale. Acolo, o fată frumoasă, graţioasă, nudă, stătea suspendată pe un scaun de bicicletă fixat în perete, cu încă un sprijin minim al călcâielor într-un soi de bare scurte ce se iveau la nivelul potrivit. Gen...
Şi stând aşa, suspendată pe scaunul de bicicletă, flutura braţele în sus şi în jos, foarte, foarte lent.
Atât de tare m-a impresionat graţia şi efortul domnişoarei, încât am uitat să menţionez nudul din sala anterioară, peste care era întins un schelet uman.
Artista trona la etajul 2. Cum altfel decât...nemişcată (ce, credeaţi că zic nudă?) ? Marina Abramovici stătea pe un scaun într-o robă lungă roşie, în faţa unei mese. Vizavi, un scaun, pe care vizitatorii erau invitaţi de un mesaj scris să se aţeze şi să completeze imaginea statică într-un soi de staring contest. O fată stătea acolo de când am ajuns. Să fi tot fost vreo 3 ore, că totuşi, vorbim de MoMa NYC. Aş fi înfruntat-o şi eu pe sârboaică, dar roşcata prea-mi părea ambiţioasă şi prea aveam multe de văzut în New York.
Am continuat foarte turstic. Azi "am ars-o" prin buticurile din Soho, China Town, Lil'Italy, Broadway via Time Square, EmpStBuilding şi altele, într-o ordine mai logică decât reiese cea din enumerare.
Mâine se va zgâlţâi Brooklyn Bridge-ul cu mine.
Aţi observat că folosesc diacritice? E şic, nu? :)
Sunday, April 25, 2010
Cea mai lunga sambata
Am ajuns ieri seara in New York, dupa o zi foarte lunga. Nu lunga, pentru ca m-am trezit obosita, mi-am facut bagajele, am zburat la Varsovia si dupaia 9 ore pana la New York, ci lunga pentru ca nu s-a mai terminat. Pentru ca au trecut vreo 30 de ore si era tot sambata. Ca, urcand in avion la ora 17:05 si zburand vreo 8 ore era tot lumina afara. Am dormit in avion vreo 4-5 ore. Apoi m-am trezit, am mancat un mic dejun, am baut o cafea si apoi fireste, a apus soarele.
Singurul mod de a monitoriza momentul din zi in care ma aflam fizic a fost sa ma gandesc bine daca mi-e pofta de friptura sau cereale cu lapte, blugi sau pijama, cafea sau bere?
Ideea e ca am ajuns la New York si ca ma lupt cu jet lag-ul. O ploaie teribila ma tine in apartamentul din Queens. Ploaia si mama, care inca nu se urneste spre nicaieri.
Am dat o tura de cartier ca sa cumpar bere si cafea. Am intrat si in CVS sa vad care mai treaba pe acolo.
Scriu de la un laptop cu tastatura bulita, dar sper sa reusesc sa imi adaptez propriul laptop la noul voltaj, cat de curand.
Carlatoria reincepe! The queen of Queens is back! Cafea sa fie!
Singurul mod de a monitoriza momentul din zi in care ma aflam fizic a fost sa ma gandesc bine daca mi-e pofta de friptura sau cereale cu lapte, blugi sau pijama, cafea sau bere?
Ideea e ca am ajuns la New York si ca ma lupt cu jet lag-ul. O ploaie teribila ma tine in apartamentul din Queens. Ploaia si mama, care inca nu se urneste spre nicaieri.
Am dat o tura de cartier ca sa cumpar bere si cafea. Am intrat si in CVS sa vad care mai treaba pe acolo.
Scriu de la un laptop cu tastatura bulita, dar sper sa reusesc sa imi adaptez propriul laptop la noul voltaj, cat de curand.
Carlatoria reincepe! The queen of Queens is back! Cafea sa fie!
Monday, November 09, 2009
Sunday, March 01, 2009
Poiana de piatra
Am fost weekend-ul acesta la tentativa de schi in Poiana Brasov, cea mai mirifica statiune pe care o avem. Conditii de schi excelente, speram eu, ca doar a nins intens si s-au inscripitonat 80 cm de zapada.
Am descoperit si o metoda buna de cazare, cu apartamente destul de ieftine inchiriate in regim hotelier, in Brasov. Daca va intereseaza vreodata ma sunati si va dau contact.
Supararea mea cea mai mare a venit o data cu prima coborare. Urcand din Brasov intr-un peisaj alb, cu zapada atat in oras cat mai ales in statiunea scumpa, am visat ca voi zbura pe powder snow, si ca va fi un weekend de neuitat. Pai prea curand nu il voi uita: in ciuda zapezii care de data asta a dat sa cada, partiile erau frumos colorate de gheata, pietre, bolovani, braduti, pamant si iarba care a mijit mai cu seama in prima zi de primavara. Cred ca baietii mai lenesi gaseau si ghiocei de ultim moment la cate o cristiana, sa le ofere prietenelor doritoare.
Nu soarele a fost de vina, nici temperaturile si sigur nu lipsa zapezii. Ci vesnica nepasare.
De ce sa investeasca cineva in tunuri de zapada sau ratracuri, sau de ce sa acopere mizeriile peste noapte, cand fraierii vin oricum, si in orice conditii, si dau cu drag 110 ron pe o zi de Anateleferic?
Doar eu am vazut 2 persoane care au cazut si s-au lovit de bolovani si au ramas pe mana salvamontistilor. Am vazut multi altii cazuti, se injura ca in trafic, se distrugeau schiuri si placi, iar paltonarii se plimbau in voie in ciuda semnelor de amenda.
Imagini dezolante, de schiori patimasi care isi luau schiurile in spate, de snowboarderi cazuti si incepatori plangand. E cea mai buna statiune a noastra, e mai scumpa decat Tirolul si mai fitoasa decat statiunile din Bulgaria. Bulgaria, unde cu un skipass mai ieftin am avut conditii impecabile de 16 km de partie, intr-o perioada fara ninsoare.
Multumim domnule Copos ca nu va pasa, ca ne trimiteti sa descoperim minunatiile statiunilor din tari vecine si sa facem astfel economii considerabile.
Cel mai trist este, ca vom veni si la anul, cu acelasi entuziasm!
Am descoperit si o metoda buna de cazare, cu apartamente destul de ieftine inchiriate in regim hotelier, in Brasov. Daca va intereseaza vreodata ma sunati si va dau contact.
Supararea mea cea mai mare a venit o data cu prima coborare. Urcand din Brasov intr-un peisaj alb, cu zapada atat in oras cat mai ales in statiunea scumpa, am visat ca voi zbura pe powder snow, si ca va fi un weekend de neuitat. Pai prea curand nu il voi uita: in ciuda zapezii care de data asta a dat sa cada, partiile erau frumos colorate de gheata, pietre, bolovani, braduti, pamant si iarba care a mijit mai cu seama in prima zi de primavara. Cred ca baietii mai lenesi gaseau si ghiocei de ultim moment la cate o cristiana, sa le ofere prietenelor doritoare.
Nu soarele a fost de vina, nici temperaturile si sigur nu lipsa zapezii. Ci vesnica nepasare.
De ce sa investeasca cineva in tunuri de zapada sau ratracuri, sau de ce sa acopere mizeriile peste noapte, cand fraierii vin oricum, si in orice conditii, si dau cu drag 110 ron pe o zi de Anateleferic?
Doar eu am vazut 2 persoane care au cazut si s-au lovit de bolovani si au ramas pe mana salvamontistilor. Am vazut multi altii cazuti, se injura ca in trafic, se distrugeau schiuri si placi, iar paltonarii se plimbau in voie in ciuda semnelor de amenda.
Imagini dezolante, de schiori patimasi care isi luau schiurile in spate, de snowboarderi cazuti si incepatori plangand. E cea mai buna statiune a noastra, e mai scumpa decat Tirolul si mai fitoasa decat statiunile din Bulgaria. Bulgaria, unde cu un skipass mai ieftin am avut conditii impecabile de 16 km de partie, intr-o perioada fara ninsoare.
Multumim domnule Copos ca nu va pasa, ca ne trimiteti sa descoperim minunatiile statiunilor din tari vecine si sa facem astfel economii considerabile.
Cel mai trist este, ca vom veni si la anul, cu acelasi entuziasm!
Wednesday, December 03, 2008
Idiocratia
Ce zile incredibil de frumoase! Ma trezesc dimineata, ma zbat sa intru in metrou, ma feresc de cersetorii perfect sanatosi si in floarea varstei care fug de munca printre vagoane, ajung la capat de linie 1 mai, trec printre cei mai harnici dintre noi, care la 9 dimineata iau un aprig mic dejun compus din Shaorma, mici si bere la pahar de plastic, ma salut din priviri cu betivii matinali care incep probabil la 7:oo dimineata prima suta de chimion la dugheana de vis-a-vis de firma la care lucrez si ma retrag la biroul meu rosu, cu cafele, mailuri si telefoane.
Ieri a fost una din acele zile, in care calci in balta, in care betivii de vis-a-vis se iau la bataie si isi violeaza verbal mortii si viii, in care cainele vecinului sare sa te muste si cei de la magazin iti dau bomboane/zahar/guma in loc de rest.
Cum sa evadam? Mergem la teatru! Ne ascundem printre intelectuali, vedem toalete distinse, atmosfera decenta, cultura domn'le. La 19:30, la Palatul Copiilor se joaca "O noapte furtunoasa" de I. L. Caragiale cu distributie de exceptie: Maia Morgenstern, Ioan Gyuri Pascu, George Ivascu. Citez: "La aproape 130 de ani de la premiera absolută a piesei, acţiunea este plasată în primii ani ai instaurării comunismului în România, iar personajele sunt rupte din cotidianul nostru. Spectacolul este savuros, iar prestaţia actorilor, una cu totul deosebită. ".
A fost, intr-adevar, o adaptare cu totul deosebita. Oamenii desprinsi din cotidianul nostru nu se refera la mine si la tine, ci la gloata care mananca saorma si bea bere la 9 dimineata. Spectacolul a fost ridicol, costumele ridicole, adaptarea ridicola. Comicul se gasea in faptul ca Maia Morgenstern calca pe lopata si aceasta ii venea in fata si apoi si in spate, ca altul cade in nas, ca altul e stropit cu apa din galeata. Umor de "Tom si Jerry" prost interpretat. Si apoi, Ioan Gyuri Pascu, intra cu chitara, si lasa serenada de-o parte, incepe in schimb in ritm de Hip Hop replici din Caragiale, in timp ce Steaua Diminetii gesticuleaza mai ceva ca Puya sau Uzi sau 50cent, toti la un loc.
Si in momentul in care Chiriac din piesa incearca sa-l prinda pe "vagabond", iar Veta incearca sa-l opreasca, personajele masculine incep sa cante in cor: "Lasa-neee!Lasa-neee!", rupti din Ghencea.
Publicul nu prea s-a amuzat. Doi batranei cocheti au plecat galant in timpul circului. Pana sa apara Ioan Gyuri Pascu credeam ca suntem la un show "Vacanta Mare", regizat de Doru Octavian Dumitru.
Mai bine puneam banii dintr-un buzunar intr-altul si ne faceam ca am fost, vorba lui Caragiale.
Niste Pisy pe tocuri cui erau vizibil amuzate ca au iesit la teatru sa se "cultive". La fel si malacii lor.
