Vacanţa râsului şi a uitării

Nu am mai scris de mult timp pe blog. Ultima excursie pare să fie făcută la Praga, ceea ce e destul de corect, pentru că nu am mai părăsit Austria de atunci, până la excursia cea mai recentă în România, excursie care mă aduce la laptop cu scop extra facebook-ist.

Am aterizat la Bucureşti pe 6 iulie. A fost o dată extrem de aşteptată, pentru că nu mai fusesem în ţară din martie şi, înafară de asta, asociam plecarea spre România cu vacanţa, sfârşitul sesiunii şi mult aşteptate revederi. Dar să vă spun cât m-am plimbat hai hui prin România, că mi-am mutat periuţa de dinţi de am zăpăcit-o...

Carol I

Prima mea cazare din Bucureşti a fost la Ioana, în superbul apartament de lângă Parcul Carol, de pe a cărui terasă am revăzut tot Bucureştiul dintr-o privire rotativă. Eram doar noi, fetele cu fetiţele: Tia Păpădia şi bebe Pati, copilul nou, a cărei naşă urma să devin la o săptămână distanţă. Dar până atunci am mai avut multă caniculă de infruntat şi prieteni de vizitat. Că, de fapt, asta e fain acasă: să te întinzi ore în şir la poveşti cu oameni care îţi înţeleg glumele şi îţi povestesc chestii interesante.

Aşa mult mi-a plăcut terasa Ioanei că nu am ieşit exagerat în primele zile. Mai bine ne răcoream cu un rosé şi un pepene, făcând cu schimbul la „cine-i pune biberonul lui Pati” când se trezea urlând bebeluşeşte.

Am mai fost la shopping de rochiţe pentru botez. Uitasem dacă tradiţia cere ca bebeluşul, naşa sau mama să aibă rochie nouă... J aşa că, din superstiţie dacă vreţi, ne-am îmbrăcat toate în veşmânt nemaipurtat.

Zilele următoare, în prag de botez, s-a umplut casa de la Parcul Carol de bunici, motiv pentru care am revenit în leagănul studenţiei mele, apartamentul din Ştefan cel Mare.

Ştefan cel Mare

Am găsit apartamentul gol. Silviu, prieten mai vechi şi chiriaş exemplar, a lăsat în urmă o casă curată şi îngrijită. Aveam vreo 10 zile până ce urma să se mute Andrei, şi doream insistent să fac o igienizare, cum mi-au recomandat 2 din 3 meşteri specialişti veniţi să vadă ce e de făcut. Dar se pare că e foarte complicat a „igieniza” pereţii unui apartament micuţ de 2 camere. „Eu mă apuc de treabă, dar dacă nu reuşesc să termin în timp util vă las casa şantier, că plec în concediu!”. Celălalt m-a refuzat mai subtil, cerându-mi 850 de euro pentru distracţie.

Aşa că am igienizat eu ce am putut, un spălat de geam, un golit de rafturi şi sertare. Cred că am stat aproape o săptămână „acasă” până a venit ziua schimbului de case.

Serile le petreceam pe la terase, prin Centrul Vechi, chiar dacă zice lumea că e plin de cocalari, nelipsitul Atelier Mecanic, pe la Baraca - să fiu cool, Grădina Cărtureşti – ca hipsterii şi pe la mici restaurănţele care îmi amintesc că nicăieri nu-i mai bună ciorba ca în România.

Piaţa Muncii

Am lăsat apartamentul din Ştefan cel Mare în weekendul cu botezul şi m-am mutat la Piaţa Muncii, unde Octavia, prietena mai nouă dar zici că a fost aici mereu, împacheta şi ea de zor. Scopul ei pentru făcut bagaje a fost unul din cele mai plăcute gânduri ale verii: se mută la Viena. O dată cu ea se mută şi poveşti, glume, zâmbete. De-abia o aştept, că mi-am dat seama cât îmi lipseşte una din „fete” pe aici. Nu că Tuţi nu ar face faţă tuturor poveştilor mele semisentimentale, dar nu se chiar bagă la făcut manichiura împreună J

Locuind la Piaţa Muncii am aflat şi că mi s-a deschis piaţa muncii Austria. Adică am primit drept de muncă pentru o practică ce se anunţă foarte interesantă. Din toamnă, la Young & Rubicam Viena, la umbră de Stephansdom şi cu Starbucks la parterul clădirii. Dar despre asta, după 5 septembrie.

În 16 iulie am serbat botezul lui Pati, într-o zi extrem de călduroasă, atât meteorologic cât, mai ales, sufleteşte. E un bebe foarte fain. Extrem de cuminte şi de liniştită. Mi se pare că se potriveşte cu poveştile pe care le aud despre mine, de când eram de dimensiunile ei firave. Cred că o să ne potrivim de minune!!

