Multi Culti

-->

Tocmai am ajuns acasă după un concert de duminică despre care am aflat prin comunitatea Couchsurfing de la doi “ce le pasă” de 21 de ani, veniți din Berlin special pentru acești Firewater. Firewater, un nume care se anulează pe sine, este practic prima alternativă dacă cumva ți-ai uitat Gogol Bordello-ul acasă. Cei doi couchsurferi, tineri  studenți călători sunt niște mici groupies, care au străbătut toată Germania să țopăie balcanic în Nurem-burg, cum a strigat solistul toată seara. Ea, mult prea frumoasă pentru el, își va da seama de asta abia peste câțiva ani, din poze.

Și când mă gândesc că până weekendul trecut eram sceptică față de couchsurferi…

Acum o săptămână am fost însă la Praga, pentru un city-break clasic, în care prietena din România se mărită cu logodnicul tunisian. La masa de 20 de persoane se vorbea pe stânga arabă, pe dreapta română iar flacăra lumânarilor din mijlocul mesei lungi se mișca la vibrațiile  diferitelor accente franțuzești prin care încercam fiecare să  socializăm.

Cina supra elegantă s-a terminat pe la 11 seara cu un ton la grătar pe  pat de risotto , iar eu am plecat încet de tot (că repede pe pavaj medieval și pe tocuri nu există) spre Zizkov, cartierul cool-alternativ al Pragăi. Acolo aveam să mă văd intr-un club cu muzică live cu niște couchsurferi de pretutindeni. Am plătit echivalentul a vreo 5 euro  la intrare în primul club și am primit o brățară portocalie-neon cu care puteam colinda toate puburile din acest cartier Zizkov (a se citi Jijkov și a se vizita la pas!). Din noua mea gașcă au făcut parte niște americani, un englez, un polonez umblat prin toată lumea, o cehoaică și poate o bulgăroaică sau mi s-a părut. Dans a fost, muzică bună oricum și povești de pățănii de pe fiecare continent, berechet.

Dimineața următoare m-am trezit lejer la un 12:00, în camera de hostel împărțită cu trei fete  de 19 ani în perioada Erasmus și în faza Coldplay a vieții lor. Mi-am amintit din poveștile lor că într-adevăr “that was when I ruled the world”. Am fost nostalgică însă doar până în momentul în care am realizat că acum chiar îmi permit un mic dejun cu cafea, nefiind dependentă de mezelul cumpărat la reducere de la alimentara din colț. Pentru că bursa asta Erasmus înseamnă pe scurt aventură, distracție și ... parizăr.

A doua zi am străbătut Praga mai întâi cu mireasa Pinky, cu care ne-am povestit toate poveștile de fete după un an de nevorbit pe șleau și apoi cu un polonez triat din gașca de couchsurferi care prelungise și el weekendul de capul lui și fără  plan social. Tipul ăsta a fost prin toată lumea. Toate poveștile  lui încep cu “pe când locuiam în Manilla” sau  “după 3 luni de Noua Zeelandă” etc..tipul a locuit în țări de care noi nici nu am auzit și are povești greu de urmărit cu gândul. În orice caz îți face întorsul la birou de luni mult mai greu decât este.  Mi-a arătat niște locuri foarte tari în Praga, printre altele un local cu un pian vechi și șemineu unde oricine știe și are chef poate cânta. La șemineu se încălzeau pe note de amatori doi purceluși adevărați, mascote locate, care aleargau de colo colo și acompaniau prin grohăit. După încălzirea asta am plecat și noi spre pub-ul Acropolis din Zizkov, care e probabil cea mai bună idee din câte există sâmbătă seara în Praga. Foarte funky.

După o duminică în care am fentat vremea cea rea în expoziții am revenit la viața mea normală, în timp ce noul meu amic se pregătea de viața lui normală, în care probabil va continua să schimbe continentul la fiecare 3 luni.

La job e foarte bine.

Ieri am făcut un tur istoric al Nurembergului, unde ne-au arătat camere de tortură și biserici gotice, cam ce se poate vizita într-un oraș care se vrea foarte medieval, dar care de fapt e reconstruit după ce a fost terminat de bombe în al doilea război.

O nouă pasiune locală e să cunosc străini și să culeg ce știu sau ce zic  de România. Lucrurile se schimbă, nu mai zice nimeni de hoți și alte rele. Am întâlnit în schimb un indian fascinat de trupa Akcent, îi avea pe telefon, apoi un mexican fascinat de Transfăgărășan și un spaniol care spune că auzit că Bucureștiul e faimos că are foarte mulți copaci….(?)

Ce-i practic la acest Nurem-burg e că e aproape de tot felul de locuri faine. Și că are zone pietonale cu Fachwerk și râu. De alea însă mai urmează să mă atașez.  

Regula simplă a cutiei poștale

M-am trezit acum două dimineți cu zâmbetul de vineri pe buze. Pentru că din toate hainele mele "casual" vinerea îmbrac mereu blugul apucat cu stânga și puloverul cu dreapta, eram gata relativ devreme pentru a încheia încă o glorioasă săptămână de muncă. Ies pe hol, poșeta în stânga, gunoiul în dreapta, mă întorc să încui și aud un ascuțit și nedorit “Guten Morgen, Frau Bancu” din capătul holului. Raza dimineții mele avea să fie doamna B. care “de mult spera să ma întâlnească“. Speranța e, într-adevăr, mereu importantă dar uneori ajută și un bătut la ușă.

În orice caz, domna B. dorea de mult să îmi transmită că am greșit când mi-am trecut de mână numele pe cutia poștală și că trebuie urgent să înlocuiesc bilețelul ăla oribil cu unul decent, scos la imprimantă, că doar oricum eu lucrez la birou. Se consultase se pare, cu administratorul  de bloc și au hotărât împreună că dacă nu schimb eu bilețelul de bună voie mă vor taxa ei 16 euro pentru o plăcuță frumoasă cu numele meu, că asta e o clădire îngrijită și așa ceva hidos e inadmisibil. Doamna B. însă pare că se dă repede de partea mea și îmi spune să mă conformez regulii înainte să se supere administratorul și să ma chiar pună la plată. Eu i-am propus să-i transmită administratorului că îl aștept oricând la mine la ușă să discutăm problema.

Fiul doamnei B. locuiește la Berlin, lucru pe care îl menționează cu sprânceană ridicată de câte ori vorbim. Băiatul acum s-a ajuns, stă la capitală și chiar și el de acolo e de părere că e inadmisibil să îmi trec numele pe cutia poștală, în scris de mână.  Mi-ar fi  schimbat chiar el  plăcuța, dar el stă departe, la Berlin. A ajuns, deci, cazul casuței mele poștale la porțile Brandenburgului, mai e un pas până să afle și doamna Merkel și să dea lege.

I-am explicat doamnei  B. că administratorul ar trebui să aiba preocupări mai mari decât plăcuța cu numele meu scris de mână, având în vedere că ușa de la garajul comun e stricată de o lună și că cineva fură  din spălătorie. Mutând discuția în cu totul altă direcție, doamna B. și-a pierdut din avânt și a deviat de la subiect urându-mi curând o zi bună și eu ei.

