Stand by

Doream să mă apuc mai devreme de acest post dar am fost plecată scurt în România şi nu am apucat. Haha...nu-i adevărat! Am fost doar la Ambasada României în seara asta, la un concert şi, cum cere evenimentul, m-au orbit paietele doamnelor aşa că, abia acum încep să văd nişte taste cu ochiul stâng.

M-am gândit puţin cum să mă îmbrac. Am crezut că nu se mai poartă „rochia de revelion” pentru o seară stundenţească, chiar dacă implică ea o mică orchestră şi un cor. Dar am greşit! Din noroc mi-am luat o rochie extra „casual”. Şi asta mai mult pentru că blugii pe care i-am plănuit pentru azi, cumpăraţi vara trecută, nu mă mai avantajează chiar aşa cum ţineam eu minte. Şi chiar şi când am observat asta, din negare sau naivitate, primul meu gând a fost: „Oare ce mi-a trecut prin cap acum un an să îmi cumpăr blugi atât de strâmţi, când doar mie îmi place să mă îmbrac lejer!” Haha!

Aşa e de fapt, că după 3 săptămâni de America te întorci acasă şi nu ştii ce poate fi mai periculos: să  verifici kilogramele sau amprenta de carbon?

Ultima zi în New York ne-a plouat tare. Am mai prins un pic de High Line Park (o treaba mai noua, o fostă linie de tren suspendată, transformată în parc, deci fain!) cu semi soare şi apoi un ceai cu poveste la un italienesc din Chelsea Market.Am revenit după, pe o ploaie torenţială în Time Square şi de acolo cele 4 „blocuri” spre hotel. Bagajul mi-a fost gata în timp pentru a fi preluată de 3 venezueleni care urmau să mă ducă să-l vizitez pe un vechi prieten, Silvan, pornit din Mureş şi stabilit acum in Winchester, Virginia. Adică aceşti venezueleni erau prienteni cu el şi am avut noroc să îmi potrivesc orarul cu ei şi ei au fost drăguţi să mă ia cu ei în Dodge-ul închiriat. Mi-a făcut plăcere, după vreo 8 zile, să îmi aud din nou numele pronunţat cu R apăsat, sau „R” rulat cum s-ar traduce motamo din engleză sau germană.

Prima diferenţă culturală a fost că brusc nu mai eram în America, ci în „America de Nord”.  Logic, de fapt...dar mi-a luat ceva timp să mă obişnuiesc, aşa că cred ca am rămas la Estados Unidos o vreme.

Silvan ne aştepta cu masa pusă pe la 2 noaptea, când am lăsat în urmă ruperea de nori (aici e dramatizare, că eu de fapt am dormit dusă tot drumul). Oricum, ziua următoare a fost senin şi verde totul şi după un mic dejun extra tipic american cu bacon şi ouă şi pancakes, ne-am pornit toţi 5 pe nişte serpentine prin Apalaşi (cu maşina, desigur), pe valea râului  Shenandoah, ca să degustăm vin şi să  privim privelişti de-ţi taie respiraţia. La locul de degustat vin am primit şi un tur explicativ, ţinut de unul din fiii acelei moşii. Partea mea preferată a fost când ne-au întrebat de unde suntem. „Venezuela and Romania, just like the regular groups of tourists you get!”.

La fel de amestecată a fost şi cina, o ciorbă românească şi o plăcintă venezueleană, urmate de nişte jocuri de societate americane.

După 2 nopţi de găzduire perfectă în Winchester mi-am luat la revedere de la Silvan şi am plecat cu o prietenă de-ale lui (parcă DOOM acceptă acum şi varianta „de-a”, cum acceptă mai nou şi „locaţie” pentru „loc”- hah!) să vizităm Washington. Deci eu chiar nu înţeleg de ce zice lumea că nu ar fi cine ştie ce. Că chiar e cine ştie ce!! Wow! E Capitolul acela imens, monumentele, Casa Albă, muzee infinite şi atât de mult spaţiu şi verdeaţă! Plus că toată partea de George Town, cu restauranţele şi case superbe, au un aer european rar întâlnit în marile oraşe din America. Deci nu există să fiţi în zonă şi să nu fugiţi până la D.C. (cum îi spune toată lumea), pentru că merită tare o zi, două din timpul vostru!

M-am despărţit de Maryory cu besos şi abrazos şi mulţi de gracias în gara din Washington, o clădire superbă pe care am admirat-o în fugă, pentru că trenul meu spre Baltimore pleca în câteva minute. Nu mult mai mult de câteva minute, adică vreo 45, a făcut şi până să ajungă acolo. Au fost primele minute de respiro de când începusem călătoria americană, adică primele minute în care să folosesc vreuna din cărţile cu care mă încărcasem din Viena. La îndemână ţineam o carte de Eliade pe care, cu toate că ştiam că nu o să am timp să o savurez  cum se cade, am luat-o mai mult pentru că îmi place mie uneori să am Bucureştiul la mine.

Am ajuns foarte repede în Baltimore, cum spuneam, şi câteva alte minute mai târziu mă instalam în camera de la subsol a prietenei mele Ioana, care face (şi între timp a absolvit cu brio) un internship la un mare hotel . Baltimore e un oraş port, cu fructe de mare dar fără partea de plajă, cu un centru foarte drăguţ, dar care nu merită neapărat un drum extra din celălalt capăt al continentului. Totuşi, dacă sunteţi prin Washington şi vă e dor de nişte vapoare şi un crab cake, nu o vă pară rău că aţi străbătut drumul scurt spre Baltimore. Mie una mi-a părut foarte bine, pentru că am cunoscut un mediu de „internişti” foarte haioşi, am petrecut destul de studenţeşte on a school night şi am depănat nişte poveşti foarte binevenite cu Ioana, cu care, dat fiind contextul, mă văd rar, rar.

Amuzant a fost la un pub în Baltimore un barman tare mărinimos. Am cerut o bere când am venit şi apoi pe rând am mai primit una (şi când spun una, luaţi aminte că şi părinţii mei citesc acest blog) şi fetele au mai primit şi ele rânduri din ce comandaseră şi apoi toate îngheţată şi la sfârşit am avut de plătit vreo 5 dolari de persoană după ce, vorba aia, „am mâncat bine, am băut bine”. Eu nu înţeleg cum funcţionează economia acelui continent de nord!

Ori, pe cât de uşor mi-a fost să ajung la Baltimore, pe atât de greu mi-a fost să plec. Şi nu scoateţi batista, că nu o zic în sensul sentimental, că nu m-am mai putut desprinde, oricât de bine m-am simţit, ci la modul (dez)organizatoric. Că mie îmi place să călătoresc spontan şi să fac planuri din drum - e una - dar parcă în săptamână mare, într-o ţară care prin titlu e mare că doar se compune din atâtea alte state, „go with the flow”-ul ăsta hippy şi liber nu se potriveşte mănuşă. Că una e să faci un plan mental în avion când oricum nu merge Google Maps şi alta e să vezi că faci 20 de ore de la Buffalo la Detroit cu autobusul...şi apoi când mai şi afli că aia e prescurtarea prin Canada şi tu nu ai viză....mda...

Dar iepuraşul de Paşti a venit mai devreme anul ăsta. Şi mi-a adus un bilet de avion gratis! Şi nu în sensul că l-a plătit vreun sugar daddy. Realmente gratis! Pentru că Ariana lucrează pentru o doamnă super, care la rândul ei lucrează pentru United Airlines care la rândul lor au avioane şi dau ocazional bilete free of charge angajaţilor lor. Se cheamă bilete in stand by. Adică, nu ai un loc atribuit; mergi la avion şi dacă e loc zbori, dacă nu mai stai pâna la un avion care „te ia”. Eu am avut loc la primul, că doar cine se mai trezeşte să zboare la 6 dimineaţa între Baltimore şi Chicago? Un mare mister pentru mine rămâne: de unde a ştiut bagajul meu în ce avion am avut loc?? Pentru că eu am aflat doar cu câteva minute înainte de decolare că voi zbura şi când am ajuns la Chicago, bagajul era acolo!

Alte mistere din America de Nord, relatări pascale din Detroit şi elemente din „viitor” la Chicago vă tot povestesc mâine, poimâine....

Jetlag

Am tot amânat această poveste pentru că mi se părea că sunt prea obosită de la jetlag, dar iată cum chiar jetlagul îmi dă chef de poveşti la miezul nopţii.