Am serbat-o mai întâi festiv la restaurant iar apoi, am continuat să o serbăm între noi tinerii la un pub din Centrul Vechi, până-n zori!

Cele rele să se spele!

Sângeorz

Şi iată că, abia după 10 zile de „acasă” am ajuns cu adevărat acasă, la mami şi la tati. Dar pentru că şi ei erau pe drumuri în ziua cu pricina, am făcut prima oprire la Vichend, cu gândul să facem o baie bună după drumul cel lung şi căldurile ireale din Sud. Era o zi de luni, aşa că ni se părea aproape normal ca parcarea ştrandului să fie ocupată doar pe jumătate. Dar motivul era, de fapt, schimbarea apei. „Da’ voi nu ştiţi că în fiecare luni se schimbă apa în bazine?”, ne întreba un domn cu furtun, căruia îi ceream sfaturi de bălăceală. Nu mai ştiam. M-am simţit de parcă nu mai eram deloc de-a locului.

Totuşi, sentimentul de-a fi de-al locului a revenit repede. După regăsiri, cină rapidă şi poveşti cu părinţii ne-am întors la acelaşi Vichend pentru o ieşire liniştită la terasă.   S-au alăturat Ioana, Dan şi Zeno. Dan proaspăt revenit din Barcelona unde s-a bucurat un an de soare, mare şi multe ore de muncă şi Zeno spre un soare şi o mare mai îndepărtate, ultima săptămână înainte de plecarea pentru o perioadă nedeterminată, spre Sao Paolo. Contextul pentru glume împrăştietoare era perfect. Şi aşa s-a şi întâmplat. Seara a fost încoronată de un scurt dialog între Zeno şi chelneriţă. Domnişoara ne spune: „Ultima comandă, mai doriţi ceva?” Zeno îi răspunde: „Deocamdată, nu” J

A doua zi ne-a ieşit şi faza cu bălăceala şi toate zilele ce au urmat ne-am bucurat de familie, prieteni, râs şi voie bună.

Bună Ziua

Cum intri în Cluj pe dreapta, în spatele unei chicioşenii de hotel de 5 stele se ascund, în cartierul Bună Ziua, nişte blocuri noi, confortabile şi primitoare. La parterul unuia dintre ele stau Ralush cu Dudu, care ne-au primit pe Georgi, Ioana şi cu mine pentru două zile de creat vremuri bune. Aveam de la la Lavi o enumeraţie de restaurante de neratat în Cluj. În afară  de asta mai avea fiecare locul lui preferat de bifat, că doar cu Clujul toţi avem istorie. Am ajuns aşa la un restaurant elegant din  centrul istoric, apoi la o bere pe Piezişă - în Buha, la un spanac cu ochiuri în Kaya Tanya din acelaşi centru istoric, la un dans şi-o voie bună în Stuful încă neatins de flăcări, la o poveste cu veşti de peste ocean aduse de un prieten din SUA - în Atelier şi la o limonadă de revenire într-o curte superbă din Piaţa Muzeului. Toate astea în 2 zile memorabile. Prin toate aceste locuri s-au rotit prieteni vechi şi noi şi au curs glume pe săturate. Tot Clujul e de neratat vara! Mai ales că relevă pe alocuri poveşti dinalea care rămân nespuse, dar foarte vii in amintiri J

Am mai stat acasă un weekend după povestea asta şi am serbat ziua lui Draghi, prieten drag proaspăt întors din Bremen unde se doctorează cu succes de o vreme şi plecarea lui Zeno, care după ultima comandă, avea să plece pe traseul Bucureşti – Istanbul – Sao Paolo (da, ştiu, împotriva curentului, dar aşa a găsit bilet ;).

Ultima zi am stat în familie, cu grătare în curtea noastră şi timp de calitate cu dragii de mama şi tata, nişte prieteni şi un ujos – adică un soi de laibărel de vară pus pe umeri J

Şoseaua Iancului

Am revenit la Bucureşti într-o zi de luni. Vio sosise şi ea de la mare şi mă aştepta la apartamentul ei drăguţ din Şoseaua Iancului. Am urmat-o acolo unde m-am şi plantat pentru vreo săptămână. Cu staţia de metrou la 10 minute de mers şi un Mega Image cvasi la parterul blocului, nu-ţi poţi dori mai multe de la viaţă. Nişte copaci răcoroşi în faţa geamului şi loc de parcare la orice oră din zi...m-am simţit excelent la căsuţa din ultima săptămână de Bucureşti. Avea să fie una specială pentru că întâmpinam în mijlocul ei pe prietenii mei din Austria. Adică, mă laud eu că prieteni ca în Ro nu mai există, dar de fapt am adunat şi aici o mână de oameni faini, dintre care 3 m-au urmat curioşi până în capătul Uniunii Europene.