Cineva mi-a furat coșul de rufe din spălătoria comună din subsolul blocului. Îl lăsasem acolo pe timpul unei spălări, cu intenția să îmi transport mai tarziu rufele rezultate tot în el. Cineva s-a gândit probabil că e un coș abandonat și l-a salvat de la un destin însigurat. Am lăsat apoi un bilețel în spălătorie (tipărit pe calculator că doar lucrez la birou) spunând că aș  mai fi avut nevoie de acel coș de rufe și că oricine l-a luat ar trebui să se gândească pentru sine de ce fură ceva, ce altă persoană folosește pentru depozitarea rufelor murdare. Nu am primit răspuns, dar pentru că persoana voia să demonstreze probabil consistență în acest fetișism și-a apropiat în scurt timp întinzătorul meu de rufe.

Și așa am ajuns eu în vestul civilizat să îmi întind rufele încuiate în pivniță.

5 case mai încolo, noua mea prietenă, Cătălina, își încălzea a doua tură de apă în oale, pentru dușul zilnic, întrucât centrala i se stricase și în aproape o lună nu au reușit să-i schimbe piesa buclucașă. 

Ah, și voiam de fapt să povestesc despre Viena, despre retro-futurism și cu ce se mănâncă un hot pot. În schmib m-am oprit la mierea din izoarele bavareze, care curge neîncetat, atâta timp cât fiecare își cunoaște și își respecta rolul în stupul mereu activ. 

Poveste de iarnă

-->

Am stat cam o săptămână la Tg Mureș. Crăciunul e singura perioadă din an în care orașul, ca și toate celelalte orașe natale, redevine ceea ce a fost. Brusc pe stradă întâlnești aceleași fețe cunsocute de ani iar în localurile preferate, pe lângă proaspeții post-adolescenți, mai apare câte un fost coleg cu “ce mai faci”-ul  pregătit. Brusc, jumătate din anturaj e familiar iar, în timp ce generațiile mai tinere și mai de drept să fie acolo, se miră că s-a umplut barul de moși, noi ne mirăm că ei mai au voie să stea afară la ore dinastea târzii.

Cumpărăturile se fac tot pe ultima sută de metri, numai că în loc de Luxor șI Romarta mergem la Mureș Mall și Promenada.

Ce s-a schimbat poate este mersul la colindat. Dacă în liceu străbăteam orașul în lung și-n lat colindând și 10 case de părinți neistoviți pe seară, anii trecuți am numit pe tot  a 4-a persoană șofer consacrat, să ne plimbe între cele două, maxim 3 destinații de pe listă.  Dar poveștile au rămas la fel de amuzante și vinul fiert la fel de dulce.

Cum nu ne plac schimbarile, am numit și anul ăsta data de 26 decembrie data chefului cel mai mare, și ne-am strâns cei mai veseli dintre noi într-un pub în care ne place nouă să ne rupem opincile dansând. Acest chef, devenit tradiție de vreo 4 ani încoace e, cel puțin pentru mine, cea mai familiară și sigură formă de distracție de pe parcursul întregului an. Oamenii  sunt cam tot aceeași, foști colegi papiiști în mare parte, dar nu exclusiv, de diferite generații, cu care ne știm de ani de zile de pe coridoarele liceului sau din povești.

De parcă nu erau regăsirile destul motiv de sărbătoare, anul ăsta am mai ciocnit pahare și pentru Ariana, care s-a hotărât să-și pună pirostriile cu un minunat flăcău olandez pe nume Gertjan.

Și iată așa se făcea, că la sfârșitul anului, împăratul mai avea doar o singură fată  de măritat…

Pentru că familia se extinde așadar spre nordul Europei, m-am desprins și eu cu greu de gașca de-altă dată - cu care o vom face din nou lată mai la vară -  și am zburat cu tânăra pereche la Utrecht, via Dortmund, ca să cunosc o parte din invitații mirelui la nunta ce va urma. Fratele lui Gertjan cu prietena lui și un bebe mic în burtă ne așteptau în aeroport. După o cafea și-un pahar cu apă am pornit pe drumul de două ore spre Utrecht.

Prima zi de Olanda am încălecat pe-o șa de bicicletă și am luat Amsterdamul spiță cu spiță de-a lungul canalelor și a râului Amstel. Ne era foame și totul era închis, dar totuși cântam prin ploaie pedalând pe malul apei.

După câteva ore extrem de bune ne-am întors la Utrecht.

Acolo Gertjan locuiește într-un apartament imens, cu încă vreo 5 oameni și o pisică. Totuși, atât spațiu există că nu prea s-a simțit aglomerația, excepție noaptea de revelion când duplexul a devenit discotecă cu etaj pentru cei 30 de invitați. Nu pot spune că am deprins vreun obicei olandez legat de trecerea dintre ani, dar am reținut că ei numesc seara de 31 “noaptea veche” si ziua de 1 ianuarie…ați ghicit,…”ziua nouă”.

Așa că am dansat cu și ca olandezii de acest “Oud & Nieuw” și a doua zi am mahmurit puțin cu supă ultra sărată și bitterballen – niște bile de carne tocată îmbracate în pesmet și dublu prăjite în baie de ulei. Delicatesa asta e fix ce trebuie după o noapte de chef.

Ziua Nouă a fost destul de scurtă pentru mine, pentru că din 2 ianuarie am avut onoarea să mă întorc la lucru și să deservesc economia germană într-o zi specială de muncă, în care multe popoare încă se plictisesc în concediu.

Seara de 1 ianuarie deja schimbam trenuri în Hannover iar după o noapte scurtă de somn am revenit la birou unde nemții erau deja la a doua cafea si probabil al doilea proiect de muncă. A fost prima oară în viață când la întrebarea “Cum a fost în concediu?” mi s-a răspuns cu “A fost bine, dar e bine și că s-a terminat că deja aveam chef să mă întorc la muncă”. Deloc ironic.

Începe un an nou, cu totul diferit, în care am job adevărat dar trăiesc într-un oraș mai mic. Probabil că micul Nuremberg mă va face să-mi doresc cât mai multe excursii și cu puțin noroc voi reuși să le înfăptuiesc. Dăm pagina la Carlatoria 2013. 

În regulă

Se încheie prima săptămână din noua mea viață. Pe doamna B. nu am mai vazut-o și de fapt nici nu am avut mult contact cu ea, doar o dată când am sunat-o să-i cer instrucțiuni pentru jaluzele și la întrebarea “Vă deranjez?” mi-a răspuns cu da. Oricum problema cu bezna s-a rezolvat și acum pot dormi în weekend pe orice vreme.

