Wednesday, June 08, 2011

Praga. Văzută şi nevăzută.




Praga văzută

Am văzut prima oară Praga în anul 2 de facultate, când Ioana şi cu mine am fost „treniste” pentru vreo 3 săptămâni de Interrail prin Europa, săptămâni de care ne amintim constant şi astăzi, numindu-le simplu: Iurotrip. Dar exact cum mă aşteptam, nu mai ţineam minte detalii concrete despre Praga vizitată atunci; decât poate scările rulante interminabile de la staţia de metrou de la muzeu şi scările non rulante interminabile care duc spre „oh, hrad frumos”. Mai ţin minte un frig teribil, încălţări neadecvate şi exact acelaşi sentiment de „ieftin ca Praga”, pentru că şi în Iurotrip am ajuns în Praga din scumpa şi costisitoarea Vienă.

Încălţări neadecvate au fost şi anul acesta. Dar în sens total opus. Adică nu ar fi stricat nişte şlapi. M-a pălit prima căldură cehă în pauza autocarului elegant, dotat cu aer condiţionat. A tras pentru 20 de minute în autogara din Brno, chiar după ce se terminase primul film din program şi anume „It’s complicated”, cu Meryl Streep. Nu-i fain?

Două ore mai târziu am ajuns în autogara Florenc, din Praga, unde m-a întâmpinat Ana. Ne cunoaştem din clasa a 8-a cu Ana. Făceam meditaţii la română împreună, la tanti Madi. În liceu am fost în acelaşi grup de prieteni, dar parcă a trebuit să ne apucăm de studii internaţionale ca să avem timp să stăm cu orele împreună să ne pierdem în poveşti. Ea face un Erasmus la Praga.

De cum am ajuns ne-am dus spre centrul vechi, am urcat la castel, ne-am plimbat pe malul Vâltavei, am trecut celebrul pod şi am gustat hermelinele, un fel de camembert preparat la grătar.

Am aflat că şi Praga e împărţită pe sectoare. Adică partea cea mai centrală e Praga 1. Urmează Praga 2 şi tot aşa. Nu ştiu până la ce cifră se întinde povestea asta, dar eu mai departe de 6 nu am auzit. Cred că asta e limita turistului. Noi ne-am aflat mai mereu în Praga 1, 2 şi 3. Ana stă la graniţa dintre 2 şi 3. Dar dacă eu aş locui acolo aş povesti că stau în 2. Că aşa îmi place mie, în centru! Apartamentul în care stă Ana a fost unul din cele mai faine lucruri văzute în Praga. Clădire dinaia veche, în care e mereu mai rece decât afară, cu tavan înalt şi mobilă care nu are nicio treabă cu Suedia.

A doua zi, sâmbătă, Ana a lucrat şi eu am mers de capul meu prin cartierul evreiesc.Vestitul cimitir era închis. Mi-am zis că din cauza Sabbath-ului (sper că am scris bine). Am mai descoperit în zonă nişte mici galerii de artă, un restaurant drăguţ cu curte interioară şi rochia asta perfectă care se uită la mine din dulapul deschis în timp ce vă povestesc despre Praga.

Sâmbătă seara, cum cere tradiţia, am mers la discotecă! Şi pentru prima oară în mult timp nu folosesc termenul ironic. Pentru că am ajuns, pe final de seară, într-un loc numit Retro Discoteque care mi-a amintit întocmai de o locaţie cu discoball şi lumină fluorescentă din anii 90. Dar înainte de Retro ăsta am fost într-un club mai underground şi mai cool, Akropolis, unde nu s-a dat muzică grecească, ci dimpotrivă, latino! Nu mă refer la Shakira şi J.Lo ci chiar Manuchao şi similare. A fost cred şi prima oară când am auzit într-un loc dansant una din formaţiile mele preferate spaniole, Ojos de Brujo. Deci, bună discoteca! (aici din nou ironic, vedeţi?)

Harta destrăbălării a fost schiţată de unul din colegii de apartament ai Anei, un polonez haios care nu a venit cu noi pentru că (wait for it)...îl pişcase o buburuză de ochi! O mămăruţă, pentru nostalgici. Sau, „it’s an insect that we actually like in Poland, but it bites. It’s red with black dots”. Ce bine că în România nu muşcă buburuzele!