Da, cred ca am ajuns in punctul in care trebuie sa manelizam tot ce e bun, ca sa prinda la publicul larg.
Multumim Antena 1, ProTV, Kanal D, protagonistilor din LaBloc, Mondenii sau Vacanta Mare. Multumim Dan Negru. Multumim Doru Octavian Dumitru. Multumim ziarelor Libertatea, Star, Click, Can Can si celorlalte 2 care se distribuie gratuit la metrou. Multumim saormei si fotbalului romanesc, berii la pet si sutei de chimion din colt de strada.
Multumim pentru indobitocire. Va dedic cu sinceritate acest "Idiocracy Award" oferit de fundatia
"I. L. Caragiale ".
Ieri a fost una din acele zile, in care calci in balta, in care betivii de vis-a-vis se iau la bataie si isi violeaza verbal mortii si viii, in care cainele vecinului sare sa te muste si cei de la magazin iti dau bomboane/zahar/guma in loc de rest.
Cum sa evadam? Mergem la teatru! Ne ascundem printre intelectuali, vedem toalete distinse, atmosfera decenta, cultura domn'le. La 19:30, la Palatul Copiilor se joaca "O noapte furtunoasa" de I. L. Caragiale cu distributie de exceptie: Maia Morgenstern, Ioan Gyuri Pascu, George Ivascu. Citez: "La aproape 130 de ani de la premiera absolută a piesei, acţiunea este plasată în primii ani ai instaurării comunismului în România, iar personajele sunt rupte din cotidianul nostru. Spectacolul este savuros, iar prestaţia actorilor, una cu totul deosebită. ".
A fost, intr-adevar, o adaptare cu totul deosebita. Oamenii desprinsi din cotidianul nostru nu se refera la mine si la tine, ci la gloata care mananca saorma si bea bere la 9 dimineata. Spectacolul a fost ridicol, costumele ridicole, adaptarea ridicola. Comicul se gasea in faptul ca Maia Morgenstern calca pe lopata si aceasta ii venea in fata si apoi si in spate, ca altul cade in nas, ca altul e stropit cu apa din galeata. Umor de "Tom si Jerry" prost interpretat. Si apoi, Ioan Gyuri Pascu, intra cu chitara, si lasa serenada de-o parte, incepe in schimb in ritm de Hip Hop replici din Caragiale, in timp ce Steaua Diminetii gesticuleaza mai ceva ca Puya sau Uzi sau 50cent, toti la un loc.
Si in momentul in care Chiriac din piesa incearca sa-l prinda pe "vagabond", iar Veta incearca sa-l opreasca, personajele masculine incep sa cante in cor: "Lasa-neee!Lasa-neee!", rupti din Ghencea.
Publicul nu prea s-a amuzat. Doi batranei cocheti au plecat galant in timpul circului. Pana sa apara Ioan Gyuri Pascu credeam ca suntem la un show "Vacanta Mare", regizat de Doru Octavian Dumitru.
Mai bine puneam banii dintr-un buzunar intr-altul si ne faceam ca am fost, vorba lui Caragiale.
Niste Pisy pe tocuri cui erau vizibil amuzate ca au iesit la teatru sa se "cultive". La fel si malacii lor.
Da, cred ca am ajuns in punctul in care trebuie sa manelizam tot ce e bun, ca sa prinda la publicul larg.
Multumim Antena 1, ProTV, Kanal D, protagonistilor din LaBloc, Mondenii sau Vacanta Mare. Multumim Dan Negru. Multumim Doru Octavian Dumitru. Multumim ziarelor Libertatea, Star, Click, Can Can si celorlalte 2 care se distribuie gratuit la metrou. Multumim saormei si fotbalului romanesc, berii la pet si sutei de chimion din colt de strada.
Multumim pentru indobitocire. Va dedic cu sinceritate acest "Idiocracy Award" oferit de fundatia
"I. L. Caragiale ".
Thursday, November 13, 2008
Unplugged
Ieri am fost mondena, din nou. Am mers cu o colega si un coleg la lansare Audi Q5. Nu, nu ca sa mi-l cumpar, la ce bun, dar ca sa mai vedem si noi cum organizeaza altii evenimente. S-a tinut la Castel film, intr-o hala mare, vreo 4 - 500 de invitati, proiectii foarte cool, percutionistii de la MayuMana (sau cum se scrie), Horia Brenciu neschimbat pe post de MC, vedetele, vedetute pri'mprejur, presa, cocalari si doamne cu frizuri perfecte. S-a facut foarte remarcat un distins domn, galant si elegant, totusi modest, cu o sotie care fura priviri: domnul Ilie Nastase. Impresionant! Si a stat atat de aproape de noi incat daca ar fi fumat ar fi scrumat la noi in scrumiera de pe masa de cocktail, cum faceau toti trecatorii.
Si cine credeti ca a fost supriza serii? Cine credeti ca a sutinut un concert minunat unplugged de vreo 7-8 melodii? Natalie Imbruglia (da, da aia cu Torn). Si eram la un metru de ea. Au fost momente in care, daca intindeam mana bine, ii atingeam finutii pantofi de lac care o inaltau pe miniona cu vreo 10 cm. Si am stat in primul, primul rand. Si l-am depasit si pe cel mai central si bine pozitionat fotograf cu replica : "Pai ma bag, ca e concert, nu teatru".
Dar mai mult decat orice eram "The Groupie", aia de pe ecrane care stie textele pe dinafara, persoana mereu zambitoare si aplauzanda filmata in timpul show-ului. Si Natalie a flirtat cu mine. Adica, m-a simpatizat. Adica, atunci cand canta ceva cu "Yoouuu" arata spre mine. Si imi zambea, si mi-a aratat din inima "Toooorn" cu contact vizual la mine, si e asa de frumoasa!! Colegii cu care eram s-ar fi jurat ca ma ia acasa. Si ce m-as fi dus! dar nici nu stiu unde e casa ei, spre dezamigerea jurnalistului care m-a intrebat cu o siguranta de "hai, ca doar tu trebe sa stii".
Foarte interesant. Te trezesti cu greu miercuri dimineata, frig, lume posomorata, inghesuiala la metrou, ore luungi la birou, si seara te incanti cu un concert Natalie Imbruglia unplugged, supriza, si atat de aproape!!
Glorious!
Si cine credeti ca a fost supriza serii? Cine credeti ca a sutinut un concert minunat unplugged de vreo 7-8 melodii? Natalie Imbruglia (da, da aia cu Torn). Si eram la un metru de ea. Au fost momente in care, daca intindeam mana bine, ii atingeam finutii pantofi de lac care o inaltau pe miniona cu vreo 10 cm. Si am stat in primul, primul rand. Si l-am depasit si pe cel mai central si bine pozitionat fotograf cu replica : "Pai ma bag, ca e concert, nu teatru".
Dar mai mult decat orice eram "The Groupie", aia de pe ecrane care stie textele pe dinafara, persoana mereu zambitoare si aplauzanda filmata in timpul show-ului. Si Natalie a flirtat cu mine. Adica, m-a simpatizat. Adica, atunci cand canta ceva cu "Yoouuu" arata spre mine. Si imi zambea, si mi-a aratat din inima "Toooorn" cu contact vizual la mine, si e asa de frumoasa!! Colegii cu care eram s-ar fi jurat ca ma ia acasa. Si ce m-as fi dus! dar nici nu stiu unde e casa ei, spre dezamigerea jurnalistului care m-a intrebat cu o siguranta de "hai, ca doar tu trebe sa stii".
Foarte interesant. Te trezesti cu greu miercuri dimineata, frig, lume posomorata, inghesuiala la metrou, ore luungi la birou, si seara te incanti cu un concert Natalie Imbruglia unplugged, supriza, si atat de aproape!!
Glorious!
Tuesday, October 21, 2008
How to lose 2 flights in 4 days
Ramanem in America insorita. Ultima zi in New york am urcat pe turisticul Empire State Building si cred ca am ramas usor cu capul in nori pentru cele ce vor urma.
Reintoarsa intr-un Chicago ploios si neprimitor aveam un singur gand:"Sunny California!" Cu bagajul practic facut (am schimbat blugii cu fuste) si biletul cumparat, o trezesc ziua urmatoare pe frumoasa mea surioara: "Ariana! Deja e 8:00!" Nu, nu aveam zborul de dimineata, aveam eu jetlag si nu puteam dormi, si ma plictiseam. Zborul era in jur de ora 16:00. La 13:00 spune Ariana sa plecam la aeroport. Cee? Sa stam ca fraierele 2 ore in aeroport? Nu! Scurt dupa 13:30 ne urnim spre trenul ce avea sa ne duca la Chicago O'Hare. 14:15. Trenul sta. Se repara linia. Eu: "Ce naspa de aia care chiar se grabesc la aeroport. Noroc ca noi avem timp." 14:45. Ajungem in aeroport. In timp. Eu:"Hai Ariana, ca stiu eu unde trebuie sa mergem." Gresim terminalul, aparatul de easy Check-in nu imi citeste pasaportul. Nu avem confirmation number pentru ca "e bilet electronic, asta nu trebuie printat". Luam trenul pana la Terminal 1. Coada. Avem timp. Doamna de la ghiseu:"Miss, I'm not ready for you. I have to deal with this cash here". Numara bani. Se incurca si o ia de la capat. Termina, imi da boarding pass-ul. "Ariana, hai pana afara, mai sunt 10 minute pana la boarding". In final ne asezam la coada, imensa, trece unul, raman 20 in fata, mai trece unul, 19 persoane si urmam. Da jos jacheta, goleste buzunare, descaltarea! Trecem de security. 15 minutes till departure. Fugim. Domnii cu multe bagaje din fata blocheaza banda de mers. O luam pe langa banda. Siret desfacut. Ma gandesc: "O fractura de nas m-ar intarzia mai mult decat legarea unui siret." Leg siretul. Fugim. Fugim. Vedem gate-ul. Ariana:"Oh, nici nu e coada! Hai sa luam o apa." 7 minutes till departure. Abandonam apa la coada si ajungem la gate. Avionul era, tubul era, usa inchisa, toata lumea facuse boarding-ul. Am pierdut avionul. Ridic telefonul de Custumer Care:"For English press 1. If you want to book a flight press 1. If you want to change your flight details press 2. If you're looking for your connection flight press 3." O vedem pe doamna iesind din tub. "Miss! We've got to get on that flight to San Diego". Doamna supraponderata:"NO! that flight is gone, you can't get on it. I've called you're name many times, where were you young ladies??". Ne calmam cu totii si primim un nou bilet de avion, dupa o ora. Avionul merge mai repede, ajungem cam la acceasi ora. Dar totusi, cu gandul ca , pentru prima oara in viata, am pierdut avionul.
San Diego, ora 19:00, caald, iesim in tricou, stam la "umbra" unui palmier sa il sunam pe verisorul rares, sa ne dea indicatii. Luam taxi-ul, ajungem la el acasa, terasa, tricou, flip-flops, paste cu pesto, paradis.