Înainte ca povestea să ajungă la noul meu job o să mai facă, la fel ca mine, o excursie scurtă la Bruxelles,  unde printre povești, beri belgiene, scoici și alte gurmanderii am nimerit și la unul din cele mai ciudate festivale din viața mea. Există o zi în an în care se sărbătorește un anumit Sfânt flamand – numele lui seamănă cu Verhaegen sau așa, nu am mai reținut. În orice caz, acest sfânt e protectorul universităților și a studenților deopotrivă. Iar sărbătoarea se face printr-o mare petrecere într-o zi în care toate cursurile sunt anulate.  Cheful începe pe la ora amiezii, dar nimeni nu respectă asta și primele beri se deschid în primele ore ale dimineții. Apoi, în toiul veseliei, pe la ora 14:00 se adună toți studenții grupați pe frății și semnalizați prin diverse uniforme în piața Sablon din Bruxelles unde îi așteaptă camioane pline cu bere. Fiecare student plătește la început 10 euro și primește o halbă cu bere pe care o poate umple apoi de nelimitate ori din camioanele menționate. Scena asta arată cam așa: fiecare contribuabil primește deci o halba goală în cei 10 euro plătiți, pe care și-o leagă cu funie de gât să nu o mai piardă și se agață apoi de câte un camion din care alți studenți le toarnă bere ca dintr-un izvor inepuizabil de apă cu malț și hamei., când în halbă când în cap. Fiecare camion are muzica lui care poate oscila de la Venga Boys la Drum n Bass sau Abba sau orice combinație între acestea. Camioanele se deplasează din când în când cu 5 km la ora pe arterele principale ale orașului care devine total incirculabil. Eu am ajuns  cu Silviu la ora 4 la datorie, când camioanele erau deja mutate câteva străzi mai încolo. Noi nemaifiind studenți ne-am adus bere în traistă și am încercat să înțelegem plăcerea acelor tineri care se clătinau deja indiferent de ritm. Există toalete ecologice plasate ocazional pe traseu, ele constituind totuși doar puncte de orientare, toată zona adiacentă fiind folosită în același scop. Cei cu stare de ebrietate mai moale mai au decența să urineze pe clădiri sau ziduri, pe când cei mai veseli uită de toate inhibițiile și țintesc în mijlocul grupului în care socializează.

Așa cu sărbătorirea sfinților…la unele popoare se roagă lumea la sfinte moaște, la altele se slăvesc camioanele dătătoare de bere.

Aceeași seară în Bruxelles ne-am ocupat mai mult de sfinți de-ai noștri, la avan-premiera filmului După dealuri, într-o sală plină. Foarte, foarte fain!

Nici plecarea din Bruxelles nu a fost ușoară, pentru că Ryanair-ul de Bratislava decola la ora 7. Am dormit în avion și apoi și în busul Bratislava – Viena, care m-a dus din nou în casa lui Tutzi pentru ultima săptămână de închis conturi, la propriu, în Austria.

****

Iar lunea trecută mi-am luat în primire noul birou, cu un buchet de flori și o mapă de welcome plină cu produse promoționale mov, de altfel culoarea logo-ului companiei.

Jobul meu, repet, se cheamă  Junior Cultural Insight & Qualitative Reasearch Manager  dar și-au simplificat problema pe cartea de vizită numindu-mă doar Junior Manager. Ori pentru că duc acest titlu de Junior în spate am onoarea să și umplu tabele de Excel cu date statistice până nu mai deosebesc rândurile de coloane. Pe de altă parte însă, asta se compensează cu tot ce înseamnă Cultural Insight. Prescurtat C.I., termenul se referă la o tehnică relativ nouă de a prevesti ce-i mai bine pentru mărci, studiind, nu consumatorii, ci tot contextul care îi înconjoară: trendurile, tendințele societății, situația politică, situația ecomonică și orice aspect care să ne ajute să înțelegem care factori externi determină un consumator să cumpere sau nu un anumit produs. Proiectele de cheama de semiotică și ce căutăm noi de fapt sunt coduri și semnale care să ne prevestească viitorul. Concret, pentru primul meux astfel de proiect am cumpărat întâi reviste din toate domeniile și am încercat să identific coduri comune care să ne ajute  să  intuim ce trenduri proaspete vor fi mainstream anul viitor . Am mers apoi prin multe magazine de modă, tehnologie, sport etc pentru același tip de inspirație. E absolut normal, ba chiar indicat, să stau mult pe facebook, să mă uit la TV, să mă uit la virale pe youtube sau să citesc reviste de hipsteri în orele de serviciu.

Probabil că descrierea jobului sună relexat și freestyle,  dar să vă amintesc că asta se întâmplă în Germania, unde se fac reguli și despre cum să fie făcute regulile: completez fișe de lucru, time management, prezic orele pe care le voi necesita pentru un anume proiect iar toata compania de 130 de angajați e organizată ca-ntr-un stup de albine. Mai simplu spus, am un job în care, o ard cool “între orele” și dacă mi-a fost aprobat formularul.

De două zile ninge și așa zăpadă e că n-aș pune piciorul în fața porții pentru nimic în lume. Între timp am și o mână de prieteni în zonă, dar parcă mi-e înzăpezită și pofta de socializare.  Înafară de asta mai trebuie să ”lucrez” azi, din pat și cu telecomanda în mână.  

Drumul spre

-->

Am venit oficial în Germania de Ziua Națională a României, mai aproape deci de Hohenzollerii lor decât de ai noștri.

Am preluat în weekend cheia de la noua mea garsonieră de pe lac și câteva ore bune am tot despachetat. Înainte să deschid însă primul fermoar de valiză mi-am luat instrucțiuni migăloase de la dna B. despre cum să deschid geamurile, când să încălzesc, cum să dorm ca să nu-i stric salteaua și ce tip de litere să folosesc când îmi trec numele pe cutia poștală (doar inițiala cu majusculă!). Am întârziat 20 de minute la întâlnirea de azi dimineață și doamna B. mă aștepta cu sufletul la gură spunându-mi că a “disperat așteptând o veșnicie să apar”. Eu am așteptat apoi o veșnicie să dispară ca să dau caloriferele la maxim, fentând astfel cele -5 grade de afară și să dau jos tablourile “scumpe” de Lidl.

Dar înainte să vă spun tot ce mă enervează la nemți mai bine vă spun tot ce mi-a plăcut la spanioli și la belgieni, că între o absolvire și prima zi de muncă merge o excursie, ca unsă.

Așa că am încălecat pe oferte Ryanair și m-am dus la Madrid, Valencia si Bruxelles.

Știți  sau nu, Vio a.k.a. Maria Bata a noastră, apucând drumul  de mare viitoare actriță a poposit pentru câteva luni la Madrid unde face un curs de actorie și își exersează spaniola. Pentru că Madridul îl văzusem doar odată printre gene cu vreo 6 ani în urmă, schimbând un autocar spre Lisabona, mi s-a părut că trebuie să-l vizitez și cu ochii larg deschiși. Așa că am planificat vizita către Vio suficient de lungă pentru a recupera povești și a lua capitala spaniolă la pas. 