Eram sigură că voi dormi pe avion la întoarcere şi că voi fi reglată la orar european odată aterizată în Viena. Aşa au crezut toţi colegii mei de zbor, când au văzut că, într-un avion  arhiplin eu eram singura care se lăfăia pe două locuri. Mi s-a părut şi mie putred norocul, mai ales că încercasem înainte de îmbarcare să schimb locul de pe bilet şi am fost asigurată nepoliticos că avionul e supravândut şi că nu există niciun loc neocupat. Să-i spunem aşadar karma, dinaia care mie nu îmi place deloc că mereu se egalează cu ceva mai neplăcut. Dar despre karma citeam în revista Wired chiar în momentul în care a venit un steward la mine să îmi spună că s-a produs o greşeală şi că, dacă nu mă deranjează, va trebui să mă mut lângă un domn ce sforăia 5 rânduri mai în spate.Şi atunci am făcut ceva foarte atipic pentru mine: i-am spus că mă deranjează şi că e problema lor că au făcut aşa o greşeală şi că eu o să rămân pe locul de la geam şi o să păstrez şi locul de lângă mine liber, pentru că am plătit mult pe bilet şi....nu-i adevărat! Sigur că am zis că aş prefera să nu, dar că mă mut dacă e vreo problemă. A spus că revine. Cred că l-am impresionat complet abia o oră mai târziu când vărsam 2 lacrimi pe finalul desenelor „Rapunzel” (blame Disney!!), astfel că, singurele motive pentru care m-a mai deranjat au fost legate de servit şi strâns chestii. Revista Wired, în schimb, la care ţineam destul de mult, am uitat-o în avion....

Dar ce căutam eu în acel avion? N-o să pot învălui întrebarea asta în mister, că la cât am împânzit facebook-ul cu tot ce am făcut prin state,ştiţi cam tot şi trebuie să caut acum în carneţelul roşu dacă nu cumva am notat vreo picanterie de nedescris sub forma unui status şi adevărul este că ... poate.  

Dar adevărul este că îmi place şi să detaliez...aşa că să începem cu New Yorkul.

Anul ăsta am fost acolo pentru a 3-a oară. Am ajuns să merg o dată pe an, cum mergeam alte ori la Costineşti. Dar de fapt, la Costineşti am fost doar de 2 ori...o frecventa mai apropiată în cifre ar fi Sovata. Deci m-am învârtit bine!

Anul ăsta însă am fost cu scop preponderent intelectual şi anume să particip la un workshop la o firma de marketing de acolo, workshop exprimat printr-un concurs, urmat de un premiu pe care l-am câştigat! Obiectul de promovat era dintre cele plictisitoare: plain yogurt! Nu tu arome, fructe sau bifidus essensis. Numai iaurt. Şi tema era să-l denumin, împachetăm, bibilim şi comunicăm ca pentru new yorkezul de rând. Aşa că, 5 zile de cream cheese bagels (un fel de corn cu brânză topită) şi cafele luuungi mai târziu aveam un concept destul de bun, un speech repetat după vreo 2 margherite şi nişte postere făcute în Photoshop cam după ureche...suficient însă să convingem patronu’ american să ne declare câştigători de pitch. Laude, poze şi atenţii!

E interesant să fii în New York şi să te împarţi între „un job” de la 9 la 6 şi o ditamai metropola de vizitat. Din fericire eu „fusesem la statuie, urcasem în turn şi vizitasem muzeul”. Şi, să recunoaştem, orice puzzle devine interesant doar după ce ai toate marginile. Ei bine, am completat interiorul cu ponturi de la prieteni, cu prieteni, cu mese lungi în locuri premeditate, cu Guggenheim, cu High Line Park, cu Chelsea Market, cu plimbări în Village, cu jogging pe Hudson River şi Central Park şi ... apropo de Central Park şi de jogging...să vă povestesc cum am devenit clişeu.

Ce e cert la New York este că nimeni nu e niciodată străin, sau turist, sau ... de fapt, nu prea interesează pe nimeni de unde eşti. Nu te va aborda nimeni pe o altă limbă decât a lor şi nu vei ieşi în evidenţă nici ca localnic nici ca turist, indiferent de seriozitatea obiectivului aparatului foto ce-l porţi în piept şi care ţine umbră hărţii de Manhattan. Şi totuşi, în jurul lacului din Central Park cu o sticlă strivită de Poland Spring în mâna dreaptă şi nimic altceva să mă dea de gol, simţeam ocazional cum atrag priviri „ocheate”. Erau turiştii. Care îmi aminteau de mine cu 2 zile în urmă, cum priveam joggerii din Central Park, singurii care garantau să fie localnici. Aşadar, din cauza unei ape locale şi a unui obicei atât de popular la americani (joggingul), m-am simţit pentru câteva momente ca un clişeu, de parcă aş fi putut să fiu în orice fundal de scenă filmată acolo, confundată cu new yorkezul de rând care îşi  vede de cardio-ul lui.

Ce mi-a plăcut de data asta la puzzle-ul new yorkez a fost să părăsesc Manhattanul şi să merg strategic prin alte borough-uri. Am ajuns în Brooklyn, Staten Island (port), Queens (din nou) şi am făcut şi partea de nord a Manhattanului, care nu e un borough  separat, dar pentru mine o cu totul altă lume faţă de sudul insulei: The Harlem.

În Harlem am fost o seară să mâncăm la un steak house, vestit că a câştigat în 2010 cel mai bun BBQ sauce din America. A fost perfect!  Acolo nici nu aş numi-o experienţă Harlem, că doar ne-am trezit din metrou în restaurant. Dar am revenit câteva zile mai târziu, „printre blocurile gri”, pentru o experienţă de ţinut minte, dar nu neapărat prin confortul creat. Am şi avut o zi de videoclip hip hop, unde vedeam mereu „gangs” de băieţi adunaţi la marginea străzii cu muzică tare din maşina cu subwoofer. Eram singurii oameni îmbrăcaţi colorat, în rest predominând jeans şi negru. Am văzut filmarea unui film sau a unei reclame pe un teren de...basket desigur! Dar punctul culminant a fost când de partea cealaltă a străzii nişte tineri spărgeau o poartă înuiată cu lacăt...cu toporul. Adică doi se ocupau de spart şi 4 de stat de şase. Cam ăla cred că era momentul în care trebuia să fim buni cetăţeni şi să-i întrebăm dacă şi-au pierdut cheia. Nu?

Pacea şi dragostea, însă, sunt în Brooklyn, Williamsburg.  Să nu ocoliţi acest cartier când mai ajungeţi în New York. Când vremea e bună ies tinerii şi fac „flea market” pe trotuare şi marfa lor variază de la viniluri vintage la cărţi, la haine vintage, la ochelari vintage, la accesorii vintage şi alte lucruri nebănuite şi vintage. Probabil o să vă caute (pe băieţi) de ochelari Ray Ban şi barbă la intrare în cartier, dar treceţi lejer pe orice bicicletă cu o singură viteză sau cu un lomo la gât. Fetele, aceleaşi accesorii, să nu se ferească de bretonul scurt, fuste largi şi pantofi stil masculin. Moda de mâine văzută azi. Hip, vine de la hipsteri. Nu mai vorbesc de cupcake-ării, brânzetării franţuzeşti, beri din toată lumea, dar şi bine implementatul Brooklyn Lager, restaurante vegetariene sau sandvicherii atipice. Aş mai fi stat o zi întreagă să adulmec şi studiez ciudăţeniile acelui colţ de lume!

Dar, între timp, în colţul acesta de lume se încheie primul capitol al călătoriei USA re-reloaded. Reveniţi zilele următoare şi am să vă spun ce căutam cu nişte venezueleni simpatici într-un Dodge, ce ascunde stejarul est european în Virginia şi cât de aproape am fost de Canada, cu toate că nu am ajuns niciodată la Niagara.

Spring Break

De multe zile tot încerc să mă aşez să vă povestesc ce-am tot făcut de n-am mai scris nimic. Nopţi nedormite, am auzit!

Sâmbăta trecută am plecat spontan de tot spre Tg Mureş. Cu o miercuri înainte găsisem bilete de avion la Wizz cu 30 euro din Budapesta, aşa că, după ce am sondat pe Facebook cea mai buna metodă de a ajunge la aeroport în Budapesta, am ales-o pe cea mai proastă. Dintr-un autobus, elegant de fapt, care m-a dus mult prea devreme într-o zonă anostă din Budapesta am luat un metrou spre ceva cartier industrial unde nu era nici loc de băut o cafea, ploua cum se cuvine când ai doar câteva ore într-un oraş şi nu aveam forinţi la mine. Aşa că am zis că iau busul de aeroport chiar dacă mai devreme cu vreo 4 ore de zbor şi mai cochetez cu Budapesta la vară, între două concerte Sziget, singurul mod care a funcţionat şi până acum.

Am ajuns la Mureş repede, repede. „Cabin crew prepare for take off, cabin crew prepare for landing”.

Acolo m-au aşteptat cele mai răsfăţoase bunătăţi şi cea mai delicioasă supă de găină cu ingredientul secret „dragoste” preparată de mama. Aproape la fel de delicioasă ca cea pe care o gătisem eu în Viena şi o mâncam aproape exclusiv de vreo 4 zile. Declar război fidelei.

Deja în prima seară am ieşit la petrecut, cum se cade tineretului să facă într-o seară de sâmbătă. De fapt a fost un eveniment organizat de prietena mea Corina, care a iniţiat o serie de concerte bune în Bastionul Dogarilor, în sâmbăta cu pricina cu cei de la Kumm. S-a lăsat şi cu muzică dansantă dupaia, aproape ca şi cum s-ar fi prezentat la platane DJ Shuffle din Expirat Vama Veche. Deci de vară şi ritmată, toate astea într-un sens foarte bun. Sesiunea de noapte, cum se numeşte seria de evenimente, trebuie relocată, pentru că nenea primar Florea vrea să bage toată cetatea în renovare. Dar până atunci îi mai prindeţi o dată cu Luna Amară pe 2 arpilie şi, deci, mergeţi!