Ziua urmatoare ne trezim cu un soare cu nori prevestit in prognoza meteo. Am prins cele mai friguroase 3 zile din an. In California. Incredibil! "Ariana, eu nu mai imi pun protectie solara, ca doar e innorat." Prima intalnire cu Pacificul a fost rece si neprimitoare. 2 ore mai tarziu eram la o terasa pe plaja, urmaream joggerii si biciclistii de pe faleza (da, da ca in filme) si ne bucuram de apus. Seara eram insolata si arsa cum nu am fost niciodata. Creme, iaurt, aspirine. Tricky, tricky, tricky.
A 2-a zi de San Diego am dedicat-o vizitarii orasului, Sau, sacrificiilor. Pentru ca orice doream sa vad primeam acelasi raspuns de la Ariana si Rares:"Nu, nu, sacrificam, e prea departe". Din pacate totul e departe in San Diego, fiind un oras intins pe zeci de kilometri. Am sacrificat asadar podul Coronado, gradina zoologica (cea mai mare din SUA) si altele. Am vazut in schimb centrul "istoric", parcul Balboa (wow), si zone centrale principale. Seara a organizat Rares un College Party a la American Pie, cu jocuri de baut, cum ar fi Beer Pong si Flip Cup.
Ziua 3. Soare, 22 de garde (brrr) si o plimbare cu autobusul spre La Jolla. Cele mai frumoase cartiere din lume, coline, vile, toate cu vedere spre diverse golfuri ale Pacificului, palmieri si un campus universitar unde sa tot fii student. Am sacrificat plimbarea pe jos prin La Jolla pentru ca ne-am promis ca ne bagam toti in oceanul neprimitor. Ne-am inchiriat coostume de neopren ca surferii, Boogie Boards si ne-am dat pe valuri care ne purtau praca in aer pana la mal. Rares a calarit o placa de surf, care nu i-a atins talpile in ziua respectiva. Seara am inghetat la aceeasi terasa de faleza.
Ajunsi acasa, Ariana o suna pe prietena noastra Anca, sa o intrebe la ce ora urma sa fie zborul ziua urmatoare, duminica. Zborul era la 6:10, cum am retinut noi. Sambata. Nu duminica, Sambata. Il pierdusem, fara sa fi mers la aeroport. Daca mergeam in aeroprt la 6:00 AM cu zborul pierdut cred ca relatia mea cu scumpa surioara ar fi fost alta. Dar pentru "modica" suma de 150$/pax am reusit sa rezervam un zbor nou pentru duminica, cum trebuia sa fie el initial. Tin sa reamintesc insa o scurta conversatie intre surori, inainte de plecarea din Chcago:"Ariana, dam voie sa verific mail-ul cu zborurile daca tot nu il printezi, ca nu am incredere in tine" Ariana:"Cum sa nu ai incredere? ca doar eu sunt sora mai mare si responsabila!" Si asa, am pierdut avionul cu 24 de ore intarziere....
Am zis sa nu las asta sa ne strice seara. Mi-am luat cele 3 bluze pe mine, care sa ma apere de frigul de 13 grade seara, si am pornit spre strada cu pun-uri. Pub-uri pline, tineret dansant, teraae incalzite, studenti beti (da, da, ca in filme), eu cu Rares, pe ringul de dans. Seara s-a incheiat cum nu se putea mai bine Cu melodia:"California love" de la 2Pac, in "the state where you never find a dancefloor empty", intre 23:00 si 2:00 as completa eu, ora la care, conform legii, se inchid toate barurile.
Dupa inca trei ore de tremurat de frig pe salteaua din camera lui Rares am reluat Odiseea aeroporturilor inapoi spre Chicago.
Sau...Chicaca, cum ii spuneam eu inainte sa il descopar. E greu, ca dupa New York sa te incante ceva. Dar Chicago e ceva! Spre finalul excursiei am inceput sa descopar orasul care mi-a fost "acasa" pentru 2 saptamani. Lungi plimbari in timpul zilei, culminate cu cine inernationale seara, cu scumpul verisor Alex. Am mancat sushi extrem (daca vi se propune vreodata oyster shooter, refuzati), mancare thai, vietnameza, si multe multe burgere, sloppy burger, cheese burger, hash brown patatoes, mexican fajitas, pizza, chicken wraps si tot ce are americanu' si restul lumii de oferit. Stiu, la etiopieni nu am ajuns, dar am motiv sa revin in Chicago!
America e o tara impresionanta, cu oameni foarte civilizati, unde chiar te simti rege oriunde intri ca si consumator. Da, sunt placut impresionata si am sa ma mai duc. Nu as trai acolo, dar daca ar fi mai "scurt" Atlanticul m-as tot duce in vacante.
Romania m-a trezit repede la realitate. Dorind sa cumpar o cafea cu 12 ron la Cafe Costa in Otopeni, scot "milionu'" ca bastana si primesc raspuns:"Da' bani marunti nu aveti domnisoara? Tot bancnote mari, eu de unde sa va dau restul la toti?" Am inchis ochii si m-am prefacut ca aud:"Hello, Miss, is there anything I can do to help?...There you go dear! ...Thank you and have a lovely day!"
Reintoarsa intr-un Chicago ploios si neprimitor aveam un singur gand:"Sunny California!" Cu bagajul practic facut (am schimbat blugii cu fuste) si biletul cumparat, o trezesc ziua urmatoare pe frumoasa mea surioara: "Ariana! Deja e 8:00!" Nu, nu aveam zborul de dimineata, aveam eu jetlag si nu puteam dormi, si ma plictiseam. Zborul era in jur de ora 16:00. La 13:00 spune Ariana sa plecam la aeroport. Cee? Sa stam ca fraierele 2 ore in aeroport? Nu! Scurt dupa 13:30 ne urnim spre trenul ce avea sa ne duca la Chicago O'Hare. 14:15. Trenul sta. Se repara linia. Eu: "Ce naspa de aia care chiar se grabesc la aeroport. Noroc ca noi avem timp." 14:45. Ajungem in aeroport. In timp. Eu:"Hai Ariana, ca stiu eu unde trebuie sa mergem." Gresim terminalul, aparatul de easy Check-in nu imi citeste pasaportul. Nu avem confirmation number pentru ca "e bilet electronic, asta nu trebuie printat". Luam trenul pana la Terminal 1. Coada. Avem timp. Doamna de la ghiseu:"Miss, I'm not ready for you. I have to deal with this cash here". Numara bani. Se incurca si o ia de la capat. Termina, imi da boarding pass-ul. "Ariana, hai pana afara, mai sunt 10 minute pana la boarding". In final ne asezam la coada, imensa, trece unul, raman 20 in fata, mai trece unul, 19 persoane si urmam. Da jos jacheta, goleste buzunare, descaltarea! Trecem de security. 15 minutes till departure. Fugim. Domnii cu multe bagaje din fata blocheaza banda de mers. O luam pe langa banda. Siret desfacut. Ma gandesc: "O fractura de nas m-ar intarzia mai mult decat legarea unui siret." Leg siretul. Fugim. Fugim. Vedem gate-ul. Ariana:"Oh, nici nu e coada! Hai sa luam o apa." 7 minutes till departure. Abandonam apa la coada si ajungem la gate. Avionul era, tubul era, usa inchisa, toata lumea facuse boarding-ul. Am pierdut avionul. Ridic telefonul de Custumer Care:"For English press 1. If you want to book a flight press 1. If you want to change your flight details press 2. If you're looking for your connection flight press 3." O vedem pe doamna iesind din tub. "Miss! We've got to get on that flight to San Diego". Doamna supraponderata:"NO! that flight is gone, you can't get on it. I've called you're name many times, where were you young ladies??". Ne calmam cu totii si primim un nou bilet de avion, dupa o ora. Avionul merge mai repede, ajungem cam la acceasi ora. Dar totusi, cu gandul ca , pentru prima oara in viata, am pierdut avionul.
San Diego, ora 19:00, caald, iesim in tricou, stam la "umbra" unui palmier sa il sunam pe verisorul rares, sa ne dea indicatii. Luam taxi-ul, ajungem la el acasa, terasa, tricou, flip-flops, paste cu pesto, paradis.
Ziua urmatoare ne trezim cu un soare cu nori prevestit in prognoza meteo. Am prins cele mai friguroase 3 zile din an. In California. Incredibil! "Ariana, eu nu mai imi pun protectie solara, ca doar e innorat." Prima intalnire cu Pacificul a fost rece si neprimitoare. 2 ore mai tarziu eram la o terasa pe plaja, urmaream joggerii si biciclistii de pe faleza (da, da ca in filme) si ne bucuram de apus. Seara eram insolata si arsa cum nu am fost niciodata. Creme, iaurt, aspirine. Tricky, tricky, tricky.
A 2-a zi de San Diego am dedicat-o vizitarii orasului, Sau, sacrificiilor. Pentru ca orice doream sa vad primeam acelasi raspuns de la Ariana si Rares:"Nu, nu, sacrificam, e prea departe". Din pacate totul e departe in San Diego, fiind un oras intins pe zeci de kilometri. Am sacrificat asadar podul Coronado, gradina zoologica (cea mai mare din SUA) si altele. Am vazut in schimb centrul "istoric", parcul Balboa (wow), si zone centrale principale. Seara a organizat Rares un College Party a la American Pie, cu jocuri de baut, cum ar fi Beer Pong si Flip Cup.
Ziua 3. Soare, 22 de garde (brrr) si o plimbare cu autobusul spre La Jolla. Cele mai frumoase cartiere din lume, coline, vile, toate cu vedere spre diverse golfuri ale Pacificului, palmieri si un campus universitar unde sa tot fii student. Am sacrificat plimbarea pe jos prin La Jolla pentru ca ne-am promis ca ne bagam toti in oceanul neprimitor. Ne-am inchiriat coostume de neopren ca surferii, Boogie Boards si ne-am dat pe valuri care ne purtau praca in aer pana la mal. Rares a calarit o placa de surf, care nu i-a atins talpile in ziua respectiva. Seara am inghetat la aceeasi terasa de faleza.
Ajunsi acasa, Ariana o suna pe prietena noastra Anca, sa o intrebe la ce ora urma sa fie zborul ziua urmatoare, duminica. Zborul era la 6:10, cum am retinut noi. Sambata. Nu duminica, Sambata. Il pierdusem, fara sa fi mers la aeroport. Daca mergeam in aeroprt la 6:00 AM cu zborul pierdut cred ca relatia mea cu scumpa surioara ar fi fost alta. Dar pentru "modica" suma de 150$/pax am reusit sa rezervam un zbor nou pentru duminica, cum trebuia sa fie el initial. Tin sa reamintesc insa o scurta conversatie intre surori, inainte de plecarea din Chcago:"Ariana, dam voie sa verific mail-ul cu zborurile daca tot nu il printezi, ca nu am incredere in tine" Ariana:"Cum sa nu ai incredere? ca doar eu sunt sora mai mare si responsabila!" Si asa, am pierdut avionul cu 24 de ore intarziere....
Am zis sa nu las asta sa ne strice seara. Mi-am luat cele 3 bluze pe mine, care sa ma apere de frigul de 13 grade seara, si am pornit spre strada cu pun-uri. Pub-uri pline, tineret dansant, teraae incalzite, studenti beti (da, da, ca in filme), eu cu Rares, pe ringul de dans. Seara s-a incheiat cum nu se putea mai bine Cu melodia:"California love" de la 2Pac, in "the state where you never find a dancefloor empty", intre 23:00 si 2:00 as completa eu, ora la care, conform legii, se inchid toate barurile.