Norocul a făcut ca, tot prin puterea prieteniei şi firilor sociale, să primesc împrumut o maşină Mazda...şi încă una mov semidecapotabila!! Binefăcătorul e un prieten mai nou, Răzvan, care va mai apărea sigur în tot felul de poveşti dinastea excursioniste pe viitor. Mi-a lăsat maşina fără să ştie cum conduc. Şi să nu uităm că nici nu e un an de când mă lăudam eu că mi-a ieşit un drum de Cluj.

Mazda mov ne-a purtat spre Vamă. Cu „ne” mă refer la Claudi - colega mea de apartament, Alfred – colegul meu de şcoală şi Anna, prietena lui.

La Căsuţe

În Vama Veche am locuit cu toţii la nişte căsuţe drăguţe care aveau de oferit un pat, o măsuţă, nişte duşuri în curte şi vedere la mare. Tot ce trebuie pentru 2 nopţi de Vamă.

Vestea cea bună e că Vama Veche nu s-a stricat. De fapt, nu mi s-a mai părut aşa primitoare şi party de câţiva ani. Poate că nu mai e ce a fost, dar nici noi nu mai suntem ce am fost. Şi Vama a fost anul ăsta exact cum a trebuit.

De făcut le-am făcut pe cele clasice: mâncat de scoici şi peşte, dansat pe plajă, bălăceli şi poveşti la terase cu stuf. Adică perfect!

Vienezii mei au fost încântaţi la tot pasul, de lume, de voie bună, de muzici, de gagici topless, de apa caldă a mării, de plaja cu corturi şi dansul pe mese. Nu ne-a lipsit nimic.

M-am întâlnit, ca pe vremuri, cu toţi cunoscuţii din Bucureşti mutaţi în weekend la mare. M-am întâlnit întâmplător cu prieteni vechi care stau foarte departe şi mai mare ne-a fost surpriza şi chiuitul.

Vama a fost exact cum am dorit să fie!

Ne-am întors în Iancului sâmbătă seară. Am sacrificat o seară de Vamă ca să băgăm în seamă şi capitala. Şi bine am făcut. Am inclus Casa Poporului, care, oricât de criticată ar fi, e mereu interesantă pentru toată lumea, de vizitat şi de ascultat istorie.  

Am inclus un prânz la proaspăt renovatul şi redeschisul Han a lui Manuc apoi o vizită la muzeul de istorie, Calea Victoriei, Piaţa Universităţii, vilele de ambasade din zona străzilor cu nume de capitale, Vilacross şi Centrul Vechi şi toate segmentele ce conectaază cele tocmai menţionate. Am făcut un pic şi pe ghidul şi am simţit că lucrul ăsta a fost foarte bine primit.

De fiecare dată când arăt un oraş, fie el Viena sau Bucureşti, unor necunoscători, simt că tot eu sunt cea care ajunge să-l aprecieze cel mai mult pe final. Respectiv, parcă subliniind elementele mele preferate din el, reuşesc eu să le reconştientizez şi să le dublu-apreciez.

I-am lăsat pe prieteni la aeroport duminică şi am fugit la Lavi pentru lebeniţă, ceai şi scrabble. Îmi lipsesc toate 4 ingredientele acum.

În ultima seară s-a întâmplat, în sfârşit, un lucru pe care mi l-am dorit toată vacanţa. Am fost la pub quiz-ul din Bordellos, Centrul Vechi şi am câştigat cu o echipă tare, de prieteni mai vechi, de pe vremea  când practicam ghidăria remunerat şi cu pasiune! Pub quiz-ul e o mare plăcere de-a mea, care se trage din Viena, mai ales din primul semestru. Mi-am dorit multă vreme să-l încerc pe cel din Bucureşti, pe care îl ratasem în februarie la vreo săptămână. Să mergeţi dacă vă place aşa ceva, că e destul de interesant. Merge şi Dobrovolschi ;)

Cam asta vacanţa mea de vară pe tărâm neaoş.

În august mă întorc, după mulţi ani de absenţă, în Turcia. Abia aştept! Vine Ari sâmbătă, ne ocupăm puţin de Viena, Budapesta şi Bratislava şi apoi zburăm să ne reîntregim familia în Marmaris.

Aşa că, teoretic, revin cu poveşti estivale în vreo 2 săptămâni.

Vacanţă plăcută....

Praga. Văzută şi nevăzută.

Praga văzută

Am văzut prima oară Praga în anul 2 de facultate, când Ioana şi cu mine am fost „treniste” pentru vreo 3 săptămâni de Interrail prin Europa, săptămâni de care ne amintim constant şi astăzi, numindu-le simplu: Iurotrip. Dar exact cum mă aşteptam, nu mai ţineam minte detalii concrete despre Praga vizitată atunci; decât poate scările rulante interminabile de la staţia de metrou de la muzeu şi scările non rulante interminabile care duc spre „oh, hrad frumos”. Mai ţin minte un frig teribil, încălţări neadecvate şi exact acelaşi sentiment de „ieftin ca Praga”, pentru că şi în Iurotrip am ajuns în Praga din scumpa şi costisitoarea Vienă.