Madridul e foarte fain! Nu doar că e el pitoresc și are bulevarde largi și clădiri deosebite, dar impresionează mai ales prin sutele de oameni care umblă ca într-un mușuroi de la un tapas la altul, cam la orice oră din zi sau noapte. Dar mai ales noaptea. Că le cam place la spanioli să înceapă fiesta după o mică siestă ce a urmat cinei de la unșpe seara. Cine nu știe să afle, că frații noștri latini ies la discoteci pe la ore la care în Germania se bagă un slow ca să plece lumea acasă: 2-3 noaptea deci. Sigur, dacă ne apucăm să comparăm economii cine știe unde va fi la final cheful cel mai tare...

Pe lângă baruri și tapasuri am mai avut bucuria să stau 45 de minute în Prado, suficient ca să înțeleg că dacă am fost la Louvre am cam bifat renascentiștii și cine-o mai picta sfinți și episoade biblice. Am descoperit însă un pictor nou mie, El Bosco, amuzant de absurd pentru vremea lui. O sa-i dau și-un google zilele astea.

De locuit am locuit prima noapte la Iunia, cea mai creață blondă din Brăila stabilită în Spania cu un an înainte să ajung eu acolo Erasmus și trecută în portofoliul prietenilor buni la scurt timp după aterizarea din 2006.  Seara doi m-am mutat la Vio, care stă la Diana, o fată foarte frumoasă și sensbilă de care sper să vă mai povestesc după ce mai vine sau mă mai duc.

Și am mai stat la luuungi povești cu Ioana Rosetti, prietenă veche, veche, cam singura bucureșteancă get beget cu care care mă laud la portofoliu după 7 ani de capitală românească. Ea petrece în Madrid cu Popi, Dan, Popescu (am enumerat o singură persoană), îndrăgostit acolo de încă o fată faină, care cu încă vreo 2 colege și ai lor fac o gașcă mare de nu încape la o masă de restaurant de sâmbătă seara.

Pe cât de lesne mi-au fost ajunsul și statul în Madrid, pe atât de grea a fost plecarea. Și nu o zic sentimental, chiar dacă dorul e dor, ci administrativ. Trebuia să ajung obligatoriu miercuri la Valencia, zi de grevă generală. Asta însemna la capitolul transport că se circula între 30% din capacitate și deloc. De acest “deloc” m-am temut eu când am început să cer sfaturi. Am aflat în final de blablacar.es, care funcționează ca un Mitfahrtgelegenheit nemțesc: un șofer cu traseu stabilit și loc în mașină se anunță pe un site că ar căuta pasageri bun-platnici, cu care să împartă drumul anost și cheltuielile adiacente. Așa i-am dat noi, cei 4 pasageri, câte 17  euro lui Guillem, care ne-a dus în siguranță de la Madrid la Valencia în 3 ore.

Lângă Valencia am fost Erasmus în 2006, cum am mai spus de multe ori. Și orașul de Erasmus rămâne mereu în suflet ca o a doua casă. Chiar dacă între timp a devenit a treia sau a patra, tot mă apucă un fantastic sentiment de apartenență de cum văd grădinile Turiei sau plaja. Cine n-a fost la Valencia să meargă. Oraș mereu însorit se spune, unde plouă vreo 10 zile pe an din care eu am prins 2. Ce șansă!

Am stat la Bogdan și Dolores, cu care am plecat după două zile la Tudor în Bruxelles.

Am profitat întâi în Valencia de raze de soare trecătoare pentru un jogging pe plajă, o paella în același nisip, o plimbare cu bicicleta în lungul orașului și o expoziție aniversară Warhol. Seara ne-a emoționat pe toți cu un spectacol flamenco autentic, la care vă  spun cum ajungeți dacă mă întrebați.

Am nevoie de niște timp în weekend să trec cu povestea prin Bruxelles și apoi să o stabilesc în Nuernberg. Despre cât de ciudată e din nou viața de oraș mic și câte tabele strict definite trebuie să completez administrativ la muncă în fiecare zi vă scriu în weekend. Tot atunci o mai bârfim putin pe proprietara apartamentului și pe câțiva mândri bavarezi.

Pe când termin acomodarea la bavarezi miroase deja a sarmale și a plecat acasă.

Doar un deal

Vara asta a fost cea mai lungă dintre toate. Știu că voi practic deja ați trecut la cauciucuri de iarnă, dar eu nu pot încheia sezonul cald fără un pic de vacanță.

Pentru că ultimele luni m-am ferit de ultraviolete in biblioteca universității economice (WU) din Viena, atunci când nu lucram la cea mai faină agenție de publicitate din lume, Young & Rubicam. Concluzia e că până v-ați făcut voi bronzul de mare și de munte eu mi-am făcut lucrarea de diplomă și cam atât. Mai puțin ultima lună, în care printre corecturi făceam pauză de citit manuale, că se apropia în toamnă examenul final, la fel de nemângâiat de soare ca mine.

Practica la Y&R am terminat-o, după cum era contractul, în 12 septembrie. Acolo am culminat prin faptul că spre final mi-au dat pe mână BMW-ul 1 al firmei cu care am mers blană până la Bratislava la o întâlnire, uimită de cum se dau toate mașinile din fața mea pe autostradă. Ca baștanii eram! Dar și  mai baștan era șeful meu care conduce un jaguar decapotabil în care m-a purtat Mad Men style la o prezentare, in care am avut voie să prezint și eu vreo 20 de slide-uri directorului unei mari rețele de telefonie mobilă europeană.

Câteva săptămâni mai târziu eram cu diploma de master pe raft și cu un nou job în buzunar. Iar cum nimeni nu mai e bronzat în octombrie, nu se vede că am tras chiulul la bălăceală vara asta.

Jobul nu e singura mare schimbare a toamnei, ci – pe lângă linia în tonuri închise de la H&M – a venit momentul să mai schimb o dată țara, spre destinația inevitabilă: Germania.

Noua mea casă va fi la Nürnberg. Un oraș care e vintage, fără să încerce. Numele vine de la “nur ein Berg”, adică “numai un deal”, nume, spun eu, semi-metaforic. Cred ca vor urma săptămâni de replici din partea mea despre cât de mic îmi pare orașul, despre cum nu prea sunt cinematografe și alea care sunt dublează în germană, despre ce dialect vorbesc bavarezii sau cât de mulți pensionari există pe metru pătrat. Dar înafară de astea, o să locuiesc într-un oraș foarte frumos! Idilic, pitoresc, unde în centrul cetății se bălăcesc timide rățuștele în râu sub privirile turiștilor care le pozează de pe poduri medievale. Și totul e super pavat, organizat, inflorit și dulce. Casa turtei dulci și a muzeului jucăriilor. Să sperăm deci că fix de asta am nevoie.

Dacă ar trebui să compar repede Nürnberg-ul cu un alt oraș și mi-aș mușca limba înainte să zic Sibiu, ar rămâne Gent, orașul belgian. Medieval, râu, pavaje. Când eram în Gent mă uitam la lumea bună de pe terase și ziceam că pare a fi platoul de filmare a unei reclame la ceasuri de lux. Ei bine, și Nürnberg-ul poate fi un platou de filmare, numai că în loc de ceasuri se promovează pensii private.