Dupa inca trei ore de tremurat de frig pe salteaua din camera lui Rares am reluat Odiseea aeroporturilor inapoi spre Chicago.
Sau...Chicaca, cum ii spuneam eu inainte sa il descopar. E greu, ca dupa New York sa te incante ceva. Dar Chicago e ceva! Spre finalul excursiei am inceput sa descopar orasul care mi-a fost "acasa" pentru 2 saptamani. Lungi plimbari in timpul zilei, culminate cu cine inernationale seara, cu scumpul verisor Alex. Am mancat sushi extrem (daca vi se propune vreodata oyster shooter, refuzati), mancare thai, vietnameza, si multe multe burgere, sloppy burger, cheese burger, hash brown patatoes, mexican fajitas, pizza, chicken wraps si tot ce are americanu' si restul lumii de oferit. Stiu, la etiopieni nu am ajuns, dar am motiv sa revin in Chicago!
America e o tara impresionanta, cu oameni foarte civilizati, unde chiar te simti rege oriunde intri ca si consumator. Da, sunt placut impresionata si am sa ma mai duc. Nu as trai acolo, dar daca ar fi mai "scurt" Atlanticul m-as tot duce in vacante.
Romania m-a trezit repede la realitate. Dorind sa cumpar o cafea cu 12 ron la Cafe Costa in Otopeni, scot "milionu'" ca bastana si primesc raspuns:"Da' bani marunti nu aveti domnisoara? Tot bancnote mari, eu de unde sa va dau restul la toti?" Am inchis ochii si m-am prefacut ca aud:"Hello, Miss, is there anything I can do to help?...There you go dear! ...Thank you and have a lovely day!"
Tuesday, October 07, 2008
The Big Apple, with extra frize and large soda
Azi am intrat pe blogul prietenei mele Dana, www.justablondemoment.blogspot.com sa citesc various, cand vad la linkuri, ca trimite catre mine, Carlatoria, cu ultimul post publicat acum 3 luni. "Mda, despre ce sa mai scriu?" Si atunci m-a lovit, ca doar eram in New York.
Da, am ajuns in "marele mar", la un ocean departare de voi toti, dupa lungi ore de zbor transatlantic, cu filme bune (ati vazut Zohan???) si mancare de avion. Si de 4 zile ma bucur de cheeseburgers, wedgies, cafea caramelizata, alune caramelizate, hod dog la 3 dolari, cola, bere mica, mancare mexicana, cubaneza, japoneza, la poalele zgarie-norilor.
Am avut marele noroc sa nu fie multi nori de zgariat, sa ma bucur de NY intr-o atmosfera de toamna placuta, cu tot ceea ce cunoasteti voi atat de bine. Nu glumeau prietenii mei care ziceau ca aici e ca in filme. Pentru ca este. Vizita in New York este de fapt o vizualizare a tot ceea ce cunosteam, unde se adauga un puternic sentiment de WOW! E mare. Te doare ceafa de cat e de mare. E cosmopolit, un vagon de metrou din Queens aduna, fara sa exagerez, toate rasele existente .
Si iata-ma asadar, Queen of Queens, cucerind New York-ul pas cu pas. Stiti de ce, in filme, sunt mereu acele guri de canal din care ies misterios aburii fara oprire? Pentru ca asa este! Si stiti cum in filme vedem mereu sute de oameni pe un bulevard, un dute-vino continuu ca intr-un cuib de viespi? Asa este! Asta e 5th Avenue de exemplu. Si Central Park, si Plaza hotel unde a stat Kevin din Singur Acasa 2, si barurile chic unde fetele haute din SATC isi beau cosmopolitanu', totul este asa cum le-am vazut. Asta nu inseamna ca tine locul vizitei. Dimpotriva. New York-ul mi s-a parut ca un fel de Mecca, un loc de care auzi toata viata, care te inconjoara mereu, despre care ai atatea imagini in cap, unde pur si simplu trebuie sa ajungi. Noi toti traim de fapt, in New York, cu imitatii de hot dog, de zgarie nori si de vitalitate.
Am umblat ca tot turistul pe 5th Avenue, Rockefeller, Times Sqaure, Broadway, Soho, Financial Plaza, Wall Street (duminica, nu am vazut "ploaia" de bursieri sinucigasi), MoMA, Brooklyn Bridge, East Village, si cate si mai cate. Iar azi, mi-am rezervat timp pentru Statuia Libetatii. Cozi peste cozi, turisti, mii de turisti, la coada la vaporasele de tranfer catre Statue of Liberty si Ellis Island. Si cand am ajuns la poalele statuii am avut simpla reactie: mmda, asa o stiam si eu. Si cred ca dimensiunile ei sunt exagerate in filme, mai ales in Ghostbusters si in Jungle Jungle. M-am retras asadar la parterul vaporasului cu o portie de nachos and cheese (la pret si la gust identice ca cele din Multiplex)
Iei Parisul, pui Londra peste, adaugi suburbii nelimitate, pui viata, buna dispozitie americana, adaugi cateva valori la capitolul arta (au tot impresionismul impresionant), aduci oceanul aproape si obtii o imagine aproximativa a New York-ului. E ca o metropola europeana la puterea a 10-a, with extra frize and large soda!
Va scriu din Chicago, maine zbor spre sunny California si revin la Chicago.
Cu dorul in suflet!
Da, am ajuns in "marele mar", la un ocean departare de voi toti, dupa lungi ore de zbor transatlantic, cu filme bune (ati vazut Zohan???) si mancare de avion. Si de 4 zile ma bucur de cheeseburgers, wedgies, cafea caramelizata, alune caramelizate, hod dog la 3 dolari, cola, bere mica, mancare mexicana, cubaneza, japoneza, la poalele zgarie-norilor.
Am avut marele noroc sa nu fie multi nori de zgariat, sa ma bucur de NY intr-o atmosfera de toamna placuta, cu tot ceea ce cunoasteti voi atat de bine. Nu glumeau prietenii mei care ziceau ca aici e ca in filme. Pentru ca este. Vizita in New York este de fapt o vizualizare a tot ceea ce cunosteam, unde se adauga un puternic sentiment de WOW! E mare. Te doare ceafa de cat e de mare. E cosmopolit, un vagon de metrou din Queens aduna, fara sa exagerez, toate rasele existente .
Si iata-ma asadar, Queen of Queens, cucerind New York-ul pas cu pas. Stiti de ce, in filme, sunt mereu acele guri de canal din care ies misterios aburii fara oprire? Pentru ca asa este! Si stiti cum in filme vedem mereu sute de oameni pe un bulevard, un dute-vino continuu ca intr-un cuib de viespi? Asa este! Asta e 5th Avenue de exemplu. Si Central Park, si Plaza hotel unde a stat Kevin din Singur Acasa 2, si barurile chic unde fetele haute din SATC isi beau cosmopolitanu', totul este asa cum le-am vazut. Asta nu inseamna ca tine locul vizitei. Dimpotriva. New York-ul mi s-a parut ca un fel de Mecca, un loc de care auzi toata viata, care te inconjoara mereu, despre care ai atatea imagini in cap, unde pur si simplu trebuie sa ajungi. Noi toti traim de fapt, in New York, cu imitatii de hot dog, de zgarie nori si de vitalitate.
Am umblat ca tot turistul pe 5th Avenue, Rockefeller, Times Sqaure, Broadway, Soho, Financial Plaza, Wall Street (duminica, nu am vazut "ploaia" de bursieri sinucigasi), MoMA, Brooklyn Bridge, East Village, si cate si mai cate. Iar azi, mi-am rezervat timp pentru Statuia Libetatii. Cozi peste cozi, turisti, mii de turisti, la coada la vaporasele de tranfer catre Statue of Liberty si Ellis Island. Si cand am ajuns la poalele statuii am avut simpla reactie: mmda, asa o stiam si eu. Si cred ca dimensiunile ei sunt exagerate in filme, mai ales in Ghostbusters si in Jungle Jungle. M-am retras asadar la parterul vaporasului cu o portie de nachos and cheese (la pret si la gust identice ca cele din Multiplex)
Iei Parisul, pui Londra peste, adaugi suburbii nelimitate, pui viata, buna dispozitie americana, adaugi cateva valori la capitolul arta (au tot impresionismul impresionant), aduci oceanul aproape si obtii o imagine aproximativa a New York-ului. E ca o metropola europeana la puterea a 10-a, with extra frize and large soda!
Va scriu din Chicago, maine zbor spre sunny California si revin la Chicago.
Cu dorul in suflet!
Wednesday, June 18, 2008
Spartura Deltei
Am fost in weekend in Delta inferioara, atat de inferioara tuturor asteptarilor...
Din Tulcea mergi spre Murighiol, si daca ai noroc sa nu iti distrugi masina in craterele din sosea ajungi la un moment dat la iesirea din sat. Acolo se termina si satul si asfaltul si curajul de a merge mai departe.
Dar scopul este inca indepartat, la vreo 10 km de offroad extrem, prin camp, pe un drum de carute, mergi pana in locul unde intoarce uliul, unde nici dracu n-a mai ajuns sa-si fi intarcat vreodata copiii. Si iata, soyez les bienvenue in Dunavatul de Jos, jos, jos, jos...
Dar daca mai ai putina vointa, si apa de parbriz, si stergi praful pe care l-a lasat jeep-ul din fata, si il urmaresti, ajungi intr-o oaza de bogatie aparenta: Hotel Egreta, 4 stele
Eu am ajuns, m-am asezat la masa, insetata, am abordat chelnerul in modul cel mai politicos:"Fiti amabil, aveti va rog o Cola Light?" Chelenrul Leon raspunde afirmativ si dispare. Reapare dupa 10 minute sa debaraseze masa de langa, ma uit la el intrebatoare, ma ignora, si reiau dorinta de adineaori:"Nu ati gasit Cola Light?" Iar Leon servil:"Ba da, dar m-ati intrebat daca avem, nu mi-ati spus sa va aduc". . .
Ma duc nervoasa la receptie sa verific lista camerelor (eram on a mission, nu in concediu) si ma intampina receptionerul:"Tu esti Carla? Vaaai cat ne-ai innebunit cu telefoane si pe mine si pe sefa de sala. Cand vedeam ca ne suni nu stiam cum sa ne pasam telefonul de la unul la altul. Eu nu stau sa le raspund la toate tzatzele de agentie sa ma intrebe intruna de camere si facilitati".
Si cu el trebuia sa colaborez. Cu el si cu sefa de sala, si cu Leon. I-am explicat receptionerului ca ma asteptam la o altfel de abordare, fiind vorba de un hotel de 4 stele. El: " Ce 4 stele domn'le? Crezi ca noi chiar suntem de 4? Nici 3 stele nu meritam. Ca vin aia de la minister, le dam de baut, ii plimbam cu salupa pe canale, mai dam o shpaguta si ei ne mai dau o stea. Nu avem nici facilitati nici servicii de 4 stele, nici nu inteleg de ce vine lumea la noi". Angajati devotati...
A doua zi, mare petrecere mare la piscina hotelului. Ii rog pe cei din restaurant sa mute mesele afara, pentru ca aveam decoratiuni cu lumanari plutitoare, torte si felinare. Prompt se anunta Leon sa ne ajute: "Atata ne forjati si cu mesele astea, de ce nu puteti lua cina in restarant? Va doresc sa ploua." Si a plouat...spre bucuria lui Leon, care a trebuit din pricina cobelor sa mute inapoi in restaurant mesele deja amenajate la piscina.