Încălţări neadecvate au fost şi anul acesta. Dar în sens total opus. Adică nu ar fi stricat nişte şlapi. M-a pălit prima căldură cehă în pauza autocarului elegant, dotat cu aer condiţionat. A tras pentru 20 de minute în autogara din Brno, chiar după ce se terminase primul film din program şi anume „It’s complicated”, cu Meryl Streep. Nu-i fain?

Două ore mai târziu am ajuns în autogara Florenc, din Praga, unde m-a întâmpinat Ana. Ne cunoaştem din clasa a 8-a cu Ana. Făceam meditaţii la română împreună, la tanti Madi. În liceu am fost în acelaşi grup de prieteni, dar parcă a trebuit să ne apucăm de studii internaţionale ca să avem timp să stăm cu orele împreună să ne pierdem în poveşti. Ea face un Erasmus la Praga.

De cum am ajuns ne-am dus spre centrul vechi, am urcat la castel, ne-am plimbat pe malul Vâltavei, am trecut celebrul pod şi am gustat hermelinele, un fel de camembert preparat la grătar.

Am aflat că şi Praga e împărţită pe sectoare. Adică partea cea mai centrală e Praga 1. Urmează Praga 2 şi tot aşa. Nu ştiu până la ce cifră se întinde povestea asta, dar eu mai departe de 6 nu am auzit. Cred că asta e limita turistului. Noi ne-am aflat mai mereu în Praga 1, 2 şi 3. Ana stă la graniţa dintre 2 şi 3. Dar dacă eu aş locui acolo aş povesti că stau în 2. Că aşa îmi place mie, în centru! Apartamentul în care stă Ana a fost unul din cele mai faine lucruri văzute în Praga. Clădire dinaia veche, în care e mereu mai rece decât afară, cu tavan înalt şi mobilă care nu are nicio treabă cu Suedia.

A doua zi, sâmbătă, Ana a lucrat şi eu am mers de capul meu prin cartierul evreiesc.Vestitul cimitir era închis. Mi-am zis că din cauza Sabbath-ului (sper că am scris bine). Am mai descoperit în zonă nişte mici galerii de artă, un restaurant drăguţ cu curte interioară şi rochia asta perfectă care se uită la mine din dulapul deschis în timp ce vă povestesc despre Praga.

Sâmbătă seara, cum cere tradiţia, am mers la discotecă! Şi pentru prima oară în mult timp nu folosesc termenul ironic. Pentru că am ajuns, pe final de seară, într-un loc numit Retro Discoteque care mi-a amintit întocmai de o locaţie cu discoball şi lumină fluorescentă din anii 90. Dar înainte de Retro ăsta am fost într-un club mai underground şi mai cool, Akropolis, unde nu s-a dat muzică grecească, ci dimpotrivă, latino! Nu mă refer la Shakira şi J.Lo ci chiar Manuchao şi similare. A fost cred şi prima oară când am auzit într-un loc dansant una din formaţiile mele preferate spaniole, Ojos de Brujo. Deci, bună discoteca! (aici din nou ironic, vedeţi?)

Harta destrăbălării a fost schiţată de unul din colegii de apartament ai Anei, un polonez haios care nu a venit cu noi pentru că (wait for it)...îl pişcase o buburuză de ochi! O mămăruţă, pentru nostalgici. Sau, „it’s an insect that we actually like in Poland, but it bites. It’s red with black dots”. Ce bine că în România nu muşcă buburuzele!

Duminica dimneaţa ne-a demonstrat cât de bine ne potrivim Ana şi cu mine în unele privinţe: ne-am băut cafeaua fără zahăr, după ce ne-am trezit în tandem la 12:00. Aveam multe plănuite pentru ziua respectivă: 2 expoziţii (dintre care una la un nou artist preferat de-al meu, Alphonso Mucha), plimbare la zidul lui John Lennon (început cu graffiti-uri conţinând mesaje de pace şi iubire o dată cu moartea artistului – imagine...), şezut pe iarbă stil picnic  (iarba, o mare pasiune a cehilor), cină la terasă şi multe, multe poveşti! Ne-au ieşit toate planurile în ciuda orei târzii la care ne-am urnit spre îndeplinirea lor.

Praga nevăzută

Am menţionat că în ambiţioasa duminică am avut o mie de planuri, printre care două expoziţii.