Duminca în familie a decurs foarte bine, cu leneveli şi vizite plăcute. Seara ne-am adunat şi râs mult cu gaşca de altă dată. O altă seară am fost cu Cristina şi Luci la cramă La Mitică pentru cel mai bun beefsteak tartar din oraş. Tata m-a scos în altă zi la un prânz la chinezescul de pe Bolyai, unde ne place nouă să mâncăm supă şi să mai recuperăm poveşti.

A fost un spring break foarte binevenit! Prea puţine zile mai târziu mă aflam deja într-o cuşetă Sighişoara -Viena. De la Westbahnhof am un tramvai direct până la mine în cartier (stau în 10, v-am spus?).

Am luat prânzul cu Catrin, care a luat nota maximă la lucrarea de diplomă şi Claudi, care era înaintea examenului ei final de la şcoală. Primul prânz în terasă, la Rochus Markt cu scumpele mele colege de apartament care sunt plecate weekend-ul ăsta, separat, în zone diferite ale Marii Britanii (asta dacă intră şi Irlanda la această împărţire). Cu Christian mutat la Innsbruck, Timea şi Tutzi la Bucureşti, ai fi zis că sunt cam singură pe lume în Viena, dar de fapt nu e deloc aşa.

Nici nu am zăbovit mult în Viena, de fapt, ci am plecat la Wieselburg pentru nişte şcoală (să nu uităm de ce am venit) şi noaptea următoare am dormit-o în Linz. Noi la facultate suntem 5 prieteni buni, 5 friends: Steffi, Johanna, Christian (nu cel din Innsbruck, altul), Alfred (cu care fac şi naveta din Viena spre şcoală) şi eu. Şi am noroc că e un grup extra întreprinzător care mereu mă include în activităţi. Uite aşa am întreprins în Linz o cină Raclette. Adică se pune un grill în mijlocul mesei pe care, o dată încins, se pune carne spre sfârâială, şi dedesubt, nişte tăviţe de teflon gratinează legume sau cartofi cu un caşcaval specializat în rumeneală. Procesul durează lejer o oră, două, fiecare îşi ornează totul după plac şi timpul necesar sfârâielii este suprapus cu poveşti, râsete şi spritzuri.

După cină am trecut la unul din jocurile mele preferate, numit TABU. E suuuper! Jocul conţine vreo 1000 de cartonaşe, fiecare cu un cuvant şi încă 4 termeni descriptivi. De exemplu, dacă pe cartonaş apare cuvântul Vază, cei 4 termeni vor fi floare, apă, decor, vas. Şi cine trage acest cartonaş trebuie să îl ajute pe colegul de echipă să ajungă la „vază” fără să folosească termenii tocmai menţionaţi şi incripţionaţi pe acelaşi carton. O dată menţionat unul din cuvintele tabu cineva din echipa adversă face un sunet ca de alarmă şi punctul e pierdut. În grupul nostru jucăm de vreo 2 ani ceva asemănător, Magique Chapeau, sau Chapeau Magique, nu mai ştiu, joc învăţat de la nişte actori haioşi cu care mai promovam reciclarea pe la festivaluri. În cazul acestui joc este vorba de personalităţi şi distracţia se completează cu mimă şi alte chestii pe ghicite. Ce face totul interesant este că timpul e limitat cam la un minut de echipă. Şi e clar că sub efectul clepsidrei oamenii reacţionează altfel decât în contexte normale şi folosesc mulţi termeni tabu şi până la urmă punctul se pierde.

Am mai vizitat Linz by night, un oraş chiar drăguţ de altfel. Adică nu e chiar de un weekend getaway plănuit extra din România, dar dacă sunteţi în zonă şi nu sunt reduceri la Parndorf, eu zic că merită o excursie de o zi, mai ales că se poate combina cu Melk şi Krems. Dar mai multe despre asta după ce mă sună Lonely Planet că vor să scriu pentru ei.

Şi uite aşa am ajuns cu povestea la ziua de ieri. Cine încă e cu mine strigă „ooo-ooo”!

Sunt puţin obosită pentru că am lucrat până pe la 1 noaptea la garderobă, la unul dintre palatele Vienei, unde nişte absolvenţi de liceu au pus-o de un bal. Aşa că eu am dansat dansul umeraşelor vreo 5 ore, destul de bine plătite, dar foarte obositoarea după seara din Linz şi cursurile de dimineaţă.

Foarte plin de umor s-a dovedit universul la faza asta cu noua mea carieră, pentru că uite ce poză sugestivă mi-a scos în faţă pe pietonala din Linz, cu o seară înainte de eveniment. De bine de rău, nu mai poate nimeni să conteste că am fost la bal în palat vienez.

În ciuda oboselii am mai stat la o tură de râs cu nişte prieteni veniţi pentru un weekend încoace, adică Dana şi Radu. Radu este al doilea bărbat Bânzaru cu care am avut bucuria să mă văd întâmplător pe stradă săptămâna asta. Cu tatăl lui în Tg Mureş şi cu Radu în zona Museumsquartier cu câteva ore îniante de întâlnirea intenţionată, la Viena.

Am funcţionat în final destul de bine, cred că şi graţie unei cafele Grande băută pe la 6 la Starbucks Landstrasse, consumată în timpul unei plimbări cu vizită de oraş şi expoziţii de artă, cu un prieten de-al Zamfirei din Berlin. O mie de evenimente, deci.

Mă duc să mă văd cu o prietenă din Bucureşti acum, Nicol, care şi ea mai are doar câteva ore de Viena până la „cabin crew prepare for take off”.

Hah, păi dacă acum am scris atâta, după Tg Mureş şi Linz, cred că peste 2 săptămâni când voi fi în New York pun de un roman. Şi poate caut cândva şi un pseudonim ca să scriu mai des şi ce gândesc, nu numai ce fac. Dar de făcut, fac bine!

6 luni mai tarziu...

Am ajuns în Bucureşti vinerea trecută. Prima oară când am fost acolo doar în vizită. Mai fusesem plecată în facultate în Spania şi în Anglia, tot aşa, câte un semestru, dar de fiecare dată întoarcerea în Bucureşti a fost „de tot”. De data asta am fost pentru 5 zile pe care trebuia să le trăiesc intens şi în care trebuia să le fac pe toate!

Ioana m-a luat de aeroport şi parcă era soare cu vânt, pe la ora 10:00. Mi-am lăsat bagajele în Ştefan cel Mare unde dragul de Silviu, care stăpâneşte admirabil casa mea de Bucureşti, m-a aşteptat cu pâine din Ardeal şi mezeluri de Sighişoara. Am pregătit un ibric din cafeaua lăsată de mine în toamnă şi am fugit spre primul şi cel mai aşteptat obiectiv: cosmetica! Dacă exista cineva care să îmi poate salva sprâncenele din asimetria pe care o creasem cu o pensetă semi profesionistă în lunile de Austria, persoana asta era Mari, cosmeticiana de la Piaţa Muncii!

Plimbându-mă în zona Pieţei Muncii i-am scris un mesaj lui Tudor, cum că oraşul ar fi încântător de urât şi de imperfect. A zis că am prins esenţa. Gustul ăsta de imperfecţiune mi-a rămas de-a lungul celor 5 zile de capitală. Dar a fost echilibrat uşor de oamenii perfecţi cu care am petrecut.

Vineri dupămasă, după un prânz la Caru’ cu bere cu o prietenă din copilărie m-am plimbat puţin singură pe străzile noroioase ale centrului vechi. Am descoperit pe strada Covaci un băruleţ nou foarte haios, în care am şi intrat să beau o cafea. Nu era mai nimeni. M-am pus la bar, o lungă cu lapte şi cartea Extremely Loud and Incredibly Close, semnată de autor, detaliu irelevant pentru povestea de faţă, dar parcă prea cool ca să fie lăsat pe dinafară. S-a intrat în vorbă cu mine şi mi s-a părut a fi o atmosferă foarte primitoare. Aşa că am promis că aduc întăriri şi am revenit seara următoare cu prieteni faini! Barul se cheamă Atelierul Mecanic. Mă gândeam eu că e nouţ, dar nu credeam că e chiar the place to be în centrul vechi. Seara următoare se umpluse atât de tare, de oameni atât de trendy, încât Lavinia a zis că dacă cineva ar fi aruncat o bombă pe locul ăla, ar fi rămas Bucureştiul fără hipsteri.

O fată cunoscută acolo mi-a atras atenţia, când am întânit-o întâmplător seara următoare, asupra unui fenomen pe care cumva îl ştiam.Ea m-a întrebat, cum se face că de câte ori vine în ţară pentru câteva zile cineva care locuieşte afară, nimereşte direct în cele mai noi şi în vogă locaţii şi la cele mai râvnite evenimente. Şi e un gând pe care îl aveam şi eu când stăteam în România şi întâlneam studenţi din diasporă pe la cele mai hip petreceri. Cred că e din cauză că studentii internaţionali sună multă lume să „catch up” şi din multă lume, câtăva tot ştie unde se învârt platanele cele mai relevante. Şi sincer, mi-a cam plăcut să văd ca proiectez imaginea aia în jur.