Se termina si petrecerea, extrem de reusita de altfel, si urmeaza inainte de plecare semnarea facturii finale. Vine Cirpian receptionerul cu zeci de foi si foite cu note de plata. Insumate ieseau foarte multe "zjsh"de milioane. Si in final o fituica de la domn' director: "Sparturi: 2 scrumiere, 3 farfurii, 2 pahare vin, 1 masa de plastic piscina. Total: 100euro". Ii spuns receptionerului ca mi se pare penbil ca la o nota atat de mare pe care tocmai o semnam, directorul se mai uita la 2 scrumiere si 3 pahare si ca este pacat ca pentu 3 milioane sa stricam relatiile intre agentie si hotel si ca evident nu platesc nicio "spartura". Mesajul este transmis catre director (care din varii motive de durimpulism nu se putea deplasa personal) si Hermes imi aduce replica lui:"Nu vor 3? Atunci factureaza-le 7." Am mai incercat eu sa vorbesc de parteneriat, de relatiile hotel - agentie, de interdependenta dintre acesti doi factori si de faptul ca ei nu ne fac nicio favoare prin faptul ca ne cazeaza la ei. " Da' de unde? Voi aveti noroc ca v-am primit grupul la cat de solicitata este Delta momentan. Pe noi nu intereseaza, pierdem clienti, dar mereu vin altii ca nu mai e nimic in zona. Si peste cativa ani cand se deschid hoteluri concurente si eu si directorul ne mutam la concurenta. Dar acuma vrem banu', ca ce-i in mana nu-i minciuna". Nu am platit nicio spartura.
Si m-am intors in Bucuresti, suparata si dezamagita de tot ce am trait in cele 3 zile la Hotel Egreta. Si am zis ca o sa fac o plangere consistenta catre Ministerul Turismului. Si ma gandesc acum la momentul ireal in care cineva din minister chiar ar citi plangerea mea. Ar inchide ochii, s-ar lasa pe spate in scaunul lui de birou extra modern, si s-ar cufunda intr-o amintire placuta: cum a petrecut el cu colegii, band Whisky si fumand trabuc intr-o salupa de lux la apus de soare, pe canalele Deltei Dunarii, totul cu pretul unei stele...
Din Tulcea mergi spre Murighiol, si daca ai noroc sa nu iti distrugi masina in craterele din sosea ajungi la un moment dat la iesirea din sat. Acolo se termina si satul si asfaltul si curajul de a merge mai departe.
Dar scopul este inca indepartat, la vreo 10 km de offroad extrem, prin camp, pe un drum de carute, mergi pana in locul unde intoarce uliul, unde nici dracu n-a mai ajuns sa-si fi intarcat vreodata copiii. Si iata, soyez les bienvenue in Dunavatul de Jos, jos, jos, jos...
Dar daca mai ai putina vointa, si apa de parbriz, si stergi praful pe care l-a lasat jeep-ul din fata, si il urmaresti, ajungi intr-o oaza de bogatie aparenta: Hotel Egreta, 4 stele
Eu am ajuns, m-am asezat la masa, insetata, am abordat chelnerul in modul cel mai politicos:"Fiti amabil, aveti va rog o Cola Light?" Chelenrul Leon raspunde afirmativ si dispare. Reapare dupa 10 minute sa debaraseze masa de langa, ma uit la el intrebatoare, ma ignora, si reiau dorinta de adineaori:"Nu ati gasit Cola Light?" Iar Leon servil:"Ba da, dar m-ati intrebat daca avem, nu mi-ati spus sa va aduc". . .
Ma duc nervoasa la receptie sa verific lista camerelor (eram on a mission, nu in concediu) si ma intampina receptionerul:"Tu esti Carla? Vaaai cat ne-ai innebunit cu telefoane si pe mine si pe sefa de sala. Cand vedeam ca ne suni nu stiam cum sa ne pasam telefonul de la unul la altul. Eu nu stau sa le raspund la toate tzatzele de agentie sa ma intrebe intruna de camere si facilitati".
Si cu el trebuia sa colaborez. Cu el si cu sefa de sala, si cu Leon. I-am explicat receptionerului ca ma asteptam la o altfel de abordare, fiind vorba de un hotel de 4 stele. El: " Ce 4 stele domn'le? Crezi ca noi chiar suntem de 4? Nici 3 stele nu meritam. Ca vin aia de la minister, le dam de baut, ii plimbam cu salupa pe canale, mai dam o shpaguta si ei ne mai dau o stea. Nu avem nici facilitati nici servicii de 4 stele, nici nu inteleg de ce vine lumea la noi". Angajati devotati...
A doua zi, mare petrecere mare la piscina hotelului. Ii rog pe cei din restaurant sa mute mesele afara, pentru ca aveam decoratiuni cu lumanari plutitoare, torte si felinare. Prompt se anunta Leon sa ne ajute: "Atata ne forjati si cu mesele astea, de ce nu puteti lua cina in restarant? Va doresc sa ploua." Si a plouat...spre bucuria lui Leon, care a trebuit din pricina cobelor sa mute inapoi in restaurant mesele deja amenajate la piscina.
Se termina si petrecerea, extrem de reusita de altfel, si urmeaza inainte de plecare semnarea facturii finale. Vine Cirpian receptionerul cu zeci de foi si foite cu note de plata. Insumate ieseau foarte multe "zjsh"de milioane. Si in final o fituica de la domn' director: "Sparturi: 2 scrumiere, 3 farfurii, 2 pahare vin, 1 masa de plastic piscina. Total: 100euro". Ii spuns receptionerului ca mi se pare penbil ca la o nota atat de mare pe care tocmai o semnam, directorul se mai uita la 2 scrumiere si 3 pahare si ca este pacat ca pentu 3 milioane sa stricam relatiile intre agentie si hotel si ca evident nu platesc nicio "spartura". Mesajul este transmis catre director (care din varii motive de durimpulism nu se putea deplasa personal) si Hermes imi aduce replica lui:"Nu vor 3? Atunci factureaza-le 7." Am mai incercat eu sa vorbesc de parteneriat, de relatiile hotel - agentie, de interdependenta dintre acesti doi factori si de faptul ca ei nu ne fac nicio favoare prin faptul ca ne cazeaza la ei. " Da' de unde? Voi aveti noroc ca v-am primit grupul la cat de solicitata este Delta momentan. Pe noi nu intereseaza, pierdem clienti, dar mereu vin altii ca nu mai e nimic in zona. Si peste cativa ani cand se deschid hoteluri concurente si eu si directorul ne mutam la concurenta. Dar acuma vrem banu', ca ce-i in mana nu-i minciuna". Nu am platit nicio spartura.
Si m-am intors in Bucuresti, suparata si dezamagita de tot ce am trait in cele 3 zile la Hotel Egreta. Si am zis ca o sa fac o plangere consistenta catre Ministerul Turismului. Si ma gandesc acum la momentul ireal in care cineva din minister chiar ar citi plangerea mea. Ar inchide ochii, s-ar lasa pe spate in scaunul lui de birou extra modern, si s-ar cufunda intr-o amintire placuta: cum a petrecut el cu colegii, band Whisky si fumand trabuc intr-o salupa de lux la apus de soare, pe canalele Deltei Dunarii, totul cu pretul unei stele...
Wednesday, June 04, 2008
Eu ce fac in weekend?
Se intampla in viata fiecaruia...esti tanar, voios, haois, plin de viata si de timp liber, calatoresti, petreci, iesi, vizitezi, mananci, bei, mergi la concerte, strabati continente si brusc....atingi varsta responsabilitatilor. Nu pentru ca ai nevoie, nu pentru ca nu iti era bine unde erai, ci pur si simplu pentru ca trebuie sa platesti un impozit, sa povestesti de ultimul staff meeting sau sa dai prietenilor, la o bere, noua ta carte de vizita cu "Cevreitu" Manager.
Si deschizi blogul tineretii tale si vezi ca nu ai postat din febaprmarlie, dar iti promiti ca vei pleca in concediu si atunci....
Societatea asta adulta si platitoare de impozit catre stat are totusi un mic secret, 2 zile pe saptamana care devin singurele care conteaza: weak end-ul, fin-de-shmen-ul, deci cand se savarseste saptamana.
Si atunci sa vezi, vineri seara sari in masina, stai ore in sir intre Bucuresti si Ploiesti, sau incercand sa iesi spre autostrada soarelui, si alternezi weekend de weekend pe laturile triunghiului magic : Sinaia-Bucuresti-Mamaia.
Saaaau....
Ramai in zona si vizitezi, sa zicem, Vulcanii Noroiosi. Sunt aproape, sunt noroiosi si sunt intr-un cadru natural special si impresionant. In zona e o pensiune draguta, ieftina si curata, cu o tanti care gateste foarte bine. Nu se mananca a la carte, se mananca a la "luati un loc ca va aduc cina si un pahar din vinul casei", si 8 ore mai tarziu:"luati un loc ca va aduc micul dejun, cafeaua si cacao cu lapte proaspat". Cu aceste forte noi se poate vizita zona, statiunea balneara Sarata Monteoru (un fel de Sovata mai mica), drumul spre Brasov prin muntii Siriului, cu popas la lac, cetatea saseasca de la Prejmer, Brasovul, si apoi traseu la libera alegere inapoi spre capitala cu gandul ca maine e iarasi luni.
M-a mai impresionat zona Sibiului, unde am mai tot fost. La Ocna Sibiului s-a redeschis complexul balnear cu preturi ardelenesti si servicii "ca-n vest". Piscina cu apa sarata, piscina cu apa ducle, jacuzzi, sauna, spa spa spa.... O distractie putin scumpa pentru studentul din noi, dar ideala pentru micul corporatist care doreste o iesire relaxanta. Totusi, as mai astepta vreo 10 ani pana e gata autostrada inainte sa merg data viitoare. Dar, dragi prieteni din Ardeal, poftiti, ca aveti un mare avantaj.
Cine risca sa isi ia 2 zile de concediu pentru un weekend prelungit este binevenit in Delta. Am fost de curand la Sfantu Gheorghe, complexul Delfinul, si chiar nu cred ca exista ceva mai frumos la noi in tara. Ma refer la complex in sine, la sat, la plaja, la mancare, la atmosfera generala...Vine curand festivalul de film ;)
Ah...si Vama Veche, in conitnuare locul meu preferat pentru serile dansante...excursia in Vama se poate combina foarte bine cu o fuga la vecinii nostri din sud, sau cu un intors de-a lungul Dunarii, si un trecut cu bacul la Ostrov, traseu ce merita vazut kilometru cu kilometru....
Incep concertele, festivalele, die Arzte canta din nou la Sziget....Incepe vara!
Voi ce faceti in weekend?
Si deschizi blogul tineretii tale si vezi ca nu ai postat din febaprmarlie, dar iti promiti ca vei pleca in concediu si atunci....
Societatea asta adulta si platitoare de impozit catre stat are totusi un mic secret, 2 zile pe saptamana care devin singurele care conteaza: weak end-ul, fin-de-shmen-ul, deci cand se savarseste saptamana.