Motivul pentru care plec de la idilic imperial la idilic provincial este foarte întemeiat! Acolo mi-am găsit jobul joburilor. După 3 ore de interviu in Nürnberg și o prezentare de 20 de minute susținută în Londra au decis cei de la noua mea firmă să fiu noul Junior Cultural Insight and Qualitative Research Manager.  Cred ca înafară de mine, șeful meu și poate tipa de la HR nu va ști nimeni niciodată cum se numește jobul meu. Abia încape pe o carte de vizită sau pe  Twitter. Dar se prescurtează pentru acest blog cu „cercetare de piață“. Detalii la o bere.

Mai greu decât să obțin râvnitul job, în ciuda tuturor interviurilor, a fost să găsesc un culcuș semi permanent în Nürnberg.  Am luat-o pe modelul filmului „L’auberge espagnole“, adică vizitând apartamente deja locuite, unde aveau câte o cameră liberă, de la anunț la anunț cu interviuri pretențioase. Mă rugau să vorbesc despre mine, să le spun ce pasiuni am în viață și ce activități comune aș dori să întreprind cu potențialii colegi de apartament. Se preferă cățăratul, mersul cu bicicleta pe munte sau ski fontul. Eu abia fug în jurul lacului și mă panichez în oraș dacă se întrerupe brusc banda de bicicletă.

Am văzut case de fete, case de băieți, case mixte. Cea mai mare chestie a fost un apartament de 6 dormitoare și un living și o terasă interminabilă. M-au întâmpinat un neamț, un rus și un moldovean și m-am gândit direct că dacă mai băgăm un român în ecuație o să sune a banc.

Într-un apartament de programtori nu am primit camera liberă, dar am primit o propunere de ieșit la cinema.

O hipioată de 50 de ani cu pisică neagră și decoruri ezoterice l-a ales pe un spaniol în favoarea mea.

Când credeam că bafta s-a terminat am dat însă de doamna B.

Doamna B. e o buni nemțoaică numai bună de băgat într-o reclamă la croaziere, care are cinci copii printre care doi băieți mari din care speră ca măcar unul să mă invite la un suc. Îl convinge ea, mă asigură. Îmi arată un apartament decorat la cheie pe malul lacului. Tablouri luate poate din Lidl, în perfectă armonie cu covorul. Se scuză că bucătăria nu are cuptor, dar promite că încearcă să facă rost de unul electric, zicând că se vede pe mine că îmi place să gătesc și să mănânc. 

Draga de ea!

Am semnat cu doamna B. dimineața următoare, în restaurantul Ikea, unde știe ea un truc de luat cafea gratis.

Pentru că treburile păreau semi rezolvate am decis să respect noua țară de reședință cu o vizită în capitală. Puține orașe ca Berlinul, puțini oameni ca Zamfira și cei din anturajul ei haios.

O să  merg un pic în Spania, să văd pe ce fel de plaje v-ați petrecut voi vara și după o vreme, la 1 Decembrie, patriotic, încep să redefinesc ora fixă în Germania.

Lisabona Porto Lisabona

E aproape o lună de când m-am întors din Portugalia. Dar, având în vedere că nici colegii de excursie, Zamfira și Tudor, nu s-au prezentat cu pozele, nu o să mă scuz nici eu că am întârziat cu materialul scris.

Cum rar mi se întâmplă în excursii (din moment ce călătoresc cel mai des singură) de data asta distracția a început deja din avion, mai ales la escală. Norocul a făcut ca, cel mai ieftin zbor spre destinație să fie tocmai prin Bruxelles, de unde l-am  recuperat pe Tudor spre țările calde. O bere portugheză ne-a dres glasurile care nu se mai opreau din povestit, deja din avion. Despre ce am mai făcut, despre ce o să mai facem, despre ce fac alții și am face și noi sau de ce noi facem fix invers.

Am aerizat la cald și bine pe când era deja destul de dupămasă,  am băgat puloverele în rucsac și am început să suim spre cazare. Zic suim, pentru că și Lisabona, ca Roma sau Iași se întinde pe 7 coline. În vârf de o astfel de colină e castelul Sao Jorge iar lângă castel ... un hostel. Cel mai frumos hostel din oraș, se spune pe unele forumuri, mai ales pentru că unele camere se prelungesc cu o terasă mare cu șezlonguri, în care vrei să șezi lung ca să te bucuri de celelalte 6 coline din priveliște.

Noi ne-am bucurat preț de o cafea, pentru că orașul de la picioarele noastre se cerea vizitat și degustat. Am pornit la vale, în piețe, pe străduțe abrupte, pe malul râului Tejo, pe la restaurantul cu supă de sardine, prin piața în care dansau niște tineri în straie de epocă, în curtea dichisită dar în care costa 50 de centi paharul de vin și tot la fel de ieftin un platou cu brânzeturi,  la terasa de sub pod - unde jurăm acum că ce ne-a servit ăla era porumbel – străduțe, dealuri, coline, taxi, somn. Somn, că ne trezeam devreme, să mergem spre Porto unde Zamfira, dintr-o neînțelegere de calendar ajunsese deja de o zi bună.

Micul dejun l-am luat românește, adică în compania recepționistei Luminița. Am mers agale spre autocare, al doilea bus în care ne-am urcat era cel corect și ne-a lăsat 3 ore mai târziu în centrul Porto-ului.   Și am inspirat adânc aer de centru în piept, ca să nu uităm cum miroase de la periferia în care se afla apartamentul găsit cu greu de Tudor. Apartament modern, frumos și răcoros, cu balcon, la jumate de ora de centru cu trenul dar doar 7 euro cu taxiul. Și oricum, când se întâlnesc un belgian, un neamț și un austriac într-un taxiu portughez, 7 euro împărțit la 3 sună aproape mai rentabil ca transportul în comun din țările de pornire.

Așa că pornirăm de la apartamentul mărginaș (după o supă care avea gust de apă în care s-au spălat vase clătite în prealabil) spre festival! Noi ne-am dus la festival nu la văzut orașe, că dinalea avem și acasă!

Festivalul ăsta atâta era de alternativ și de indie,  că stăteam cu programul în față și tot nu mă prindeam mereu cine cântă. Trupele mai mainstream (M83, The XX, Rapture etc - și observați că am zis maintream) începeau la 2:00 noaptea. Cam aia era ora la care eu personal mă retrăgeam la somn, dar nu la apartamentul îndepărtat ci pe o pajiște apropiată. Cea mai prietenoasă s-a dovedit ultima seară în care, răpusă de oboseală după jumătate de concert The XX a apărut lângă mine, ca prin minune, un balot de fân, pe care ghemuită stăteam chiar comod!