Dar cred că mie îmi cam place hipsterimea, că tot între ei am nimerit şi cu o seară înainte, la o petrecere mai underground aş spune, pe Popa Nan 82, unde unii zic că pe vremuri ar fi fost o fabrică iar alţii că ar fi studioul unui fotograf, dar unde, în principiu a fost prea lentă muzica pentru ritmul meu.

Duminică am mai mers în lungi vizite, apoi cu mureşenii în Control şi seara m-a găsit în garsoniera din Floreasca, cam ultima mea „casă” din Bucureşti, cum a trădat şi periuţa de dinţi din baie care m-a aşteptat neclintită. E inchiriată de Vio, care e plecată la Milano şi se bucură de rolul de proaspătă mătuşă. Am făcut şi un jogging bun prin Floreasca, Dorobanţi şi alte zone cu vile care-mi plac. Dacă o să mă întorc cândva în Bucureşti o să vreau să stau în Floreasca.

Luni am încercat să o ard intelectual şi am fost la o conferinţă susţinută de Andrei Pleşu şi Adam Michnik, deloc neinteresantă, dar am plecat totuşi dupa vreo oră, pentru că nu îmi stătea deloc gândul la treburi predecembriste. Reîntâlnirea cu Ateneul a fost totuşi o mare plăcere.

Concluzia este că m-am întâlnit cu o mie de oameni dragi. Mi-am dat seama de un gând liniştitor şi anume că nu îmi citeşte nimeni blogul, pentru că a trebuit să trec de o mie de ori prin povestea „ce studiez şi unde locuiesc”.

Mi-am dat seama că viaţa continuă fără mine. Se pun statui, se schimbă nume de staţii de metrou şi se deschid localuri pe gustul meu.

Viena este astăzi deosebit de înnorată şi de burniţoasă. Dar nu mă demoralizează asta. Că deja ştiu unde e cea mai în vogă petrecere în weekend!

Vacanţă în România

Anul acesta a fost prima mea vacanţă în România, înrămată de o şedere în altă ţară.

Izul festiv a început pe 18 decembrie, când a sosit Ariana din Chicago la Viena şi la noi în apartament s-a ţinut o mare petrecere de Crăciun, pentru care s-a gătit vreo 3 zile înainte.

În 21 Decembrie am plecat, surorile Bancu, spre Tg Mureş, încărcate ca nişte prinţese. Da, am condus şi eu! Vreo 6 ore să tot fie din totalul de 12 câte ne-au păstrat şoselele pentru ele.

Acasă, în Sângeorgiu de Mureş (primul sat de la Mureş spre Reghin), ciorba era făcută, meniul de sărbători stabilit şi invitaţii anunţaţi. Ultimele pregătiri până în ajun au fost mereu întrerupte de vizite şi telefoane sociale extrem de binevenite.

În ajun ne-am strâns cu naşi, unchi, mătuşi şi veri (deci câte unul din fiecare), o masă frumoasă de vreo 8 persoane. Cu toţii am fost cuminţi, se pare, pentru că au curs cadourile ca niciodată!

Seara de 25 mi-a adus toată gaşca din liceu în prag, vreo 20 de colindători cu care facem treaba asta de imediat zece ani şi parcă ne iese tot mai bine!

În 26 decembrie, deja tradiţionalul chef din Backstage. Că dacă s-a ţinut a 3-a oară, clar că e tradiţie. Cum a comentat foarte bine un prieten „deschizi uşa la Backstage şi parcă eşti brusc în pauza mare din Papiu”. Da, da, da! Cu frumoasa participare a colegilor de la alte licee cum ar fi Unirea, Arte sau Bolyai.

Nici nu mai ştiu ce am făcut între sărbători. Închipuiţi-vă că am mâncat şi băut pe undeva, că nu aveţi cum să fiţi departe.

Am băut inclusiv Cola, ceea ce nu fac tot anul. Ah, şi, încă un suc interesant, dar care din păcate se găseşte prea rar ca să se poată transforma într-un produs frecvent.

În 30 decembrie am plecat la rev la Păltiniş. Nicio surpriză, cabana (superbă, thanks again Dudu) ne era bine cunoscută de anul trecut, lista de prieteni era cam aceeaşi, variind, ca în orice gaşcă solidă, la capitolul despărţiri sau înnoiri de cuplu. Ne-a bucurat însă o mică, mică pârtie inaugurată atunci, unde urcai cu un teleski decent şi tooot coborai vreo 3 minute fără oprire! Cheful de rev a fost haios, am dansat bine şi am râs cum numai nouă ne iese! Băieţii au pregătit masa de revelion cam fără ajutorul fetelor, că noi ne-am luat la un Bailey’s, la o poveste şi un dat cu placa în camera lui Ralush. Şi, faţă de alţi ani, nici nu au existat comentarii ulterioare! Tare ne-am mai maturizat...

În 1 ianuarie a fost ziua lui Vio. Cumpărasem dinainte Post-it uri colorate, pe care, cum a mers ea la somn, le-am înscripţionat cu mesaje pentru ea şi le-am împraştiat prin cabană . Dimineaţă s-a trezit cu mesaje de La mulţi ani, cu „Unde pleci de ziua ta?” scris pe uşa de la ieşire, „Ce mănânci de ziua ta?” scris în frigider, „Te bucuri? Stai să vezi ce mai urmează” pe scări, „Te iubim”, tort desenat tot în frigider şi gânduri de iubire şi pace care au tapetat cabana pentru cea mai drăguţă sărbătorită!

După aventura păltinişeană au urmat încă 3 zile de pregătiri româneşti pentru capitolul 2 din aventura austriacă, care tocmai începe. Dar nu înainte să vă zic ce funny s-a încheiat vacanţa mea!

Un prieten de-ai Arianei, din Chicago a sosit cu avionul la Budapesta şi apoi cu trenul la Sighişoara în 3 decembrie. Ideea era să vadă puţin din Tg Mureş şi apoi să se alăture road trip-ului nostru spre Viena. În timp ce ei se plimbau prin oraş, eu cu mama (practic mama) pregăteam merinde pentru drum şi şederea austriacă. Câteva zile am dezbătut problema, dacă să duc sau nu o găină congelată să fac o supă galbenă cu tăiţei pentru colegii mei vienezi. Practic, ei nu sunt obişnuiţi să se transporte cu animale dintr-o parte într-alta a Europei şi mă temeam să nu fiu considerată ciudată, mai ales că deja mi se spune „regina supelor”. Când am văzut pe post-it ul care nu mă lăsa să uit zacusca, mierea sau castraveţii, trecut „găină” am ştiut că drumul animalului e stabilit!

Cu găina în portbagaj ne-am pornit aşadar, ieri dimineaţă, spre Viena, Ari, Tully si cu mine. Tully a început de pe la Alejd să se plângă de dureri de stomac. Dureri care s-au transformat în lungi opriri de tip „hamarkaka” la benzinării ungureşti. Băuse apă de robinet în Sângeorz. Şi dacă nouă nu ni se pare ciudat, să ştiţi că pe stomac american asta are cu totul alt efect. Aşadar, între opriri căcăcioase, americanul stătea semi întins pe bancheta din spate, atât cât îi permiteau cufărele de haine pe care noi le transportam. A fost o zi răcoroasă. Tully arăta ocazional frisonat şi Ariana dădea căldura mai tare. Când nu se uita nimeni, eu dădeam indicatorul din nou spre frig. Cu un singur gând: să nu se decongeleze găina din portbagaj!

Am ajuns toţi 4 cu bine! Zacusca e pe raft, castraveţii alături, mierea în sertarul 2 şi găina în cel mai de jos compartiment din congelator. Aş fi pus-o eu pe balcon de fapt, ca sunt sub zero grade, dar nu vreau să creadă nimeni că am mentalitate balcanică!

3 luni bune

Acum 3 luni ma pregăteam să conduc prima oară un drum lung de una singură: Tg Mures – Cluj. Şi da, dacă cea mai lungă distanţă parcursă fără copilot fusese înainte Bucureşti (Vitan!) – Otopeni, atunci Tg Mureş – Cluj este drum lung. O poveste ideală ar continua acum cu o poză a trofeului Paris – Dakar pe rafturile Ikea asamblate de una singură şi puţin strâmb. Dar condusul rămâne pentru mine o necesitate nu neapărat plăcută. Eram îngrozită de venirea iernii, de polei, de ninsori şi autostrăzi blocate. Nu ştiam pe atunci că, de fapt, condiţiile meteorologice neprielnice îmi vor fi cel mai nedăjde sprijin. Pentru că de câte ori e urmă de fleaşcă pe asfalt, începe să cadă câte un fulg sau luceşte şoseaua în mod suspect, se oferă să conducă Alfred, colegul cu care fac naveta şi eu ma pot concentra pe cafele şi pus muzică.