Si atunci sa vezi, vineri seara sari in masina, stai ore in sir intre Bucuresti si Ploiesti, sau incercand sa iesi spre autostrada soarelui, si alternezi weekend de weekend pe laturile triunghiului magic : Sinaia-Bucuresti-Mamaia.
Saaaau....
Ramai in zona si vizitezi, sa zicem, Vulcanii Noroiosi. Sunt aproape, sunt noroiosi si sunt intr-un cadru natural special si impresionant. In zona e o pensiune draguta, ieftina si curata, cu o tanti care gateste foarte bine. Nu se mananca a la carte, se mananca a la "luati un loc ca va aduc cina si un pahar din vinul casei", si 8 ore mai tarziu:"luati un loc ca va aduc micul dejun, cafeaua si cacao cu lapte proaspat". Cu aceste forte noi se poate vizita zona, statiunea balneara Sarata Monteoru (un fel de Sovata mai mica), drumul spre Brasov prin muntii Siriului, cu popas la lac, cetatea saseasca de la Prejmer, Brasovul, si apoi traseu la libera alegere inapoi spre capitala cu gandul ca maine e iarasi luni.
M-a mai impresionat zona Sibiului, unde am mai tot fost. La Ocna Sibiului s-a redeschis complexul balnear cu preturi ardelenesti si servicii "ca-n vest". Piscina cu apa sarata, piscina cu apa ducle, jacuzzi, sauna, spa spa spa.... O distractie putin scumpa pentru studentul din noi, dar ideala pentru micul corporatist care doreste o iesire relaxanta. Totusi, as mai astepta vreo 10 ani pana e gata autostrada inainte sa merg data viitoare. Dar, dragi prieteni din Ardeal, poftiti, ca aveti un mare avantaj.
Cine risca sa isi ia 2 zile de concediu pentru un weekend prelungit este binevenit in Delta. Am fost de curand la Sfantu Gheorghe, complexul Delfinul, si chiar nu cred ca exista ceva mai frumos la noi in tara. Ma refer la complex in sine, la sat, la plaja, la mancare, la atmosfera generala...Vine curand festivalul de film ;)
Ah...si Vama Veche, in conitnuare locul meu preferat pentru serile dansante...excursia in Vama se poate combina foarte bine cu o fuga la vecinii nostri din sud, sau cu un intors de-a lungul Dunarii, si un trecut cu bacul la Ostrov, traseu ce merita vazut kilometru cu kilometru....
Incep concertele, festivalele, die Arzte canta din nou la Sziget....Incepe vara!
Voi ce faceti in weekend?
Wednesday, April 02, 2008
Gonna burn this whole city down
Luna martie. Primavara spaniola, moment in care pe vremuri satenii ieseau si dadeau foc lemnelor ramase din iarna. Asa s-a nascut festivalul focului.
Astazi, »Las Fallas » reprezinta mult mai mult. Banalele lemne arse sunt inlocuite de statui mari de lemn si carton presat, decorate si vopsite dupa fantezii nelimitate ale artistilor falleri. In jurul fiecarei dintre cele aproximativ 300 de statui se aduna locuitorii cartierului la fiesta. Strazile sunt pline de oameni, circulatia oprita, fiecare strada se lauda cu un DJ local, cu bautura locala si mancare traditionala.
In fiecare noapte la ora 1 :00 se lumineaza cerul de artificii, create de cei mai buni pirotehnisti din lume, valencieni la origine. Apoi continua fiesta. Ziua la 14 :00 avem parte de mascleta,adica 15 minute de petarde legate care rasuna in tot orasul, bubuie si fac pamantul sa cutremure.
Dimineata te trezeste un sunet de fanfara, iesi in geam si vezi o parada de falleri. Valencieni de la bebelus la bunic imbracati in straie de sarbatoare, marsaluind pe rimtul orchestrei ce-i urmeaza. Ansamblul se incheie cu tinerii care arunca petarde puternice in urma, si se asigura ca prezenta lor este simtita si auzita. Si asta in tot orasul, 5 zile, sute de falleri, cu sute de fanfare.
In ziua « Ofrendei » se poate vedea ca fiecare participant duce un buchet de flori. Oprirea finala e in Plaza de la Reina. Acolo, Fecioara Maria costituita din schele de lemn este « imbracata ». Fiecare buchet de flori se alatura unui alt buchet de flori, si astfel se constituia rochia. La ofrenda de la Virgen.
Punctul culminant, care revine la datinile arderii lemnelor de iarna, este in ultima noapte. Starurile serii sunt pompierii. Da, avem de-a face cu foc. Cele 300 de statui de lemn amintite, concepute si create pe parcursul unui an, sunt incendiate. Vizitatorii stau aproape, apoi tot mai departe, pe masura ce se incinge atmosfera (la cel mai propriu mod posibil). Pompierii uda constant cladirile din jur si vizitatorii. Apoi sting focul.
Si gata ! E primavara…ce simplu a fost !
Monday, February 18, 2008
Always look on the bright side of life
Am trisat putin si am lasat afara 2 povesti/calatorii: in toamna am fost putin in Austria si de revelion la Paris. Dar mi s-a parut ca niciuna din excursii nu s-ar ridica la nivelul Thailandei, si deci, mi s-a parut inutil sa scriu ce am trait, cu toate ca au fost 2 excursii foarte benefice. Si l-am vazut pe Tutzi si ii multumesc etern pentru tot si a facut cat 10 Asii la un loc :) Bine?
Joia trecuta am plecat la Bruxelles, la dragii mei prieteni Tudor si Bogdan, si am petrecut un weekend nebanuit.
Am ajuns in Bruxelles la un soare cu dinti destul de primitor, si am mers direct cu Bogdan sa mancam si sa recuperam povesti. Am mers apoi sa imi las bagajul in campusul universitar, la Tudor, unde am stat in micutza si primitoarea camera de camin.
Seara am fost la un film mut. Amuzanta a fost replica mea dinainte :"sper ca nu e dublat in franceza"...nu era, era mut. Din 1928. Cutia Pandorei. Foarte relaxant, atat de relaxant incat am adormit la jumatatea filmului. In fundal era o muzica de pian cantata live, a carui acorduri m-au trimis rapid in lumea visului. Proaspat trezita la final am reusit sa tin piept unei degustari de beri belgiene, si povesti, povesti, povesti...
Vineri, acelasi soare cu dinti m-a scos din casa pe la 13:00 cand m-am intalnit cu verisorul meu si am mancat supermancare thailandeza, am fost la shopping si mi-am cumparat cele mai frumoase cizme primavaratice create vreodata. Seara mancam la camin, mancare de Carrefour. La Tudor in camin e plin de studenti de peste tot. Cel mai amuzant a fost un tip din Rhuanda, cu care mi-am exersat franceza. I-am povestit ca locuiesc in Romania , in capitala. M-a intrebat daca stau cu familia. zic:"No, my parents live in the center of the country"...si...intrebarea incuietoare:"Oh, where is the center?"....voi ce ati fi raspuns?ca eu am amutit...
Vineri seara am iesit cu 2 colegi de la birou din Bucuresti, si am dezbatut fel de fel de (feldiefeldie) teme politice/cineaste/turistice.
Si high-lightul a urmat sambata. Cea mai frumosa zi! Cel mai frumos oras. Am plecat la Antwerpen, cu trenul, si a urmat o zi plina de ras, voie buna, cantece, biciclete, cafele, beri, si cea mai frumosa strada din lume. Am mers toti 3 pe biciclete intr-un soare ceva mai primitor, pe alei, strazi, parcuri si prin underground Antwerp (adica la 32 de metri sub pamant)...un oras minunat, completat atat de bine de compania perfecta in care ma aflam. Tema zilei a fost vintage, pentru ca noi eram destul de vintage (si totusi Emo) si melodia zilei...da...cea din titlu. Si am ras cum nu am ras de mult si mi-am dat seama ce dor imi e sa rad cum radeam...
Visul s-a terminat seara, cand am luat trenul inapoi spre Bruxelles, cu mai putin ras si mai mult somn. Am reincarcat bateriile pentru o petrecere ce avea loc intr-un duplex nu departe de apartamnentul lui Bogdan. Acolo era iarasi un mic paradis pentru mine: plin de nemti. Si nu am mai fost nevoita sa vorbesc franceza. Si dupa scurt timp am trecut la platane si am schimbat petrecrea Morrisey intr-o petrecere "Die Aerzte"...erau nemti cool si "rockbar" si am ras si am cantat si ne-am amuzat.
Ieri s-a incalzit si am baut cafeaua in soare in terasa. Eram deja putin trista la gandul ca se termina excursia. Ne-am mai plimbat prin unele locuri nebanuite, dar si clasicele turistice.
Ce mult conteaza oamenii din jur. A fost un weekend al pieteniei si al rasului. Si relativ la ce am intrebat in Antwerpen la rau despre uitare, raspunsul este cu siguranta nu: astfel de zile pur si simplu nu se uita niciodata! Multumesc...
Joia trecuta am plecat la Bruxelles, la dragii mei prieteni Tudor si Bogdan, si am petrecut un weekend nebanuit.
Am ajuns in Bruxelles la un soare cu dinti destul de primitor, si am mers direct cu Bogdan sa mancam si sa recuperam povesti. Am mers apoi sa imi las bagajul in campusul universitar, la Tudor, unde am stat in micutza si primitoarea camera de camin.
Seara am fost la un film mut. Amuzanta a fost replica mea dinainte :"sper ca nu e dublat in franceza"...nu era, era mut. Din 1928. Cutia Pandorei. Foarte relaxant, atat de relaxant incat am adormit la jumatatea filmului. In fundal era o muzica de pian cantata live, a carui acorduri m-au trimis rapid in lumea visului. Proaspat trezita la final am reusit sa tin piept unei degustari de beri belgiene, si povesti, povesti, povesti...
Vineri, acelasi soare cu dinti m-a scos din casa pe la 13:00 cand m-am intalnit cu verisorul meu si am mancat supermancare thailandeza, am fost la shopping si mi-am cumparat cele mai frumoase cizme primavaratice create vreodata. Seara mancam la camin, mancare de Carrefour. La Tudor in camin e plin de studenti de peste tot. Cel mai amuzant a fost un tip din Rhuanda, cu care mi-am exersat franceza. I-am povestit ca locuiesc in Romania , in capitala. M-a intrebat daca stau cu familia. zic:"No, my parents live in the center of the country"...si...intrebarea incuietoare:"Oh, where is the center?"....voi ce ati fi raspuns?ca eu am amutit...
Vineri seara am iesit cu 2 colegi de la birou din Bucuresti, si am dezbatut fel de fel de (feldiefeldie) teme politice/cineaste/turistice.
Si high-lightul a urmat sambata. Cea mai frumosa zi! Cel mai frumos oras. Am plecat la Antwerpen, cu trenul, si a urmat o zi plina de ras, voie buna, cantece, biciclete, cafele, beri, si cea mai frumosa strada din lume. Am mers toti 3 pe biciclete intr-un soare ceva mai primitor, pe alei, strazi, parcuri si prin underground Antwerp (adica la 32 de metri sub pamant)...un oras minunat, completat atat de bine de compania perfecta in care ma aflam. Tema zilei a fost vintage, pentru ca noi eram destul de vintage (si totusi Emo) si melodia zilei...da...cea din titlu. Si am ras cum nu am ras de mult si mi-am dat seama ce dor imi e sa rad cum radeam...