Balotul de fân a fost cu atât mai bine venit cu cât se întâmplase că plouase în ziua respectivă cât pentru o recoltă întreagă și solul și ciorapii erau tot o apăraie.    Sună absurd, dar rar am experimentat așa stare acută de frig ca în acea zi de iunie în Portugalia. Zamfira purta toate straturile de haine din bagaj pe ea, Tudor încheiase geaca peste mărul lui Adam și pelerinele gratuite oferite de sponsor au devenit cel mai trendy accesoriu al festivalului. Numai Gilberto, un foarte proaspăt amic portughez, lăsa linia maieului să îi sublinieze în văz părul creț de pe piept, acoperindu-și doar ușor umerii cu un laibărel de ziceai că nu-i. Eu, foarte asortată, dar foarte infofolită, îmi transformam în fiecare seară ținuta în pijama câmpenească și adormeam în iarba udă sau nu, cu formații celebre dând spectacol în fundal. 

Totuși, trupele cele mai preferate (The Drums și Kings of Convenience) au avut parte de acompaniamentul vocii mele la fiecare refren din concert.

Porto nu a însemnat doar festival. (Și aici urmează o enumerare cam ca aia de mai sus). A însemnat plimbări pe ploi și soare, dugustare de vin pe malul râului Douru, mâncăruri atât de specifice de nu le știam pronunța, priveliști cu mare, multe dealuri cu case colorate, vapoare în zare și cafele cu prăjituri însiropate.

Binele ăsta a ținut 3 zile pentru mine și Tudor - și o zi extra pentru Zamfira, care a încheiat excursia de Porto cum a început-o : singură și asta foarte probabil din cauza mea, că poate cândva am încurcat zilele săptămânii de tot.  Dar e bine de unul singur: ne regăsim, medităm, ne cunoaștem mai bine.

Ne-am regăsit și eu cu Tudor în aceeași autogară înghesuită în care ajunsesem cu 3 zile în urmă și a urmat, de la sine înțeles, pauza de facebook: pentru prima oară în 3 zile ne-a dat Domnul acces la internet.

Am revenit la Lisabona unde din nou eu fusesem responsabilă cu găsitul de cazare. Și, cum eram pusă pe aventuri, am căutat hostel în cu totul alt loc decât primul, care fusese ultracentral și ultraturistic.  Locul cel nou  a fost de fapt bine poziționat că avea legătura bună cu aeroportul, dar nu ne-a servit așa bine pentru explorări de oraș pentru că era.... în cu totul alt loc decât primul care fusese ultracentral și ultraturistic.

Cel mai fain era modul în care se ajungea la hostel (mai degrabă o mână de camere amenajate tip hostel la ultimul etaj al unui bloc). Era construcție veche, inițial fără lift. Pentru că, atunci când s-a pus lift, nu toți colocatarii au vrut să plătească, liftul dispune de un sistem de chei. Poți chema liftul doar învârtind cheia în broasca din dreptul etajului dorit. Piesa lipsă din puzzle este însă că prima oară, când ajungi cu bagaje, mort de cald și sete, nu dispui de cheie! Și atunci ți se pune la încercare toată încrederea în oameni, când o voce îți spune prin interfon: just go inside the elevator and wait! Intri în liftul îngust, ușile se închid și aștepți. Aștepți să apese cineva de la ultimul etaj un buton.  După 10 secunde care par cât..20...liftul se mișcă în sus iar încredea acordată vocii din interfon e răsplătită!

Nefiind oricum în centru am zis să încercăm ceva nou. Ne-am îndepărtat de tot ce știam și am nimerit într-un port de unde am luat o barcă spre nicăieri. Adică, sigur că ea ducea undeva, dar nu știam noi unde. Pe barcă ne-am dumerit că era un feribot spre peninsula Casillas.

Ajunși acolo am văzut cum petreceau niște portughezi, dansând în stradă pe ritmul unei muzici ușoare cântate live atât de prost, că trimitea clienți la restaurantele mai din interior.

Ne-am trezit înfometați dar foarte lost in translation la un restaurant, unde am comandat cu metoda vitrinei (când alegi peștele sau scoica din geam) și cu metoda deget în meniu, adică atunci când speri că ceea ce crezi că înțelegi în scris e și ceea ce vrei de fapt să consumi.

Încă o seară în Bairro Alto (un cartier de puburi, ca Centrul Vechi, dar mai extins și mai deluros), o dimineață cu mic dejun modest și cafea proastă și un drum spre aeroport fără Tudor. Un zbor lung și apoi Viena.

Câteva ore mai târziu își reocupase fiecare dintre noi colțul propriu din “țările reci”. Tudor la Bruxelles, Zamfira la Berlin și eu, cum am mai zis.

Multe glume, povești și cafele au rămas în Portugalia. Dar deja am adunat multe pentru următoarea întâlnire, pe care o tot aștept. Numai să apese cineva butonul ăla...

Israel 2.2.

Am ajuns cu povestea acolo că era Pessach, era ziua lui Sherban și sărbătoream cum se cuvine (întâi omul, apoi tradiția) la masă cu familia Lupu.

Dar pentru că zile de naștere ați mai avut, mă voi concentra putin pe acest Pessach, Passover, sau Paștile Evreiești cum le mai zic eu și tind să cred că nu dețin drept de autor pe denumire.

Descriu sărbătoarea și semnificațiile ei strict din ce am reținut, Wikipedia fiind mai bine documentată pentru cei nesatisfăcuți de partea trivia ale acestei povești.

Se pare că de Pessach se sărbătorește eliberarea evreilor din sclavia egipteană. Atunci când Moise a despărțit Marea Roșie în două...(că pe asta o știm cu toții!)

Dar înainte să dea peste Marea ce-l încurca a trebuit să convingă faraonul să le dea drumul să plece. Pentru că faraonul nu se lăsa cu una cu două, Moise a apelat la zece...blesteme ce s-au coborât deasupra Egiptului. Printre ele, ploaia cu broaște, invazia lăcustelor și alte 8.  Speriat de forța blestemelor faraonul s-a hotărât să elibereze evreii care au pornit prin deșert spre țara sfântă, azi Israel (aici faza cu despărțirea Mării). În orice caz în anii ăștia în care au pelerinat spre tărâmul visat, nu le-a fost ușor prin deșert. Una din probleme a fost banala apă iar cealaltă pâinea de toate zilele. Din lipsă de drojdie în nemilosul deșert au făcut pâine doar din apă cu făină. Din lipsă de foc au folosit soarele arzător. Și, acum vine, din lipsă de tigaie au folosit suprafața spatelui pelerinului din față. De prisos să spun cum s-a completat lipsa de sare, nu?

Ei bine, pâinea asta fără drojdie și fără gust e cam tot ce se mânăncă și astăzi în săptămâna de Pessach la capitolul produs de panificație. Sau, se face o pâine specială din cartofi, tot fără drojdie și fără gust, pe care am testat-o eu într-un hamburger kosher la McDonalds. Tot în tradiția lui kosher lipsește gustosul Cheeseburger din McMeniurile israeliene.