Ei bine, expoziţia 2, se numeşte ceva de genul „blind exhibition” şi te poartă timp de 60 de minute prin beznă totală, te provoacă să descoperi o lume de care practic doar îţi aminteşti şi să „vezi lumea prin ochiul orbului”. Ea începe după o perdea după care nu se vede nimic. De acolo se aude vocea unui nevăzător (ştii din prospect că e nevăzător) care te invită înăuntru. După ce se închide uşa dispare lumina complet şi intervine o oarecare panică. Pentru că nu ştii unde eşti, ce e în faţă sau în spate, dacă eşti într-o cameră spaţioasă sau împarţi un metru pătrat cu alte 7 persoane. Aerul nu lipseste din lipsă de oxigen ci din lipsă de lumină.

Primele minute nu ne-am lăsat de mână cu Ana, până când ghidul, care simţea că nu ne ghidează independent mi-a zis: you can let her go, she is blind too. Chiar şi atunci am mai trişat. Cred că a durat cam un sfert de oră până ne-am adaptat. Apoi am început să descoperim lumea doar cu forme. Un cuptor cu microunde pe un frigider, aragazul, au! – un scaun – bucătăria, deci. Am intrat apoi într-o cameră cu birou şi tabureţi. Am „ieşit” într-un spaţiu care simula strada. Am învăţat să trecem strada, am descoperit o bicicletă cu roţi cam dezumflate a cărei claxon nu mergea. Am format un număr de telefon austriac la un telefon public pe care l-am ghicit că ar fi cu cartelă. Am descoperit un trabant pe care mi l-am închipuit verde. M-am bucurat apoi de o pădure doar prin sunetul unui pârâu şi ciripeli. Ne-am familiarizat şi cu ceilalţi turişti din grup, chiar dacă erau francezi. Am trecut de la mici momente de panică, în care aveai impresia că te-ai rătăcit, la momente de râs izbucnit din replici ca „everyone just stop touching me!!”. M-am aşezat pe canapea cu o franţuzoaică chiar după ce a trebuit să ghicim nişte litere de pe o poartă. „What did you read?”, o întreb. „Right now I read a book about Brits who hate the French”. Haha, de parcă singura mea grijă în marea beznă ar fi fost să îi aflu pasiunile literare.

Plimbarea nemaivăzută s-a terminat la un bar. Aş fi comandat o cafea dacă aş fi văzut ceva, dar, date fiind condiţiile m-am mulţumit cu o cola. Taskul era şi să ghicim monedele. Dar eu am trişat: m-am interesat dinainte şi am luat bani ficşi.

La bar eram deja toţi relaxaţi. Reperam voci şi făceam conversaţii.Râdeam. Asta a fost cea mai plăcută surpriză: să observ cât de repede mă adaptez unei situaţii căreia nu credeam să-i pot face faţă.

După 60 de minute lumina revine ca un factor deranjant, dar incredibil de apreciat. Am văzut Praga pentru a treia oară.

Şi sigur o s-o văd şi a patra oară. Că sunt foarte norocoasă, nu vi se pare?

U.S.A. 3.3

Nu a trecut mult timp de când am revenit la palat. Nu e o metodă de a alinta duplexul studenţesc în care locuiesc în districtul 10 al Vienei.Ci e vorba de palatul Eschenbach, practic încă unul din palatele Vienei, unde se ţine în seara asta un mare bal. Eu cenuşăresc la garderobă, unde nu e mare lucru de făcut, pentru că afară erau vreo 20 de grade când au început să sosească elegantele călăşti. Sau or fi fost totuşi taxiuri...E interesant să lucrezi la garderobă la un eveniment. Toţi vin şi pleacă deodată şi între aceste valuri mai sunt vreo 5 ore în care rarisim vrea câte unul să ia ceva din sacou sau să depună ceva în vreo plasă. În rest,  şed cu muzică de bal şi Red Bull, care sper să mă ţină trează încă vreo 4 ore. Încă nici nu a bătut orologiul miezul nopţii...

Mi-e foarte somn pentru că am avut 8 ore de curs azi. Dar cu 2 lectori foarte tari! Unul din SUA, stabilit la London şi umblător prin lume să zică despre inovaţii şi un specialist în marketing, austriac, care s-a plimbat în poziţii de top pe la mari firme internaţionale.

Americanul s-a prezentat foarte energic şi ambiţios şi ne-a purtat prin tot felul de jocuri de creaţie, creative problem solving, procese de generat idei şi altele. Practic cred ca ne-a plăcut tuturor, mai ales pentru că era aşa diferit faţă de profesorul clasic austriac, care le zice bine, dar nu cu aceeaşi lejeritate sau umor... parcă...

Sau poate că sunt eu încă puţin cu urme de PTD (Post Travelling Depression, unde depression este, pentru mine, un cuvânt foarte mare), pentru că să nu uităm că încă nu s-a împlinit luna de când am revenit de partea asta a marelui lac.