Visul s-a terminat seara, cand am luat trenul inapoi spre Bruxelles, cu mai putin ras si mai mult somn. Am reincarcat bateriile pentru o petrecere ce avea loc intr-un duplex nu departe de apartamnentul lui Bogdan. Acolo era iarasi un mic paradis pentru mine: plin de nemti. Si nu am mai fost nevoita sa vorbesc franceza. Si dupa scurt timp am trecut la platane si am schimbat petrecrea Morrisey intr-o petrecere "Die Aerzte"...erau nemti cool si "rockbar" si am ras si am cantat si ne-am amuzat.
Ieri s-a incalzit si am baut cafeaua in soare in terasa. Eram deja putin trista la gandul ca se termina excursia. Ne-am mai plimbat prin unele locuri nebanuite, dar si clasicele turistice.
Ce mult conteaza oamenii din jur. A fost un weekend al pieteniei si al rasului. Si relativ la ce am intrebat in Antwerpen la rau despre uitare, raspunsul este cu siguranta nu: astfel de zile pur si simplu nu se uita niciodata! Multumesc...
Saturday, November 03, 2007
I had the Thai of my life...
Ieri dimineata, m-am trezit in Bangkok, desi nu trebuia. Planul era sa ma trezesc in Budapesta, dar compania Malev (nu recomand), a amanat zborul cu 10 ore, fara explicatii, fara a deconta vreo cazare, cu 2 vouchere amarate a cate 5 euro de lichidat la Burger King. Asa ca eu, dupa ce cu o ora inainte ma despartisem in lacrimi de prietena mea Corinna, am dat rewind, m-am urcat din nou in shuttle, am revenit in centrul Bangkok-ului si am mai petrecut o seara cu prietenii mei nemti. Asa ca, ieri dimineata , ma trezesc in Bangkok, mananc un mango la strada, la 6 dimineata, ma targui cu vreo 2 taximetristi, si al 3-lea accepta sa ma duca la aeroport cu "meter-ul" pornit, si sa puna capat celor mai frumoase zile din viata mea.
Am stat in Thailanda 2 saptamani, dar mi s-a parut ca am stat vreo 2 luni. Am trait foarte intens, cu 5 ore de somn pe noapte, intre orase, statiuni si insule exotice, cu prieteni noi si prieteni vechi, cu lapte de cocos cu paiul, cu plaje cu nisip perfect alb, cu tigri, elefanti, maimute, cu motorul, cu bungalo-uri pe rau sau plaja, cu barca, cu mii de pesti colorati, cu cascade, dans si karaoke.
Eram sigura ca totul va fi foarte complicat, cum altfel sa ma gandesc inainte sa incep o calatorie mai mult sau mai putin pe cont propriu. Dar thailandezii te ajuta, te indruma, sunt draguti si primitori. Cum am ajuns in aeroport am fost abordata de o doamna care m-a intrebat unde merg, m-a condus la autobus, mi-a aratat unde sa schimb bani si de unde sa cumpar bilet pentru a ajunge in centrul Bangkok-ului. Marele meu noroc a fost ca in Bangkok m-am intalnit cu un prieten vechi/nou, Gigi, care era de 3 luni in Thai, si mi-a explicat de toate. Tot cu el am explorat Bangkokul, am inchiriat motocicleta, am mers de-a lungul raului Kwae, am fost la templul cu tigri, am facut baie in cascada (mai mult sau mai putin voluntar), am dormit in bungalo plutitor pe rau, am cantat karaoke in duet cu un thailandez, am mers in pestera (unde m-am panicat de frica de lilieci)...toate astea in 2 zile intense si superbe. Tot Gigi m-a indrumat spre insulele Phi Phi, care au urmat sa fie cele mai frumoase zile din intreaga excursie.
Apoi, cand calatoream dintr-un loc intr-altul, impreuna cu biletul de autobus primeam si o eticheta in piept, si eram indrumata pas cu pas, de la un autobus la altul, dintr-un minibus spre barca, pana la punctul de destinatie. Nici nu aveam timp sa par derutata si sa scot harta, pentru ca deja venea cate un thailandez responsabil, ma trimitea , imi arata , ma indruma. Cazare se gaseste berechet, eu am ales mereu bungalo-uri cu priveliste.
In Kho Phi Phi, am ajuns singura, m-am cazat cu 300 de baht (aprox 200 mii lei vechi), intr-un bungalo cu vedere la mare, inte palmieri. Cu toate ca eram singura, nu m-am simtit deloc asa. M-am asezat seara la un raggae bar pe plaja, sa scriu vederi catre cei dragi. Cam la a 3-a vedere s-au asezat cu mine la masa alti calatori, am intrat in vorba si a inceput petrecerea. Ne-am bucurat de fire shows, cocktailuri la galeata si muzica buna pe plaja pana spre orele diminetii. In dimineata urmatoare am dezbatut la micul dejun diferentele culturale cele mai evidente intre Asia si "tarile din vest". Cel mai mare paradox in Thailanda, am convenit noi, este igiena. Thailanda este o tara curata. Cu toate astea, nu sunt cosuri de gunoi pe strada. Deseurile se arunca pur si simplu intr-un colt ales, apoi este ridicat de gunoieri, dar nicidecum nu sunt murdare strazile. Toaletele sunt de regula foarte curate, dar nu veti gasi prea des hartie igienica sau sapun, sau sistem de tras apa. In schimb, veti gasi in fiecare toaleta un vas mare care aduna apa, de unde se arunca cu o galetusa in vasul de toaleta. Langa acest dispozitiv este un minidus, folosit pentru spalat, ca sa explicam lipsa hartiei igienice. Si sapun nu este, pentru ca nu este. Zack, care statea de 4 luni in Thailanda a recunoscut ca nu a vazut niciodata un thailandez care se spala pe maini, eventual unul care isi uda mainile la chiuveta ca sa-si aranjeze parul. La inceput ma intrebam cum se spala pe maini comerciantii ambulanti, care intra in contact direct cu mancarea mea. Apoi... am incetat sa mai imi pun astfel de intrebari. Daca in Bucuresti as fi insistat ca vanzatoarea sa isi puna manusi inainte sa imi serveasca painea/sunca/fructele, Thailanda m-a vindecat de orice germofobie.
Cea mai murdara parte a corpului este considerata sa fie piciorul. Aceasta a fost a doua tema de dezbatere la acel mic dejun. Oamenii se descalta cand intra in magazin sau restaurant, in unele hosteluri se impune chiar lasarea incaltamintei la receptie. Nici o problema, in fond e mult mai comod asa. Pana la un punct. Singurul lucru peste care nu am trecut cu usurinta este faptul ca se intra descaltat si in toaletele restaurantului, sau in toaletele publice. Primul lucru, m-am intrebat daca "apa" de pe jos este de la metoda traditionala de tras apa, sau de la diversi indivizi care considera vasul de toaleta doar ceva orientativ....apoi...am incetat sa ma mai intreb!
Dupa aceste conversatii apetisante am terminat sucul de ananas si am pornit spre plaja, de unde am inceput o excursie cu barca, de neuitat. Barca long tail, similar ca si forma cu o gndola venetiana, capacitate de 12 persoane, era condusa de un thailandez care stia in total vreo 10 cuvinte in engleza printre care "swim", "snorkle","eat". Ne-am plimbat prin cele mai frumoase colturi ale insulelor Phi Phi, la plaja cu maimute, la insula Bamboo si, punctul culminant, plaja Maya, unde s-a filmat The Beach. Acealasi film mergea in restaurantul unde am mancat de cina cateva ore mai tarziu, si ne uitam toti hipnotizati, parca nu ne venea sa credem ca chiar fusesem acolo in ziua respectiva. Imaginile din film sunt extraordinare, dar deloc exagerate. Poate mi s-a parut si mai frumos sa vad cu ochii mei, pentru ca la peisajul acela incredibil se adauga sentimentul "am ajuns si aici"...
Dimineata urmatoare a inceput un eveniment foarte interesant. Era 25 Octombrie, iar in 26 urma noaptea cu luna plina. Si toti "backpackerii" din Thailanda se indreptau in stil exod spre insula Phangan, pentru fullmoon party, sau cel mai mare beach party din lume. Cu niste americani am mai poposit o noapte in orasul Krabi, unde am fost la piata de noapte si am gustat fel de fel de fructe exotice. Seara la terasa am trait un episod tare amuzant. Vorbind de mari vedete muzicale ale lumii, am indraznit sa ii pomenesc in aceeasi propozitie pe Madonna si pe Robbie Williams, si atunci am primit raspunsul fulger, 3 americani in tandem:"Robin Williams is an actor, he doesn't sing." Nu auzisera de Robbie, de Take That, am insistat, am fredonat, eram sigura ca isi bat joc de mine, dar nu. Paream ca o nebuna care vorbeste de un personaj necunoscut ca de o vedeta de teapa Madonnei. Asa ca i-am provocat sa opreasca orice persoana pe strada, sa se convinga. Prima victima a fost un thailandez care parea sa stie dar nu a reusit sa fredoneze nimic, astfel ca pledoaria mea nu era incheiata. Am vazut ca se apropie niste albi, si i-am rugat pe cei 3 necredinciosi sa ii abordeze intreband doar :"Do you know Robbie?", iar replica a fost cea dorita, cu accent francez puternic albii au raspuns in tandem:"Robbie Williams??", si au continuat numind cantece si albume. I won, i won, i won!!
Din Krabi,am primit eticheta, am luat autobus, barca, si seara eram in Kho Phangan. Cum am ajuns am inchiriat motocicleta, a condus Russ, am perindat putin pe insula, pana m-am intalnit cu superprietena mea Corinna, prietena din Germania, pe care am cunsocut-o in Spania si ne-am revazut in Thailanda. Ea era cu o gasca de alti americai si o tipa enervanta din Mauritius. Am impartit un bungalo cu 2 fete, Russ a dormit in hamacul din terasa.Gasca vesela, alti 6 pana la 8 mii de oameni ajunsi acolo pentru petrecere de luna plina, zeci de standuri cu bauturi si dj, diferite genuri muzicale, plaja plina de oameni din toate colturile lumii. Oamenii erau extrem de veseli si comunicativi, o atmosfera foarte placuta, de parca toti ne cunosteam inte noi.
Am primit un colier de orhidei de la un tazmanian. Interesant,nu? :) Cu Russ si motocilceta am explorat apoi insula, alte plaje, cascade si terase raggae cu privelisti minunate.
Americanii sunt niste oameni foate simpatici, doresc bine la toata lumea si par sa se imprieteneasca cu oricine relativ usor. Fara sa generalizez, insa, trebuie sa spun ca unii dintre ei nu sunt chiar de o inteligenta rara. Totusi, noi ne-am increzut in ei sa cumpere biletul de autobus spre urmatoarea destinatie, si asa am reusit sa parcurgem, prin traseul si combinatiile alese de ei, 450 de km in 16 ore. Si asa, despartindu-ne de Russ si parasind Kho Phangan la 12:00 am ajuns spre dimineata in Hua Hin, orasul unde studiaza Corinna, si unde am petrecut inca 3 zile amuzante., cu aceeasi americani care ne inveseleau de fiecare data. Partea preferata a fost cand am vazut un copac de rodii, si o americanca simpatica foc a intrebat-o pe Corinna cu toata seriozitatea: "Is that an onion tree?"... Draga de ea...