M-am tot întrebat ce înseamnă kosher și încâ mă mir de ce nu am aflat, până să ajung în Israel.  Kosher – kasher cum zic ei, cu accent pe e – înseamnă că mâncarea astfel etichetată respectă tradițiile evreiești: nu combină carnea cu brânza, scurg carnea de sânge într-un anume fel etc. Iar unele lucruri, de exemplu, sut kosher de Pessach, adica nu conțin drojdie. Ca și porcăria aia de la McDonalds-ul cel kosher, care m-a convins că toată vraja acelui lanț de fast food stă în chifla cea pufoasă și drojdioasă.

Oricum, nu la Big Mac-uri îmi stătea mie capul. Că la alt aliment văzut rar în săptămâna de Pessach: berea. Pur și simplu stă frigiderul de bere plin în magazin, cu o folie albă de plastic trasă peste și gata! Nu ți-o vinde nimeni, nici cu mătănii sau buletin creștin. 

Ne-am adaptat însă tradițiilor locale și am mâncat pâine congelată cu o săptămână înainte și am băut tot din provizii. Eu mai că eram mai des pe provizii de infuzii de plante care să mă scape de răceala din prima vizită la Tel Aviv.

Până să urmeze a doua vizită la Tel Aviv am mai avut două excursii importante: una la Marea Moartă și una la Ierusalim.

Se poate că Marea Moartă cu tot ce o înconjoară să fie una din cele mai frumoase zone prin care am ajuns să trec de când scriu acest blog. Se coboară la 400 de m sub nivelul mării (lucru care mie încă mi-e greu să-l percep efectiv, dar poate am lipsit de la ora aia de geografie).  La 400 de m sub nivelul mării ajungem la mare (înțelegeți de unde confuzia?)

Partea cea mai frumoasă e chiar coborâșul ăla serpentinos, într-un deșert stâncos și uscat, în care își face loc după curbe înguste o priveliște cu mare albastră ca cerul mereu senin. Și bălăceala aia e poate cea mai apropiată formă în care putem sfida gravitația. E foarte de râs, că încerci să înoți dar apa, cu 60% salinitate în ea, îți aruncă afară brațele și picioarele, așa încât singurul mod de a hotârî totuși direcția de deplasare rămâne înotul tip câine, săpând în apă și fluturând picioarele prin aerul fierbinte de deasupra mării.

Mai spre dupămasă am urcat la  Massada, o cetate cu o legendă frumoasă, pe care o puteți citi voi pe vastul internet sau v-o spun eu la o bere, dacă nu ne întâlnim taman în Israel în Pessach.

Seara ne-am întors în Beer Sheva și am făcut o seară de Poker cu prietenii lui Sherban, unde am pierdut 20 de shekeli (să tot fie vreo 5 euro) și unde am povestit cu fiecare comesean despre proveniențe. Highlight-ul nu a fost că sunt eu din Transilvania sau că stau în Austria și ajung în cel mai neturistic oraș din Israel. Haios a fost cum fiecare israelean e la rândul lui român, rus, marocan, american și te mai miri ce nație. Pentru că toate familiile de israelieni au venit de undeva spre așazisa țară sfântă. Fenomenul există puțin și în America, dar mult  mai diluat prin trecerea generațiilor. Israelul fiind un stat tânăr e plin de copii crescuți bilingv. M-a mai surprins o dorință ce s-a mai repetat între oamenii cu care stateam de vorbă și anume să plece puțin spre vest unde e pace și belșug. Dra probabil că doar trăim noi într-o perioadă în care gena globetrotterelii  își spune cuvântul. 

Seara s-a încheiat cu un avantaj al postului de Pessach: mousse au chocolat, fără pic de drojdie sau făinoase.

Ziua următoare a fost duminica de Paști la catolici. Am aflat pe pielea mea cea mai proastă destinație turistică pentru acea zi, Ierusalimul. În biserica catolică din incinta orașului vechi au ajuns toți creștinii în căutare de minuni și lumină și stăteau în soarele arzător ascultând slujba pe care eu nu am auzit-o că nu am ajuns așa de aproape. După ce au trecut însă momentele  cheie ale sărbărtorii am reușit să mă strecor în biserica în care ar fi mormântul lui Isus, o construcție foarte faină  de altfel, sub formă de catacombă.

Și restul Orașului Vechi din Ierusalim era plin: bazarul (prin care treci obligatoriu între 2 destinații turistice) era plin de trecători aflați între două destinații turistice, Zidul Plângerii plin de evrei ultra credincioși ce își rezemau căciulile din blană de vulpe (32 grade celsius) de zidul care se zice că are să le aducă rezolvarea tuturor problemelor, poarta dinspre vest plină de turiști blocați la un metru de ea ca să caute pe hartă încotro.

Înafara zidurilor orașului vechi, Ierusalimul respiră răsfirat pe coline. Și data viitoare sigur stau mai mult și respir și eu prin mai multe colțuri ale lui.

Mi-a mai rămas o zi în Tel Aviv. Am ales să merg încolo cu un autobus, că deja știam să ajung de la autogară la Sherban dar din gară ba.

Israelul e o țară modernă. Și pentru o economie care bagă 60% din buget în armată, totul arată totuși destul de modern. Autobusul are aer condiționat și internet wireless. Ce nu are însă, este o metodă modernă de procurare bilet. Biletul se ia de la șofer. O variantă pe care de multe ori o prefer, dar nu când sunt de două ori mai mulți oameni decât locuri în autocar și toți se îmbulzesc cu coatele spre ușa autocarului. În primul bus nu am intrat. Pe al doilea l-am așteptat la buza peronului dar până mi-am băgat rucsacul în portbagaj iar m-au lăsat localnicii în spate. Am urcat ultima și am stat pe jos pe culoar. Eu cu doi soldați. Când am văzut că se lasă și cu bușon de mașini pe autostadă mi-a rămas doar să mă bucur de internaționalitatea cuvântului toaletă, putere pe care totuși nu am folosit-o până în gara din Tel Aviv. Dar și acolo, cu vezica plină, hotărâtă să țuști spre prima toaletă devin suspectă portarului de autogară care mă pune (rutina israeleană) să deschid rucsacul, să arăt pașaportul, să deschid poșeta, să golesc rucsacul mic să pun totul la loc și să am o zi frumoasă.

Dar toate neplăcerile astea se compensează când în Tel Aviv găsești un restauranțel care are refill nelimitat la supă bună. Sau când se lasă soarele peste  Mediterană și totul se privește din cetatea din Yafo (Jaffa). Sau când în piață, la cafea, ți se oferă o degustare de baclavale și sosuri picante. Sau când Sherban povestește prietenilor că suntem ca frații și că ne știm de-o viață.

Am închiriat biciclete cu Sherban și am mai sorbit o dată Tel Avivul de la Sud la Nord, pe malul mării până-n port (rima-i rimă). Sigur unul din top 5 orașe de până acum. Mai ales că e genul de oraș care ne lasă puțin geloși că nu stăm și noi la mare.