Facem o oră până la şcoală, oră în care de multe ori povestim ce am mai inventat. Pentru că la atelierul de creativitate am promis să inventăm zilnic ceva nou. Am deja nişte idei bune. Pe care nu vi le spun. Orientativ menţionez însă un uscător de păr cu difuzor care face şi masaj la cap, sau cerceii modulari, în cazul cărora, dacă se pierde unul celălalt se desface în încă doi cercei şi seara e salvată! Şi alte chestii utile cu care voi cuceri lumea.

La şcoală am o prietenă bună. O cheamă Johanna, are 27 de ani şi e foarte draguţă. Aduce cafele şi croissante. E colega care mereu îmi ţine loc lângă ea în sala de curs, care îmi scrie mail cu ce am de învăţat, care îmi explică dialectul local. Împreună cu Johanna am participat la un “pitch” la Young & Rubicam, unde am prezentat o strategie de întărire a mărcii de brânză Bon Bel. A fost de fapt un examen, dar pentru mine prima experienţă adevărată de a susţine o prezentare în faţa unui juriu adevărat ( Art Directorul, o directoare de marketing şi manageriţa de comunicare strategică, care totodată ne-a fost profesoară la această materie). And we did great! Acum ne pregătim să participăm la un concurs pentru L’Oreal, dar ne lipseşte a 3-a peroană...

Apoi mai e WG-ul meu superb din Viena.ChriCatClauCar. Sâmbătă am ieşit cu toţii la ziua lui Tuţi unde a fost foarte fain! Şi e fain că facem mereu activităţi împreună. Claudi şi Chris cântă amândoi bine la chitară şi pregătim cântece pe care să le cântăm la petrecerea de sâmbătă, la noi în apartament (duplex, ar zice Zeno, pentru că e cu etaj). Pentru asta o să facem şi punsch, lichior de ouă, turtă dulce şi ce se mai cade pe o masă austriacă de sărbători.

În apartament jucăm un joc numit Engel Bengel. Adică fiecare am extras prin bileţele câte o persoană la care îi facem cadouri de Crăciun. Regula e un cadou pe săptămână, unul simbolic! Nu ştii de la cine, când, unde. La un moment dat e posibil să găseşti undeva prin casă un cadou cu numele tău pe el. Şi apoi încep dezbaterile! Cine era acasă, cine nu, cine are scrisul respectiv? Detectivi. Înainte să plec în România o să avem o seară în care dăm cadoul cel mare (buget 10 euro) şi dezvăluim îngerii.

Ne mai place şi să mergem la pieţele de Crăciun pe aici prin Viena. E foarte frumos! Ca-n poveşti chiar. Poate că cea mai feerică e cea de la Schoenbrunn, dar cum eu deja nu o mai “ard turistic” mă duc la cele mai autentice. Preferata mea e la Spittelberg, în centrul oraşului.

Sâmbătă vine Ari. Ce bine suna asta! Deci Chicago meets Vienna all over.

Până atunci am un examen cu materie stufoasă. Dar frumoasă.

Şi săptămâna viitoare începe prima mea vacanţă în România. Era şi cazul, pentru că deja se întâmplă tot mai rar ca monedele găsite prin genţi sau buzunare să fie româneşti…

Viena Bratislava

Joi seara, 15:30, schimb de sms-uri

Tudor: „Cicalaca, cichicea sunt in bus. Ajung la staţia aia sudtir....Cum te recunosc?”

Eu: „Voi avea o stropitoare verde în mâna stângă”

17:40 un nou sms

Tudor: „ Nici urmă de stropitoare”

Nici n-a dat bine send că eram acolo, cu stropitoare cu tot!

Am plecat direct către Timea şi Tutzi să preluăm o plapumă şi ce am mai uitat eu pe acolo în ultima lună şi ceva. Apoi l-am adus în Favoriten, adică la mine-n cartier, să-i prezint Penthouse-ul. Am grăbit inutil spre o cină pakistaneză. Zic inutil pentru că oricum am întârziat vreo 3 sfert de oră şi ne-au aşteptat înfometaţi Irina, Sterică şi slovacul Peter. Truly sorry...

Pakistenezul ăsta, adică restuarantul numit Deewan, e o mare senzaţie. Trebuie să-l încercaţi când aveţi drum în Viena. E în sistem de autoservire, iar fiecare client plăteşte la sfârşit cât vrea. E plin ochi mai tot timpul, se pare şi foarte cunsocut de vienezi şi „lonely planetari”. Eu am lăsat de exemplu 7.20 eur, pentru un fel principal, un desert şi un pahar de must. Decent, pentru Viena. Mai ales că e foarte bun!

Vineri am mers la şcoală şi am avut ultimul curs cu o profesoară preferată.

Tudor şi-a văzut de ale lui, până seara când ne-am reunit şi am mers într-un pub irlandez să-l sărbătorim pe Sterică şi ai lui 30 de ani. Grupul lui de prieteni e foarte haois şi foarte Erasmus. Îmi aminteşte de semestrul meu din Valencia.

Timea şi Tutzi au plecat la Bucureşti în weekend, iar eu cu Tudor a trebuit să consolăm o Vienă pustiită şi să le ţinem locul la cel mai mare târg de vinuri din Austria, Mondo Vino. Aceleaşi personaje care arată de parcă în timpul liber fac reclamă la ceasuri scumpe se învârteau printre sortimente bahice din nuştiucâte ţări. România din păcate nu a fost reprezentată. Nu zic „din păcate” pentru că mi-ar fi dor de Murfatlar, dar mi-ar plăcea să văd România reprezentată mai des la evenimente globale. Dă bine!

Ne învârteam ca necunoscătorii cerând iniţial un „alb sec”, un „Rioja” – „this is all Rioja” spune doamna care şi-a dat repede seama că nu sunt oenolog – ca mai apoi să o luăm strategic din catalog şi să degustăm ţintit cam cele mai scumpe sortimente. A câştigat un Ribero Duero, recomandat prin transmisiune live de fratele lui Tudor, tocmai din Valencia. I-am transmis complimentele reprezentantului respectivului vin care ne-a complimentat şi el cu o sticlă cadou.

A doua zi, duminică, another day another country, am brunch-uit cu ce aveam prin frigider şi ne-am pornit către Bratislava. Ne-am cazat la un hostel din miez, Blues Hostel, foarte fain, unde am plătit 10 euro pentru câte un pat din 8, în dormitorul numit Berlin. Fiecare dormitor avea un nume de capitală europeană iar la fiecare 8 paturi o baie foarte curată. Ca orice hostel care se vrea recomandat în lonely planet, personalul era foarte simpatic, avea chill out room şi tineri backpackeri care cântă la chitară pozaţi şi arătaţi pe site.

Bratislava e chiar cool. Deja din recepţie ne-am dat seama că e în sfârşit o locaţie cu preţuri normale. Am avut câteva ore bune să ne plimbăm, să mâncăm tradiţional, adică diverse forme de dumplings şi brânzeturi de oaie foarte deosebite, să vizităm cea mai veche berărie (sau cea mai celebră, nu mai ştiu), să nimerim la un jazz bar cu muzică live, să privim Dunărea de pe promenadă şi să admirăm la lumini stradale uliţele centrului vechi, bisericile - din care una unică în Europa -, instalaţiile pregătite să găzduiască Piaţa de Crăciun şi statuile lor ciudate care apar din loc în loc cam fără nici un sens.

Tudor a plecat devreme devreme la aeroport. Eu m-am trezit pe la 9. În dormitorul de 8 paturi mai era un ungur care era în World Tour. Evident nu ajunsese prea departe. Dorea să ajungă la Berlin dar nu ştia cum. I-am povestit de Interrail, acel Global Pass care te lasă o lună să te dai pe orice tren din Europa. Când am făcut asta cu Ioana în anul 2 de facultate costa 279 euro li cred că a fost cea mai faină excursie din lume. Acum costa 390, dar tot e un deal foarte bun. Pentru tineri până în 26 de ani. Ungurul de 24 de ani a preluat foarte vesel informaţia de la mine, a surfenit puţin pe Iphone şi a fugit spre gară. My first real, big travelling tip! Ţin linia liberă că imediat mă sună Lonely Planet să-mi ofere un post!

Ziua de ieri a fost a mea. M-am plimbat în soare pe unde am vrut. E incredibil sentimentul că nu cunoşti pe nimeni, că nu ai cum să te întâlneşti cu cineva cunoscut, că nu ştii limba dar ştii ca nu e niciun impediment, că poţi face ce vrei şi nu te va reţine nimeni niciodată. E un sentiment de „singur pe lume” de data asta foarte plăcut! Nici măcar când m-am împiedicat de un mic stâlp orizontal şi am căzut pe burtă, întinsă, nas în asfalt, nu am simţit vreo privire care să conteze atrasă asupra mea.

Am găsit un salon de cosmetică şi am profitat. Chiar şi cu drum de la Viena îmi rentează înfrumuseţarea slovacă. Mai ieftin ca-n Bucureşti. Gratislava!