In Hua Hin am fost din nou mai mult sau mai putin pe cont prorpiu pt ca ceilalti aveau cursuri, dar m-am imprietenit cu un neamt de vreo 25 de ani,care avea un restaurant in apropiere de locuinta Corinnei. Asa m-am intalnit cu Peter intr-o dimineata cand asteptam autobusul si s-a oferit sa ma duca el, ca oricum mergea in oras. pe drum am hotarat sa mancam ceva si a venit si tatal lui Peter, un neamt care facea afaceri imobiliare de cativa ani bun in Thailanda, la a 5-a casnicie, chipes si haois, care a propus sa mergem sa mancam sushi. Eu fiind la prima experienta sushi din viata mea, am inlocuit betele si tacamuri si m-am facut ca savurez fiecare bucata din farfurie, fiecare bucata avand simplul gust de peste crud. La sfarsit vine nota de plata, tatal se intinde primul dupa ea, pune partea lui de bani si o da mai departe. Nu mi-a venit sa cred, si cred ca s-a citit asta pe fata mea. In orice caz, cand am scos portmoneul sa platesc partea mea, Peter a facut semn ca plateste el. Nu am stiut cum sa reactionez, nu stiu altii cu sunt, dar mie una mi s-a parut extrem de ciudat ca tatal s-a sustras de la achitarea notei. Neamtul tot neamt....Dar tot rauplatnicul a fost dragut de tot pe urma, m-a dus cu masina la Elephant Camp, a targuit cu aia pe acolo si mi-a rezolvat taxi sa ma intorc in oras. La Elephant Camp, m-am dat cu elefantul, evident.Mari animale...interesanta experienta...
Inainte sa plec din Hua Hin am mai facut o zi de plimbat printre maimute, si le-am hranit si una mica babymonkey a venit si s-a pus la mine in brate si mi-a muscat geanta. M-am spalat de maimute cu o baie in mare, masaj thailandez pe plaja si fructe la umbra cocotierului. Seara la 9 am pornit cu Corinna spre Bangkok.
Dupa inca nopti placute in cel mai viu si colorat oras vazut vreodata, m-am despartit de prieteni si incet, incet de Thailanda. (Ca norocul, gratie companiei de zbor Malev am avut deosebita ocazie sa trec de ori prin procesul despartirii). Cam asta am avut de zis, fara sa fi intrat in detalii...
Ideea este ca, ce trebuie sa facem acum, este sa lucram ca sa strangem bani, apoi sa ne dam demisia si sa plecam in tarile calde. Macar cateva luni de Asia, alte cateva de America de Sud, si tot asa. Viata e mult mai colorata in tropice!!!
Wednesday, September 26, 2007
Ce[nu]-ti doresc eu tie...
Dintre toate calatoriile pe care le-am intreprins, dupa ce am batut Europa in lung si in lat (mai mult in lat decat in lung) mi-am dat seama ca cele mai aventuroase intamplari sunt tot la noi in tara. M-am pornit eu in circuit, cu 40 de austrieci, in calitate de ghid de turism. Excursie destul de eleganta, pensiune completa, hoteluri scumpe, obiective alese pe spranceana. Promitea multe. Dar in Romania lucrurile pur si simplu nu functioneaza.
De exemplu:
*Sambata de Sus, hotel de 3 stele, serviciu bagaje inlcus. In tot hotelul era un singur domnisor, evident depasit de situatie, care facea de toate. Avea de carat bagaje la 40 de oameni (si nu era facut), de tinut receptia, de raspuns la telefoane, de schimbat becuri. Nervosi, turistii au hotarat sa-si care singuri bagajele, vazand ca un singur om nu are cum sa faca fata... dar, surpriza, hotelul nu avea lift si se urca pana la etajul 3. Turistii mei aveau varsta medie 70 de ani... Scanadalul a inceput cand au ajuns gafaind la camere si au simtit patrunzator miros de mucegai, apa calda canci, becuri unu' da unu' lipsa... Si ma intreb...cine da 3 stele unui astfel de hotel, si ce masina conduce persoana aceea acum pentru cele 2 stele acordate din buzunarul ce se cere umplut la loc.
*Stim cu totii ca infrastructura lasa de dorit la noi in tara, dar acum cu noile proiecte chiar se lucreaza. Si se lucreaza deodata in toata tara. Si nu se poate lucra pe parti, ci se inchid sosele intregi, ca sa nu se mai inteleaga nimic.Si din 200 in 200 de m sunt semafoare. Dar nu-i nimic. Stim cu totii ca alea sunt pentru fraieri. De ce sa astepte unii camionagii doar pentru ca semaforul arata culoarea rosie? Se poate trece ! Pe o banda e loc suficient sa treaca un tir pe langa un autocar. Sau nu? Oricum, daca nu, vei avea timp suficient sa te gandesti la asta cand mergi cu 5 la ora in marsalier ca sa faci loc autocarului ce a trecut ca fraierul pe verde.
*Criza de apendicita. O turista de 63 de ani se plange de dureri de burta. Se pare ca o asteapta o operatie simpla, nu ar trebui sa fie nici o piedica, doar e una din interventiile chirurgicale cele mai banale. Dar nu daca asta se intampla in Gura Humorului. Am insotit turista la spitalul din Gura Humorului, unde doctorita responsabila pe tot spitalul s-a vazut vizibil deranjata de la emisiunea cu Mircea Radu.I-am spus ce se intampla, ca eu nu ma pricep dar cred ca e apendicita (am consultat turista inainte, cu tata la telefon). Dna doctor mai aprinde o tigara in sala de consultatii, si vine cu solutia : "Sa-i punemo punga cu gheata, poate ii trece!" Siguuuur ca da. Gura Humorului revolutioneaza medicina. Ei bine, am insistat eu sa vina un chirurg, pt ca , despre apendic nu stiu multe, dar stiu ca se poate muri daca e ignorata o criza. Chrirurgul a anuntat ca vine intr-o ora...asa ca am iesit sa dau telefoane si cand sa intru ..surpriza. Pe holul spitalului patrona un caine vagabond de dimensiuni impresionante. Asa ca mi-a fost frica sa intru. Am asteptat sa iasa, da el nu s-a deranjat, si a decis sa traga un pui de somn pe presul de la intrarea in camera de garda. A venit si chirugul in final, m-a condus la pacienta, si-a aprins o tigara, a palpat cu mana ce i-a ramas libera, si a hotarat ca trebuie operata de urgenta. Ok, urmeaza interarea,nu? Gresit. Nu este anestezist in Gura Humorului. Asa ca, ori taiem fara anestezie (what?!?!?) , ori transportam pacienta cu ambulanta la Suceava. Si a venit "ambulanta mare", harb de Dacia break din anii 80, cu care am facut 30 de km in 45 de minune. Daca eu eram terminata psihic, nici nu vreau sa ma gandesc ce era in capul turistei. Cred ca e o mica diferenta intre saloanele de spital din Viena si cele din Suceava...am auzit eu asa...Operatia a iesit foarte bine, si pacienta a fost transportata cu o ambulanta austriaca pana in patutul ei.
Si ar mai fi multeee de povestit, dar Carlatoria continua si nu vreau sa pierd trenul....
De exemplu:
*Sambata de Sus, hotel de 3 stele, serviciu bagaje inlcus. In tot hotelul era un singur domnisor, evident depasit de situatie, care facea de toate. Avea de carat bagaje la 40 de oameni (si nu era facut), de tinut receptia, de raspuns la telefoane, de schimbat becuri. Nervosi, turistii au hotarat sa-si care singuri bagajele, vazand ca un singur om nu are cum sa faca fata... dar, surpriza, hotelul nu avea lift si se urca pana la etajul 3. Turistii mei aveau varsta medie 70 de ani... Scanadalul a inceput cand au ajuns gafaind la camere si au simtit patrunzator miros de mucegai, apa calda canci, becuri unu' da unu' lipsa... Si ma intreb...cine da 3 stele unui astfel de hotel, si ce masina conduce persoana aceea acum pentru cele 2 stele acordate din buzunarul ce se cere umplut la loc.
*Stim cu totii ca infrastructura lasa de dorit la noi in tara, dar acum cu noile proiecte chiar se lucreaza. Si se lucreaza deodata in toata tara. Si nu se poate lucra pe parti, ci se inchid sosele intregi, ca sa nu se mai inteleaga nimic.Si din 200 in 200 de m sunt semafoare. Dar nu-i nimic. Stim cu totii ca alea sunt pentru fraieri. De ce sa astepte unii camionagii doar pentru ca semaforul arata culoarea rosie? Se poate trece ! Pe o banda e loc suficient sa treaca un tir pe langa un autocar. Sau nu? Oricum, daca nu, vei avea timp suficient sa te gandesti la asta cand mergi cu 5 la ora in marsalier ca sa faci loc autocarului ce a trecut ca fraierul pe verde.
*Criza de apendicita. O turista de 63 de ani se plange de dureri de burta. Se pare ca o asteapta o operatie simpla, nu ar trebui sa fie nici o piedica, doar e una din interventiile chirurgicale cele mai banale. Dar nu daca asta se intampla in Gura Humorului. Am insotit turista la spitalul din Gura Humorului, unde doctorita responsabila pe tot spitalul s-a vazut vizibil deranjata de la emisiunea cu Mircea Radu.I-am spus ce se intampla, ca eu nu ma pricep dar cred ca e apendicita (am consultat turista inainte, cu tata la telefon). Dna doctor mai aprinde o tigara in sala de consultatii, si vine cu solutia : "Sa-i punemo punga cu gheata, poate ii trece!" Siguuuur ca da. Gura Humorului revolutioneaza medicina. Ei bine, am insistat eu sa vina un chirurg, pt ca , despre apendic nu stiu multe, dar stiu ca se poate muri daca e ignorata o criza. Chrirurgul a anuntat ca vine intr-o ora...asa ca am iesit sa dau telefoane si cand sa intru ..surpriza. Pe holul spitalului patrona un caine vagabond de dimensiuni impresionante. Asa ca mi-a fost frica sa intru. Am asteptat sa iasa, da el nu s-a deranjat, si a decis sa traga un pui de somn pe presul de la intrarea in camera de garda. A venit si chirugul in final, m-a condus la pacienta, si-a aprins o tigara, a palpat cu mana ce i-a ramas libera, si a hotarat ca trebuie operata de urgenta. Ok, urmeaza interarea,nu? Gresit. Nu este anestezist in Gura Humorului. Asa ca, ori taiem fara anestezie (what?!?!?) , ori transportam pacienta cu ambulanta la Suceava. Si a venit "ambulanta mare", harb de Dacia break din anii 80, cu care am facut 30 de km in 45 de minune. Daca eu eram terminata psihic, nici nu vreau sa ma gandesc ce era in capul turistei. Cred ca e o mica diferenta intre saloanele de spital din Viena si cele din Suceava...am auzit eu asa...Operatia a iesit foarte bine, si pacienta a fost transportata cu o ambulanta austriaca pana in patutul ei.
Si ar mai fi multeee de povestit, dar Carlatoria continua si nu vreau sa pierd trenul....
Subscribe to:
Posts (Atom)