Mai îmi văd  eu puțin de Dunăre deocamdată și apoi, cine știe? Că doar marea-i mare...

Israel 1.1.

Am așteptat vreo săptămână și ceva să se așeze povestea asta cu Israelul, că m-a scos destul  de bine din cotidianul meu de capitală central europeană.

Îmi doream să plec undeva, pentru minim o săptămână, undeva unde limba, clima și cultura să îmi fie străine, pentru o deconectare cât mai eficace de școală și job. Asia îndepărtată mă smulgea prea tare din fusul orar pentru timpul relativ scurt, Europa de Nord prea tare din fusul financiar, tors dar mai ales stors prin luxosul gest de a mă fi mutat nu de mult în centrul Vienei.

Acestea fiind puse în balanță, ce țară putea fi mai diferită cultural decât una în care nici locuitorii nu știu sigur pe ce continent se află? Că geografic sunt în Orientul Apropiat, dar când vine vorba de competiții sportive de exemplu,  israelienii concurează mai pașnic cu europenii. Dar mai bine să vă spun povestea de la început.

Am ajuns în Israel pe 1. Aprilie, dar totul părea foarte serios. După cum mi s-a spus că se va întâmpla, am fost chestionată la intrarea în țară în aeroport - de o doamnă care s-a plictisit repede de mine, așteptând să-i arăt un bilet de avion pe care nu îl aveam decât în variantă electronică, greu de accesat fără 3G. Pentru că am o privire pașnică aș zice m-a lăsat să plec după un scurt interviu (foarte asemănător cu cel de la intrare în State) cu urale de călătorie plăcută. Baggage Claim și apoi Dorin.

Dorin e prieten cu tata cam de câți ani voi fi eu prietenă cu voi când vom fi mari. Băieții lui sunt prieteni cu mine cam de când e tata prieten cu Dorin. Din cei doi am petrecut mai mult timp cu Sherban, alături de care am serbat și ziua lui de 29 de ani. Un caz clasic de my brother from another mother.  Dar astea deja sunt concluzii de Tel Aviv, ori excursia m-a purtat înainte prin Beer Sheva, prin deșert și pe la mare.

Beer Sheva e orașul în care am ajuns de la aeroport. Acolo stau Dorin cu familia, minus Sherban care e mutat în Tel Aviv și care vine ocazional. Fratele lui, Michael, stă puțin acasă dar e posibil că, așa cum ne șade nouă tinerilor bine, va mai migra în diverse direcții la început de carieră de stomatolog.

Eu m-am răsfățat acolo cu primele hummus-uri  și un falafel de cartier, pregătindu-mă emoțional de prima excursie ce avea să fie spre Marea Roșie, prin deșertul Negev.

Marea Roșie se explorează în Israel din orașul Eilat și pănă la granița cu Egiptul (cam cât din Mangalia până în Vamă). Dar desigur că ea nu trebuie explorată în lungime, ci în adâncime. Asta pentru cine e scafandru. Pentru cine e turist de o zi  ca mine, e ideală o pereche de ochelari și un tub de snorkeling, pentru a vedea frenezia de culori oferită de cel mai tare banc întâlnit anul ăsta. Întâlnirea cu peștii colorați exotic mi-a amintit puțin de când aveam acvariu în camera mea de pe strada Strâmbă și procrastinam (fericită că nu știam ce înseamnă) visând în zile de vară că mă arunc între peștii colorați să mă răcoresc și înot între culori aprinse (mai ales când apa era proaspăt schimbată).

Că așa cumva e Marea Roșie.

Numele nu e dat de pești ci de dealurile deșertos-lutoase (sau care or mai fi zăcăminte roșiatice) ce  par că se reflectă în apă.  Și știți ce se mai reflectă în mare acolo? Iordania. Și Egiptul. Habar n-au peștii aia de ce nație aparțin.

Seara ne-am întors în Beer Sheva. Urma a doua zi să plec la Tel Aviv așa că m-am culcat devreme și cu  emoții. Dimineața eram fresh și pregătită să iau trenul  care într-o oră și un pic mă ducea spre un nou oraș preferat. O să vedeți de ce!

În tren m-am împrietenit cu un tânăr israelean, fluent în engleză cum mulți sunt de fapt acolo și foarte curios de fel – care din nou pare să fie trăsătură generală. Când i-am spus de unde sunt nu s-a grăbit nici să mă întrebe de vampiri, nici să zică de Hagi. Prima replică despre România a fost că știe că în Bucuresti sunt cazinouri bune și că mulți prieteni de-ai lui au fost pentru câte un weekend de încercat norocul. Am mai întâlnit asta de-a lungul excursiei, deci se pare că se întâmplă. Tot tânărul din tren mi-a povestit  cum a fost 4 ani în armată și că norocul  lui a fost că a fost rănit și a reușit să plece de pe front. E ciudat să auzi ce povești diferite de ale mele sau de ale voastre au tinerii din Israel. La fel cum mi se pare ciudat că au în casă o cameră tip buncăr în care se retrag când cad alarme ce anunță bombe. Sau că aproape tot timpul ai în câmpul vizual pe cineva în uniform și cu armă adevarată.  Sau că se controlează gențile la intrări în gări sau mall-uri.

Șocul cultural a fost mare și pentru că de aproape doi ani stau în Viena, unde cel mai mare pericol e ca tramvaiul, anunțat că ar sosi în 3 minute, să sosească în 5.

Dar și trenul ăsta de Tel Aviv a ajuns la ora anunțată. A mai durat puțin până m-am reperat cu Sherban, prieten vechi ce avea să-mi fie gazdă pentru câteva zile în cartierul Florentin, cel mai trensy și mai tineresc din Tel Aviv se pare. În prima zi am luat orașul la picior puțin câte puțin, seara ne-am întâlnit cu niște prietene din Austria care făceau cam aceeași excursie dar în sensul opus al acelor de ceasornic. Intersectarea a fost drăguță și sărbătorită cu o cină mexicană în cartierul cel trendy de care tocmai v-am povestit.

Incă două zile au curs foarte plăcut în Tel Aviv, umplute cu multe povești cu Sherban, plimbări prin cartiere vechi și noi, mâncăruri cât mai locale și multe pagini de carte întoarse pe plajă în orele în care Sherban lucra la atelierul de fotografie.

S-a nimerit și ziua lui Sherban să fie în acest interval, așa că am petrecut cu încă o prietenă de a lui într-un pub dansant, foarte social și lejer.

Ziua următoare am plecat din nou spre Beer Sheva să-l serbăm pe Sherban cu familia și să ne așezăm la masa de Pessach, Passover.

Și dacă e Pessach inseamnă că e post și că nu se mănâncă nimic cu drojdie, mai ales nu pâine. Am aflat și de ce!

Dar momenten intră și povestea asta într-un scurt post, ca să nu fie prea lungă deodată. Dar va dospi din nou curând, cu miez de Ierusalem, Marea Moartă și Tel Aviv din nou.