Cam ăsta a fost weekendul central european. Fug la bibliotecă, nu de alta dar am auzit că întreabă ăia de mine. Şi până la urmă, să nu uităm de ce am venit!

Not too cool for school

Şcoala a început în data de 22 septembrie, exact cum îmi place mie: cu o excursie la Veneţia, despre care nu vreau să mă repet.

A urmat goana după rechizite şi acum, cu ghiozdanul echipat şi penarul dotat, iată cum arată parţial studiul ăsta al meu:

Joi şi vineri, de cele mai multe ori, sunt comasate care 8 ore de curs în diferite module. Aici e foarte diferită şcoala de ce am trăit în România, şi nu mă refer la wireless, hârtie igienică şi săpun în băi sau locuri de parcare pentru studenţi. Mă refer la cum e construită treaba. O materie nu se întinde pe mai mult de, să zicem, o lună. Asta înseamnă că de vreo 3, 4 ori ne vedem intens cu câte un prof iar apoi ne revedem în iarnă la examen sau predare. O profă ne-a pus să scriem o lucrare de 40 de pagini, exact cât o licenţă! Sunt curioasă dacă îmi iese din nou să o fac în vreo 3 nopţi intens cofeinizate (glumesc, mama, am deja o bună parte scrisă).

Profesorii nu au voie să ne tutuiască, ceea ce mi se pare ciudat, dar mă obişnuiesc. Mai ciudată mi se pare faza cu Frau Bancu. Nu au adresare pentru domnişoară. Adică au „Fräulein“ dar de fapt nimeni nu foloseşte asta. Şi “Carla” mi se pare că sună atât de bine….

Vineri dimineaţa am plecat spre facultate (100km, remember) pentru două zile de creative workshop. Am intrat într-o sală numită Innovation Studio, ne-am descălţat şi ne-am aşezat pe nişte bănci ca de saună. Acolo am inventat scenarii, campanii, brainstorminguri şi alte creative în baza unor metode elaborate de generat idei. La sfârşitul semestrului 3 primesc şi o diplomă de Idea Manager. How cool is that?

În decembrie o să mai am un proiect pe care îl prezentăm în Viena, departamentului de comunicare a unei maaari agenţii de publicitate: Young & Rubicam, sau Young and the Restless cum o citesc eu când apare scrisă doar ca acronym. Ce emoţii! J

În aprilie avem un workshop de 10 zile în New York. Şi mă duc!

Ieri conduceam cu OCS pe autostradă. Am mers o bună bucată de drum în fundul unui Logan cu numere de Suceava, să mă simt ca acasă. Acasă, adică mai pe la Gilău, că totuşi eram pe 4 benzi. Mai neaoş a denevit când m-a depăşit un Logan cu numere de Mureş (ăla gri, îl ştiţi?). A şi mers un pic paralel cu mine; poate credea că m-ar recunoaşte. Păcat ca Ford Fiesta nu e dotat cu extraopţiunea “tu de-a cui eşti?”.

Săptămâna viitoare s-ar putea să prind un job prestigios: să vând ceai la Piaţa de Crăciun. Nu orice ceai, unul chinezesc cu floare de lotus! Am trimis CV, am trecut de interviul telefonic şi mai am un interviu faţă în faţă, joi. Nici nu vreau să ştiu ce lucrări ştiinţifice ar cere pentru un post de secretară sau de assitant manager.

Până una alta merg să mănânc ceva tipic austriac cu Cristina şi Luci care mă încântă de mai multe zile cu prezenţa. Şi, de parcă nu ar fi deja destul noroc pe capul Vienei, vine şi Tudor săptămâna viitoare!

Dar până atunci, să ne bucurăm de această duminică!

Barcelona Bellona

Am plecat spre Barcelona sâmbătă dimineaţa devreme, pe când abia se rumenea în cartier primul strat de carne de kebab, acest deliciu culinar tipic sectorului 10 din Viena, în care locuiesc de mai bine de două săptămăni.

Drumul spre Barcelona nu a fost direct, ci cu escală de vreo 4 ore la Duesseldorf. Prea mult ca sa nu înnebuneşti şi prea puţin ca să mai dai o fugă prin oraşul ploios. Dar după un total de vreo 10 ore pe drumuri am ieşit din aeroport la, să tot fie, 20 de grade mediteraneene.

Hotelul avea 4 stele. Am fost destul de şmecheră (citiţi norocoasă), că m-am lipit de mama la un congres de gastroenterologie şi am avut parte de toate privilegiile medicilor, printre care hotel care dă nas în nas cu Casa Batllo de pe Paseo de Gracia, cine elevate cu fructe de mare, flamenco şi alte bunătăţi.

Mai fusesem în Barcelona în timpul semestrului meu Erasmus din Valencia. Aşa că revenirea în Spania a fost şi cel mai apropiat sentiment de „acasă” pe care l-am avut în ultima lună şi jumătate de când am plecat din România. Mai ales că am fost cu mama. Dar am şi redescoperit toate elementele care mi-au plăcut la Spania în 2006 pe lângă multe lucruri noi, de care poate nici nu ştiam: Barceloneta, o parte de plajă, faleză, într-un barrio foarte latin şi cald, Pueblo Espanol – pavilion de expunere a ţării la expoziţia mondială din 1929, unde azi se pot recunoaşte reproduceri de clădiri şi piaţete din oraşe iberice, zona de simpozion, Forum, cu clădiri moderne de birouri şi plajă generoasă, pe care am petrecut citind cât timp mama asculta învăţaţi într-ale medicinei.

Am fost la o expoziţie a designerului Mariscal, în casa Mila, la Sagrada Familia, Rambla, Piaţa Spaniei, un mare monument a lui Joan Miro, Arcul de Triumf şi tot aşa.

Plimbându-ne în timpul nostru liber şi profitând de căldură, dăm peste un domn simpatic dar mult prea îmbrăcat pentru cele douăzecişiceva de grade de afară. „Numa’ Dumnezeu o ştiut că o să fie aşa de cald”, se scuză el ardeleneşte. Sigur, Dumnezeu, piloşii de la institutele de meteorologie şi cam oricine a avut contact cu buletinele de ştiri în ziua respectivă J

Experienţa plăcută de mother – daughter a fost completată şi de prezenţa unor prieteni cu care să tot vrei să-ţi petreci timpul: Dan, căruia Barcelona îi prieşte ca un disc cu muzică bună şi Luiza, veselă ca-n Bucureşti, dar cu un zâmbet de Costa Brava plin de relaxare.

Ultima seară a fost festivă de-a dreptul şi anume am primit la cina un platou cu peşte şi cu fructe de mare numai al meu: langustă, ton, somon, midii, creveţi şi alte vertebrate şi nevertebrate necunoscute. Cred că am prins puţin de „glow in the dark” de la atâta fosfor.

Am revenit în Viena miercuri seara, ca să realizez, înainte să intru în casă, că cineva mâncase din farfuria mijlocie! Adică cineva mi-a umblat la maşină. Am aflat după scurt timp că era în singuranţă, cu poliţia rutieră care a considerat că am parcat greşit. Am recuperat-o acum câteva ore usturător de scump. A trebuit să mă ducă un coleg pânp acolo, pentru că această parcare de maşini ridicate se află la capătul lumii şi nu există mijloace de transport în comun până acolo. E ciudat ca au organizat aşa treaba, mai ales că e clar că nu ai maşină, din moment ce ai treabă pe la ei.

Măcar Fordul e din nou parcat corect şi sigur şi am cum să-mi transport mâine stratul subţire de bronz la şcoală.

Noapte bună, Barcelona!

Belgique, c'est chic

Ultimele 4 zile am fost in Belgia. Aş spune în mod normal la Bruxelles, dar mă extind naţional pentru că duminică am mers practic până la Marea Nordului cu oprire mai lungă în oraşul Gent.Dar până acolo....

Am ajuns la Tudor acasă joi după miezul nopţii aşadar, cu 43 de euro mai săracă după ce am fost nevoită să iau taxiul de la aeroport. După un somn confortabil, o dimineaţă însorită şi o supă tailandeză, mai picantă decât aş fi sperat, am pornit singură spre culturalizare. Am stat vreo 2 ore bune în muzeul Magritte care este genial! Magritte e tipul ăla care desenează o pipă şi apoi spune că nu e o pipă. Toată expoziţia e la fel de interesantă. Am plătit 2 euro intrare şi aşa de mult mi-a plăcut că îmi venea la sfârşit să mai plătesc un bilet :) Neapărat să mergeţi şi voi când treceţi prin Bruxelles!

Seara am mers la un altfel de concert, la Botanique, fostă grădină botanică în care acum se organizează expo şi concerte. A fost acolo un one man show susţinut de o femeie (nu cred că se poate spune one woman show, deci o trec la discriminare). Violonista cânta anumite acorduri pe care în acelaşi timp le înregistra. Apoi le reda şi revenea live cu acorduri noi, suprapuse cu cele deja înregistrate, până ce îşi construia o melodie care ziceai că provine de la o mică orchestră. După un anume punct culminant capodopera se autodistrugea prin descompunere, până revenea la simplitatea unor sunete iniţiale. Nu ştiu sigur cum se cheamă tehnica, dar o să mă interesez.