Duminica dimneaţa ne-a demonstrat cât de bine ne potrivim Ana şi cu mine în unele privinţe: ne-am băut cafeaua fără zahăr, după ce ne-am trezit în tandem la 12:00. Aveam multe plănuite pentru ziua respectivă: 2 expoziţii (dintre care una la un nou artist preferat de-al meu, Alphonso Mucha), plimbare la zidul lui John Lennon (început cu graffiti-uri conţinând mesaje de pace şi iubire o dată cu moartea artistului – imagine...), şezut pe iarbă stil picnic  (iarba, o mare pasiune a cehilor), cină la terasă şi multe, multe poveşti! Ne-au ieşit toate planurile în ciuda orei târzii la care ne-am urnit spre îndeplinirea lor.

Praga nevăzută

Am menţionat că în ambiţioasa duminică am avut o mie de planuri, printre care două expoziţii.

Ei bine, expoziţia 2, se numeşte ceva de genul „blind exhibition” şi te poartă timp de 60 de minute prin beznă totală, te provoacă să descoperi o lume de care practic doar îţi aminteşti şi să „vezi lumea prin ochiul orbului”. Ea începe după o perdea după care nu se vede nimic. De acolo se aude vocea unui nevăzător (ştii din prospect că e nevăzător) care te invită înăuntru. După ce se închide uşa dispare lumina complet şi intervine o oarecare panică. Pentru că nu ştii unde eşti, ce e în faţă sau în spate, dacă eşti într-o cameră spaţioasă sau împarţi un metru pătrat cu alte 7 persoane. Aerul nu lipseste din lipsă de oxigen ci din lipsă de lumină.

Primele minute nu ne-am lăsat de mână cu Ana, până când ghidul, care simţea că nu ne ghidează independent mi-a zis: you can let her go, she is blind too. Chiar şi atunci am mai trişat. Cred că a durat cam un sfert de oră până ne-am adaptat. Apoi am început să descoperim lumea doar cu forme. Un cuptor cu microunde pe un frigider, aragazul, au! – un scaun – bucătăria, deci. Am intrat apoi într-o cameră cu birou şi tabureţi. Am „ieşit” într-un spaţiu care simula strada. Am învăţat să trecem strada, am descoperit o bicicletă cu roţi cam dezumflate a cărei claxon nu mergea. Am format un număr de telefon austriac la un telefon public pe care l-am ghicit că ar fi cu cartelă. Am descoperit un trabant pe care mi l-am închipuit verde. M-am bucurat apoi de o pădure doar prin sunetul unui pârâu şi ciripeli. Ne-am familiarizat şi cu ceilalţi turişti din grup, chiar dacă erau francezi. Am trecut de la mici momente de panică, în care aveai impresia că te-ai rătăcit, la momente de râs izbucnit din replici ca „everyone just stop touching me!!”. M-am aşezat pe canapea cu o franţuzoaică chiar după ce a trebuit să ghicim nişte litere de pe o poartă. „What did you read?”, o întreb. „Right now I read a book about Brits who hate the French”. Haha, de parcă singura mea grijă în marea beznă ar fi fost să îi aflu pasiunile literare.

Plimbarea nemaivăzută s-a terminat la un bar. Aş fi comandat o cafea dacă aş fi văzut ceva, dar, date fiind condiţiile m-am mulţumit cu o cola. Taskul era şi să ghicim monedele. Dar eu am trişat: m-am interesat dinainte şi am luat bani ficşi.

La bar eram deja toţi relaxaţi. Reperam voci şi făceam conversaţii.Râdeam. Asta a fost cea mai plăcută surpriză: să observ cât de repede mă adaptez unei situaţii căreia nu credeam să-i pot face faţă.

După 60 de minute lumina revine ca un factor deranjant, dar incredibil de apreciat. Am văzut Praga pentru a treia oară.

Şi sigur o s-o văd şi a patra oară. Că sunt foarte norocoasă, nu vi se pare?