Cine a citit postul anterior ştie, probabil, că plimbările mele au fost descrise până în momentul în care m-a luat un avion din Baltimore spre Chicago. La Chicago mă aştepta Ariana în aeroport (metaforic, pentru că de fapt am aşteptat-o eu vreo 20 min) şi  am pornit în bruma dimineţii spre Edgewater, cartierul ei. Ne-am ocupat în perioada imediat următoare de petrecut timp împreună, apoi ea de o lucrare pe care trebuia să o predea într-un curând şi eu de somn necondiţionat. Tare m-am bucurat să cunosc şi familia la care face babysitting, nişte copii adorabili şi extrem de deschişi şi veseli.

(....)

Am plecat să petrecem Paştile la Detroit. Acolo avem o familie mare şi superbă. Practic vărul primar al mamei care e stabilit acolo cu wonderwoman Simona. Împreună au 4 copii, verişorii mei de gradul 2, din care au fost acasă Alex – de generaţia mea, Marie 10 şi Luca 5. Unde mai pui că toată casa aia e un carusel, un joc, o fantezie! Şi cireşele de pe tort, Doina şi Nichi, bunicii verişorilor! Aşadar, party of 9 am petrecut în casa călduroasă un weekend excelent!

Detroit-ul nu e un oraş frumos. E plăcută partea cu faleza care are skyline canadian. Adică puteam trece râul şi să bifez şi Canada, asta într-o lume ideală, fără vize. Şi vreau să mă corectez pe loc, pentru că „râu” poate fi greşit plasat aici. Alex mi-a explicat că de fapt e vorba de o strâmtoare între 2 lacuri (din care niciunul nu e Michigan , cum aş fi bănuit eu judecând după stat). Tot Alex mi-a explicat că Detroit, în franceză înseamnă efectiv „strâmtoare”. Asta, aşa, pentru partea trivia a acestui blog.

În noaptea de Înviere am fost la biserica ortodoxă din zonă (una din ele, la Detroit fiind o mare comunitate de români, se găsesc şi mai multe biserici ortodoxe). Preotul de acolo era vestit că face slujba mai scurtă decât alţii, deci am acceptat să merg să văd cum se înconjoară biserica în America. Cam ca la noi. În drum, însă, am observat un lucru, nu ştiu dacă neortodox dar sigur nu neaoş. Am ajuns la partea unde se aprind lumânări. Descifrez bine „Vii” şi când mă uit vizavi...un automat de Coca Cola! Credeam că e o glumă subtilă pe care aş fi apreciat-o enorm...dar de fapt secţiunea de lumânări pentru „Morţi” am observat-o imediat după, înghesuită lângă categoria celor mai norocoşi dintre noi, pe când automatul de suc deservea vreunui însetat deshidratat de post negru. 

Ziua următoare am fost la altă biserică, unde am avut parte de un prânz bogat în sânul comunitâţii române din jurul Detroitului. Vreo 40 de oameni adunaţi într-o sală anexată bisericii ortodoxde, cu iz de cămin cultural de la noi. Bucate bune, preparate de doamnele prezente, ciorbă de miel cu tarhon, ridichi, telemele, drob....şi prăji. Deci meniu complet de Paşti pe care l-am mai diversificat noi cu o tură de mici grilaţi cu Alex mai târziu în terasă. Ne-am permis, că doar alergasem vreo juma de oră bună dimineaţa, într-un parc din apropiere.

Luni, prima zi de Paşti, am pornit-o cu Ari înapoi spre Chicago, după cum a aflat şi ploaia care nu mă scapă din priviri cum păşesc în Illinois. Şi la început am crezut că e coincidenţă, dar din 3 vizite la Chicago am cam un singur set de poze afară şi fără glugă.

La Chicago am încercat să sorb la maxim din timpul Arianei. Ea avea sesiune şi eu chef să fiu alintată. Alintată am fost şi ea a încheiat semestrul cu A pe linie, deci undeva ne-am armonizat numa’ bine!

Toată lumea era în sesiune şi totuşi am ciupit câte puţin din  timpul lor, adică a prietenilor din Chicago Karla, Ralu, Anca, Tully...

M-am plimbat şi singură puţin prin Wicker Park şi Milwaukee, o zonă foarte hipsteră a Chicago-ului şi, spun unii, unde s-a dat startul la concept efectiv. Ştiind asta dinainte, am perceput ca normal să existe străzi cu magazine vintage, handmade-ul să fie la el acasă şi cofetarii de cupcake să fie bărbaţi uşor efeminaţi. E interesant că există un trend să ai ce nu are nimeni, să bei beri din ţări îndepartate, să guşti mâncăruri a căror denumire nu o poţi reţine, etc. Şi de ce să ne mirăm atunci, că în acelaşi Wicker Park am găsit într-un magazin numere din revista Omagiu, de vânzare cu 25 de dolari bucata? N-are nimeni!