După concert am plecat spre nişte puburi cu un aer internaţional fantastic. De parcă Bruxelles ar fi găzduit întrunirea mondială a stundenţilor Erasmus, sau ceva similar. Dar nu erau studenţi ci doar tineri de peste tot care trăiesc acolo temporar sau nu. O fată foarte drăguţă zbura a doua zi la Riga şi am rugat-o să ne aducă o prăjitură Karum tipică locului (un fel de Eugenia ţărilor baltice). Duminică seara am găsit două Karum în poştă :)

Sâmbătă ne-am trezit uşor loviţi în aripă de la atâta petrecăreală şi degustare de beri locale (am şi făcut un pact dus la bun sfârşit, să nu repet acelaşi sortiment de bere cât sunt în Belgia). Am profitat de vara indiană şi am închiriat biciclete ca să ne dăm în voie până la Atomium. Au fost incredibile 25 de grade pe care le-am sărbătorit pedalând în soare sau analizând discuţii pe gazoane îngrijite. Am apelat de câteva ori şi la coşul cu amintiri...

Chiar când am fost să predăm bicicleta la centru, ne-am trezit în mijlocul unei demonstraţii congoleze de dimensiuni medii, cum susţine Tudor. Eu aş fi zis "demonstratie imensă", că doar erau câteva sute de congolezi, poliţişti, scutieri, maşini de poliţie ca nişte tancuri (nu se joacă belgienii cu loganuri) şi nişte elicoptere care survolau locul. Se pare că un belgian de origine congoleză a fost în vizită în ţara mamă, unde ar fi protestat impotriva actualului preşedinte (cică nu e prea iubit de congolezii de peste hotare). Cetăţeanul a fost arestat în timp ce protesta şi găsit mort 3 zile mai târziu.

Am încheiat demonstraţiile cu o cină foarte bună la restaurantul african din cartier.

Seara ni s-a alăturat o prietenă, Vera, cu care am mai vizitat două, trei puburi din cartier, dar nu înainte să fac o ciorbă de perişoare ca la carte!

Duminică, sub acelaşi soare comandat din catalog am pornit spre Marea Nordului, pe care urma să o pozăm din oraşul Oostende. Cred că iarăşi le-a spus cineva că vin, pentru că oraşul era în sărbătoare: trenuleţe, ringispiel, baloane, saltimbanci. Noi n-am prea participat la chermeză, că doar venisem să încercăm marea cu degetul. Eu am încercat-o chiar până la genunchi, nimic impresionant faţă de mâna de belgieni care se îmbăiau în Marea Nordului în octombrie cum ne îmbăiem noi în cea Neagră în august. Şi cel mai tare mi s-a părut că, de-a lungul falezei se întindeau numeroase tarabe care vindeau fructe de mare la suta de grame. Un fel de tapas consumat în mers! Paradis!

De la Oostende am plecat spre Gent. Un orăşel comparabil cu Brugge-ul, poate chiar mai interesant. Toată lumea era înţolită de duminică, dar atât de frumos, de parcă ar fi avut toţi consilierul personal de imagine. Mă întrebam dacă nu cumva îşi alegeau toate terasele clienţii în urma unor castinguri, de arătau toţi ca scoşi din reclamă la ceasuri aurite. Jobene, cravate, eşarfe elegante, pălării, rochii! Nebunie! Am luat şi noi o bere şi o porţie de "belgian frize" şi ne-am aşezat pe malul apei.

Trenul ne-a readus la Bruxelles seara pe la 21:00. Am mai rămas puţin în oraş şi spre miezul nopţii am ajuns acasă şi am găsit în poştă prăjitura Karum, cireaşa de pe minunatul tort însorit şi glazurat cu prietenie!

Bruxelles: soyez les bienvenus!

Tudor are 9723 de melodii in Winamp. E clar ca trebuia sa cumpar zborul de intoarcere spre Viena cu data mult mai tarzie, dar pana la urma imi vor ajunge si aceste 3 zile insorite. Insorite, pentru ca zice Tudor ca exista un val de caldura care trece prin nordul Europei! Pai sa stea linistit aici pana pe luni.

Pana se raceste cafeaua vreau numai sa va povestesc cum am zburat ieri. Am plecat cu mari emotii din casa mea din Favoriten pentru ca nu stiam exact cum sa ajung la aeroport si pentru ca in Austria (dar cred ca si de acolo-ncolo) orice intrebi primesti drept raspuns un link. Tutzi ce a mai inteles nevoile mele primitive si mi-a scris concret la a cata statie schimb tramvaiul, daca fac stanga sau dreapta cand ies din casa etc. Multumiri!

Emotiile adevarate au inceput doar la aeroport cand mi-au scanat bagajul! Aveam un cadou special pentru Tudor si mi-au spus vreo doua persoane ca nu am cum sa-l trec la handbag. Cum ma asteptam, doamna de la scanner ma semnaleaza, o alta ma trage de-o parte si ma pune sa deschid bagajul. Stiam clar ce voia: borcanul cu zacusca! A zis ca trebuie sa-l las acolo, le-am urat pofta buna, in gand, si am purces. "Warten Sie!" imi spuse, cand observa ca pe borcanul de Tschibo care gazduia bunatatea de zacusca scria gramajul: 100g! Mi l-a dat inapoi si acum sta mandru in frigiderul lui Tudor, detronand humus-ul si alte bunatati tipic belgiene.

Sigur ca, orice cunoscator ar fi aflat instant ca sunt din Romania, din simplul motiv ca ma car cu zacusca intre doua capitale europene. Nu e cazul si cocalarilor din spatele meu care au inceput curand sa-mi comenteze in ceafa intr-o romaneasca foarte clara. Eram noi 3 in burlanul care duce la avion si o aud pe pitzi: "Uite, tipa din spate e draguta! Te las in urma sa intri in vorba cu ea". Atunci au facut o cascadorie in care el se preface ca se leaga la siret, ea il asteapta, totul ca el sa ma studieze. EL, un cocalar pe la 30 de ani, malac, cu geaca de piele neagra, amprenta de piele de sarpe, blugi spalaciti, spitzari de piele intoarsa cu model, pensat, bronzat, ras deasupra urechilor, care isi gelase un soi de creasta in restul de par rar ce incerca sa ascunda fara succes o pronuntata promisiune de calvitie. "Draguta? Asta? Fii serioasa! Hai ma, ca daca si asta-i draguta....EU sunt mult mai dragut ca ea!"

Adica, sigur ca as fi suportat si eu un pensat, poate un anticearcan si un strat subtire de blush, sigur ca eram imbracata de excursie si ca nu mi-am definit buclele in ziua aia, pentru ca foenul cu perie rotativa e prin nustiuce valiza! Dar sa zica el ca e mai dragut ca mine?? Stiu ca voi nu l-ati vazut si nu vreau sa par increzuta, dar, cum ar fi zis Ralush: "Si tu arati mai bine ca asta!" Adica chiar ca i-as fi dat clasa. Era mai aranjat ca mine, nu contest! Dar macar in 3 ani eu voi mai avea par, buclat sau nu!

Am scos arma cea mai de pret: buletinul romanesc tinut in cel mai evident unghi. Comentariile si hahaielile au incetat instant, spre parere de rau aproape, pentru ca pitzi incepuse sa incerce sa imi ia apararea si mai uitam si eu de jigniri. Clar au vazut buletinul. Cand ne-am aglomerat la intrarea in avion, cocalarul isi spala pacatele: "Adica da, e frumusica, dar stii tu, daca avea ochi alabstri..."

Am continuat intr-o usoara stare nervoasa pana la aterizare. Domnul afacerist care se uita la un film pe Ipad mi-a folosit involuntar ca sprijin, pentru ca in jumatatea de ora de somn m-am surprins cu capul pe umarul lui.

La aterizare, ultimul autobuz care trebuia sa ma duca spre oras pur si simplu nu a mai venit. Am luat un taxi scump, de 43 de euro. Erau banii mei de cizme! Ma visam cu ele in avionul de intoarcere, sperand sa revina coca si pitzi si sa uite si ca n-am ochi albastri. Dar ce-i drept, datoram universului vreo 43 de euro, pentru ca am primit o gramada de chestii cadou in ultimul timp.

Am mai ras la o bere cu Tudor aseara si am ciupit putin din cele 7 ore de somn obligatoriu. Acum e soare si eu plec sa mananc o goffre, ceva. And suddenly, everything's right!

O lună şi o căpşună

S-a făcut o lună şi mai bine de când trăiesc din valiză. Ştefan cel Mare, Floreasca, Sângeorgiul de Mureş, Viena Grimmgasse, Veneţia, Viena Schröttergasse, stop! Adică am ajuns la casa mea, unde o să locuiesc un an şi poate mai mult. Nu am chiar despachetat, pentru că nu e liberă camera promisă mie. Stă acolo un chinez care nu se dă dus. Azi a dat semn că ar fi găsit o altă locuinţă şi probabil că în câteva zile va îmbrăţişa inevitabilul şi îmi va lăsa camera complet nemobilată. Din fericire am deja şi o tentativă de mobilă Ikea second hand, care stă sub formă de plăci în debara, promiţând că îmi va servi ca birou, pat, noptieră şi covor.

Amână momentul că cică nu are încă maşină cu care să care lucrurile. Eu mă ofer cu Fiesta! Că până la urmă vorbim de prietenie între popoare!

Până ce colegul chinez eliberează camera eu o folosesc pe-a lui Christian. Christian e un prieten mai vechi din Erasmusul spaniol, datorită căruia am ajuns la acest apartament care se anunţă foarte amuzant! Christian e în Indonezia, camera lui liberă e acum ocupată de mine. M-am desprins cu greu de apartamentul lui Tutzi plin de veselie, afecţiune, bundas kenyer, nespresso şi simţ al umorului. Notez aici veşnice mulţumiri pe care promit să le traduc printr-un cadou scump când voi publica cu succes acest jurnal. :))

Acum, în WG-ul din Schröttergasse se observă uşor prezenţa românească. Să luam ca exemplu dulapul cu alimente: raftul 1 - paste Barilla, sos de roşii nişte cereale, nişte pesto, rafturile 2 şi 3 o făină, un ulei de măsline, condimente, aceito balsmico etc, raftul 4 - zacuscă, zacuscă, miere, dulceată de casă bună, castraveţi muraţi, pălincă în sticla de frutti fresh. Să nu uit să trimit acasă borcanele după ce voi fi savurat.

Mă mai întorc o dată la coşul cu lucruri pozitive şi extrag că aseară am fost în clubul Chelsea la un concert genial al unei formaţii cu nume şi mai genial: Someone still loves you Boris Yeltsin, cu care am şi spamuit facebookul ieri şi azi. Nu numai că am fost şi am dansat şi m-am amuzat dar am mai şi povestit vreun sfert de oră dupaia cu solistul John, foarte simpatic, din Missouri, USA.

Şi mai găsim bucuria faptului că joi pe vremea asta voi fi aproape aterizată la Bruxelles, unde Tudor mă aşteaptă să fac o ciorbă.

Şi cum a fost şi ce-am văzut am să vă povestesc!

O dimineaţă norocoasă

Am mai menţionat dar, cum că fac naveta de la Viena la facultatea din Wieselburg - nume pe care vreau să-l traduc motamo, căci am fost somată: Cetatea Nevăstuicii. Dar aţi fi ghicit-o şi voi. Mai trebuie doar să "I.R. is better than Weasel" şi pot să put on the pants for the victory dance.

Aici în Austria totul se petrece în comunitate. Locuim (curând) 4 oameni, aşa că e o comunitate de locuit - Wohngemeinschaft, de acum numită WG.
Dacă în "pendularea" spre facultate suntem 3 în maşină se cheamă că avem o Fahrgemeinschaft, adică o comunitate de merscumaşina, de acum numită FG.

Comunitatea FG de merscumaşina s-a format azi doar din mine şi colegul Alfred care şi el "pendulează" din Viena. La 7:40 trebuia să ne vedem pe Maria Hilfer Strasse 206. La 7:35 am ieşit grăbită pe uşa lui Tutzi cu laptop în spate, ditamai (dar ditamai) pătura maro de la Ikea în mâna dreaptă şi cafeaua "to go" în mâna stângă. La 7:37 am călcat în cel mai proaspăt rahat de câine de pe Grimmgasse, chiar înainte să urc pe Maria Hilfer. Şi, cum mai nou sunt "cool şi hippie" şi port pantaloni largi, lungi şi evazaţi, nu s-a îmbibat doar talpa de Converse ci şi o bună parte din tivul deja frănjurit de la atâta umblat.
M-am oprit dezgustată să caut o baltă. De unde bălţi la Viena? Că doar ei nu au gropi în trotuar! Din fericire trecuse de curând maşina de curăţat străzi şi, în mijlocul şoselei, nu doar că era o băltoacă mică, dar şi nişte urme de spumă de la detergentul folosit în proces. Mă uit pe stradă, venea o singură maşină. Mă gândesc: "Lejer, aştept să treacă şi mă duc la bălăceală în mijlocul drumului!". Dar la Viena, politicoşii ăştia dau prioritate la pietoni şi când nu e trecere!! Era culmea să mă mai şi opresc fix în faţa maşinii să-mi îmbăiez Converşii răhăţiţi în baltă, când galanta şoferiţă avea de ajuns la serviciu! Şi mai şi întârziam la întâlnirea cu Alfred. Era clar că rahatul din talpă avea să ne însoţească la Cetatea Nevăstuicii.

Ce e de făcut? Îi spun, la prima noastră întrevedere (vorbisem înainte doar pe Facebook) : "Hallo, ich bin Carla şi tocmai am călcat în Hundescheiße"? Sau merg pe burtă şi mă fac că plouă, da' de nu miroase? Ajung la maşină târând picioarele de asfalt şi căscând ca să se creadă că umblu greu de somn. Urc în maşină şi încep să aştept reacţii. Eu nu simţeam nimic iniţial, dar după vreo 20 km, psihologic sau nu, venea un uşor miros de rahat de câine de la picioarele mele. Am zis că mai bine recunosc, decât să creadă că e propriu mie. Totuşi, această comunitate de merscumaşina e destul de importantă pentru pregătirea mea academică şi m-am gândit că mirosul de rahat nu e tocmai drum pavat spre popularitate! Desigur că am împachetat totul într-o glumiţă, din care a reieşit că de fapt nu mirosea nimic. Politicoşi, v-am spus!

Probabil mai există şi acum un mic rest de rahat pe Converse, care e în holul casei, în al cărei living, pe canapea, mă aflu. Azi a mai venit un profesor cu dialect oribil. Dar va trebui să mă obişnuiesc şi cu ăsta. Că doar sunt într-o fază norocoasă. Is' so!

Very Venice

E ciudat să pleci din străinătate în străinătate. Adică, e ciudat să te întorci în străinătate, că de plecat e destul de normal.

Joi a fost prima zi de şcoală în Wieselburg. După prima mea noapte de couchsurfing adevărat am pornit devreme spre Veneţia, într-un autocar Setra de 60 de locuri pline ochi cu masteranzi. Ne-am împărţit pe echipe de câte 6 şi am primit pe rând teme pe care urma să le efectuăm în cele 3 zile în Veneţia: de la diverse viziuni pe care să le scriem pe role de casă de marcaj (adică dinalea cum au la magazin), la descrierea Veneţiei în 2050, apoi la o viziune inovatoare despre anul 2250, apocalipsa exclusă. Bileţele, bileţele ... cu taskuri şi probleme de rezolvat, aşa ca să nu cumva să ne simţim în vacanţă!

Profii au fost foarte bine pregătiţi despre oraş, au luat cu ei şi un nenea istoric care să le uşureze partea de ghidărie. Profa de Managementul Ideilor e oricum specialistă şi absolventă de istorie a artelor, pe când profa de Managementul Inovaţiilor a reşerşat riguros cam totul la capitolul "ce-i nou în Veneţia". Vă daţi seama că nu ne-am plictisit!

Tot pentru inspiraţie am mers cu toţii în grup organizat la Bienala de Arhitectura, dimineaţa la Giardini şi apoi la Arsenale. Credeam că e o treabă doar pentru arhitecţi, unde o sa văd practic doar nişte schiţe şi machete de neînţeles. Dar nu a fost delooooc aşa! A fost foarte fain şi interactiv şi interesant şi, da...inspiraţional! Mi-am făcut poză şi la pavilionul românesc," unu la unu", care mi-a plăcut foarte mult şi nu doar pentru că auzisem atât de multe despre el.


Am întâlnit şi câţiva studenţi de la arhitectură din Bucureşti, aşa că am bifat şi plăcuta socializare de seară, cu tineret!

Colegii de master sunt ok, poate nu chiar ce mă aşteptam dar e şi prea devreme să trag nişte concluzii. Şi poate că înainte de invenţia Google Translate aş mai fi insistat aici pe subiect ;)

Am mâncat pizza, pasta, gelatto. Nu m-am dat cu gondola şi nu am ascultat canzonette. Singurul "Ciao, bella!" pe care l-am primit a venit per sms tocmai de la Bruxelles, următoarea mea destinaţie în străinatate.

Am mai avut şi o companie plăcută pe drum, înafară de Alpi: Mircea Cărtărescu - Frumoasele străine. Dacă înainte aveam îndoieli legate de plecarea spre Viena (am plecat totuşi într-un moment în care Bucureştiul şi anumite elemente începeau să-mi placă din ce în ce mai mult) am ajuns la un pasaj care parcă a fost pus acolo să mă liniştească: "Ce mişto oraş e Viena! Am stat un an acolo şi n-aş mai fi plecat niciodată [...] Că tot m-a deconspirat cineva că m-am săturat de România, că vreau sa beau bier cu fugiţii [...] Şi-atunci, are vreun sens să trăieşti la nesfârşit în poluare şi praf, în isteria concetăţenilor, cu frica unui cutremur devastator [...] când poţi să trăieşti în minunata Vienă?"