Tot în Chicago am văzut banca „drive through”, unde tragi maşina aproape de aparat şi rezolvi chestiuni bancare de zici că plăteşti o taxă de pod. Sau, în alt caz, tragi maşina în dreptul unor containere, în care predai, pe geam, cărţile de la bibliotecă. Şi mai târziu, în supermarket, cobori lejer pe scările rulante în timp ce coşul de cumpărături, plin, se dă în paralel pe nişte şine şi te aşteaptă, jos, cuminte.

Unele lucruri în America îmi dau senzaţia că mă aflu brusc în viitor.  Altele, că sunt în absurd. De exemplu, salonul de manichiură din Harlem în care doamnele primeau manichiura făcută exclusiv de domni asiatici de vârsta a doua.

Îmi place foarte mult în America! Dar mai ales pentru că am fost tot timpul în regim alintător. Şi pentru că ne plac clişeele şi acolo sunt la tot pasul.

Sper ca la anul, pe vremea asta, să postez despre încă o excursie în America de Nord. Şi poate una în America de Sud.

Important e că lumea e mare şi că blogurile astea nu limitează numărul de poveşti.

În Viena e din nou bine! Dar aştept şi să ajung în România prin vară. Sunt curioasă câtă lume mă va întâmpina cu: „Ai fost în State? Şi cum a fost? Pe unde te-ai plimbat?” Voi ştii atunci să mai comand o cafea. Că povestea s-a dovedit a fi destul de lungă....

Stand by

Doream să mă apuc mai devreme de acest post dar am fost plecată scurt în România şi nu am apucat. Haha...nu-i adevărat! Am fost doar la Ambasada României în seara asta, la un concert şi, cum cere evenimentul, m-au orbit paietele doamnelor aşa că, abia acum încep să văd nişte taste cu ochiul stâng.

M-am gândit puţin cum să mă îmbrac. Am crezut că nu se mai poartă „rochia de revelion” pentru o seară stundenţească, chiar dacă implică ea o mică orchestră şi un cor. Dar am greşit! Din noroc mi-am luat o rochie extra „casual”. Şi asta mai mult pentru că blugii pe care i-am plănuit pentru azi, cumpăraţi vara trecută, nu mă mai avantajează chiar aşa cum ţineam eu minte. Şi chiar şi când am observat asta, din negare sau naivitate, primul meu gând a fost: „Oare ce mi-a trecut prin cap acum un an să îmi cumpăr blugi atât de strâmţi, când doar mie îmi place să mă îmbrac lejer!” Haha!

Aşa e de fapt, că după 3 săptămâni de America te întorci acasă şi nu ştii ce poate fi mai periculos: să  verifici kilogramele sau amprenta de carbon?

Ultima zi în New York ne-a plouat tare. Am mai prins un pic de High Line Park (o treaba mai noua, o fostă linie de tren suspendată, transformată în parc, deci fain!) cu semi soare şi apoi un ceai cu poveste la un italienesc din Chelsea Market.Am revenit după, pe o ploaie torenţială în Time Square şi de acolo cele 4 „blocuri” spre hotel. Bagajul mi-a fost gata în timp pentru a fi preluată de 3 venezueleni care urmau să mă ducă să-l vizitez pe un vechi prieten, Silvan, pornit din Mureş şi stabilit acum in Winchester, Virginia. Adică aceşti venezueleni erau prienteni cu el şi am avut noroc să îmi potrivesc orarul cu ei şi ei au fost drăguţi să mă ia cu ei în Dodge-ul închiriat. Mi-a făcut plăcere, după vreo 8 zile, să îmi aud din nou numele pronunţat cu R apăsat, sau „R” rulat cum s-ar traduce motamo din engleză sau germană.

Prima diferenţă culturală a fost că brusc nu mai eram în America, ci în „America de Nord”.  Logic, de fapt...dar mi-a luat ceva timp să mă obişnuiesc, aşa că cred ca am rămas la Estados Unidos o vreme.

Silvan ne aştepta cu masa pusă pe la 2 noaptea, când am lăsat în urmă ruperea de nori (aici e dramatizare, că eu de fapt am dormit dusă tot drumul). Oricum, ziua următoare a fost senin şi verde totul şi după un mic dejun extra tipic american cu bacon şi ouă şi pancakes, ne-am pornit toţi 5 pe nişte serpentine prin Apalaşi (cu maşina, desigur), pe valea râului  Shenandoah, ca să degustăm vin şi să  privim privelişti de-ţi taie respiraţia. La locul de degustat vin am primit şi un tur explicativ, ţinut de unul din fiii acelei moşii. Partea mea preferată a fost când ne-au întrebat de unde suntem. „Venezuela and Romania, just like the regular groups of tourists you get!”.

La fel de amestecată a fost şi cina, o ciorbă românească şi o plăcintă venezueleană, urmate de nişte jocuri de societate americane.

După 2 nopţi de găzduire perfectă în Winchester mi-am luat la revedere de la Silvan şi am plecat cu o prietenă de-ale lui (parcă DOOM acceptă acum şi varianta „de-a”, cum acceptă mai nou şi „locaţie” pentru „loc”- hah!) să vizităm Washington. Deci eu chiar nu înţeleg de ce zice lumea că nu ar fi cine ştie ce. Că chiar e cine ştie ce!! Wow! E Capitolul acela imens, monumentele, Casa Albă, muzee infinite şi atât de mult spaţiu şi verdeaţă! Plus că toată partea de George Town, cu restauranţele şi case superbe, au un aer european rar întâlnit în marile oraşe din America. Deci nu există să fiţi în zonă şi să nu fugiţi până la D.C. (cum îi spune toată lumea), pentru că merită tare o zi, două din timpul vostru!

M-am despărţit de Maryory cu besos şi abrazos şi mulţi de gracias în gara din Washington, o clădire superbă pe care am admirat-o în fugă, pentru că trenul meu spre Baltimore pleca în câteva minute. Nu mult mai mult de câteva minute, adică vreo 45, a făcut şi până să ajungă acolo. Au fost primele minute de respiro de când începusem călătoria americană, adică primele minute în care să folosesc vreuna din cărţile cu care mă încărcasem din Viena. La îndemână ţineam o carte de Eliade pe care, cu toate că ştiam că nu o să am timp să o savurez  cum se cade, am luat-o mai mult pentru că îmi place mie uneori să am Bucureştiul la mine.

Am ajuns foarte repede în Baltimore, cum spuneam, şi câteva alte minute mai târziu mă instalam în camera de la subsol a prietenei mele Ioana, care face (şi între timp a absolvit cu brio) un internship la un mare hotel . Baltimore e un oraş port, cu fructe de mare dar fără partea de plajă, cu un centru foarte drăguţ, dar care nu merită neapărat un drum extra din celălalt capăt al continentului. Totuşi, dacă sunteţi prin Washington şi vă e dor de nişte vapoare şi un crab cake, nu o vă pară rău că aţi străbătut drumul scurt spre Baltimore. Mie una mi-a părut foarte bine, pentru că am cunoscut un mediu de „internişti” foarte haioşi, am petrecut destul de studenţeşte on a school night şi am depănat nişte poveşti foarte binevenite cu Ioana, cu care, dat fiind contextul, mă văd rar, rar.

Amuzant a fost la un pub în Baltimore un barman tare mărinimos. Am cerut o bere când am venit şi apoi pe rând am mai primit una (şi când spun una, luaţi aminte că şi părinţii mei citesc acest blog) şi fetele au mai primit şi ele rânduri din ce comandaseră şi apoi toate îngheţată şi la sfârşit am avut de plătit vreo 5 dolari de persoană după ce, vorba aia, „am mâncat bine, am băut bine”. Eu nu înţeleg cum funcţionează economia acelui continent de nord!

Ori, pe cât de uşor mi-a fost să ajung la Baltimore, pe atât de greu mi-a fost să plec. Şi nu scoateţi batista, că nu o zic în sensul sentimental, că nu m-am mai putut desprinde, oricât de bine m-am simţit, ci la modul (dez)organizatoric. Că mie îmi place să călătoresc spontan şi să fac planuri din drum - e una - dar parcă în săptamână mare, într-o ţară care prin titlu e mare că doar se compune din atâtea alte state, „go with the flow”-ul ăsta hippy şi liber nu se potriveşte mănuşă. Că una e să faci un plan mental în avion când oricum nu merge Google Maps şi alta e să vezi că faci 20 de ore de la Buffalo la Detroit cu autobusul...şi apoi când mai şi afli că aia e prescurtarea prin Canada şi tu nu ai viză....mda...

Dar iepuraşul de Paşti a venit mai devreme anul ăsta. Şi mi-a adus un bilet de avion gratis! Şi nu în sensul că l-a plătit vreun sugar daddy. Realmente gratis! Pentru că Ariana lucrează pentru o doamnă super, care la rândul ei lucrează pentru United Airlines care la rândul lor au avioane şi dau ocazional bilete free of charge angajaţilor lor. Se cheamă bilete in stand by. Adică, nu ai un loc atribuit; mergi la avion şi dacă e loc zbori, dacă nu mai stai pâna la un avion care „te ia”. Eu am avut loc la primul, că doar cine se mai trezeşte să zboare la 6 dimineaţa între Baltimore şi Chicago? Un mare mister pentru mine rămâne: de unde a ştiut bagajul meu în ce avion am avut loc?? Pentru că eu am aflat doar cu câteva minute înainte de decolare că voi zbura şi când am ajuns la Chicago, bagajul era acolo!

Alte mistere din America de Nord, relatări pascale din Detroit şi elemente din „viitor” la Chicago vă tot povestesc mâine, poimâine....