Friday, August 01, 2014

Mândrie și canapele


De aproape o lună m-am mutat înapoi la Viena. Nu neapărat că mi-a ajuns Germania, ci pentru că am avut o ofertă de job mai bună, într-un oraș mai bun, într-o firmă mai mare și uite așa am urmat scara carierei în jos pe Dunăre de la Bavaria la Viena.

Mutându-mă înapoi am reluat și activitatea mea preferată: mutatul în sine. Printr-o aliniere de planete am reușit să stau la niște prieteni plecați în concediu exact până ce am găsit un apartament, culmea, în acceași curte interioară cu apartamentul meu dinainte. Sunt la scara de lângă. Mai  mult, agenția la care lucrez nu e alta decât fix agenția la care am făcut practică un an, înainte de escapada la Nuremberg. Concret, am revenit la viața mea de acum 2 ani, puțin mai organizată și mai puțin studențească.

Atât de mult m-am maturizat încât azi am cumpărat o canapea. Ăsta mi se pare cel mai mare pas spre viața de adult. Bine, în cazul meu, un adult semi-realizat, având în vedere că am cumpărat-o second hand și first hand era oricum doar un produs mediu calitativ din IKEA. Dar e extensibilă și e în perfectă armonie cu cutiile de carton din care, de o săptămână de casă nouă, încă nu mi-am dezpachetat viața.

Pentru a transporta canapeaua am avut nevoie de domnul Petre. Domnul Petre din Oaș Negrești lucrează de mai bine de 20 de ani în Viena ca gropar la cimitirul central. Îi place, că sunt mulți turiști. Are 2 case în România și o livadă de pruni, cu care nu știe ce să mai facă, mai ales că oamenii rugați să ajute la cules îi cer diurnă dublă de când au auzit că el lucrează în Viena. “Țin prunii că fiu meu are 19 ani, azi mâine se însoară și ne trebe țuică la nuntă. Da cine să le culeagă? Auziți acolo, doamnă, eu să-i dau un million jumate când el la vecinu îi lucrează cu opt sute de mii. Bine v-am zis doamnă, sunteți măritată?” Îi spun că nu și toată discuția se schimbă.  Brusc, problemele lui nu mai sunt prunele, diurna dublă, cimitirele sau canapeaua mea. Brusc problema supremă e că eu nu-s măritată. Că și o nepoată de-a lui, “săraca trecută bine de 25 de ani” tot nu are noroc. Că eu de ce aștept? De ce nu mă mărit?

Eu…care abia îmi cumpăr prima canapea.

Dar de fapt nu de canapele doresc să vorbim ci de întocmai nunțile specifice vârstei.

Sezonul de nunți a început anul acesta când superprietena mea Daniela  și-a unit destinul cu Mihai, unire despre care pot spune puține. Ca o domnișoară de (dez)onoare ce sunt am ratat cununia religioasă, dar dintr-un lanț de motive bine întemeiate și ușor neplăcute.

Pornisem cu mașina spre România într-o ploioasă zi de vineri. Atât de ploioasă că jumate Ungaria am mers-o în 40-50 la oră încercând să văd ceva pe autostradă. Și n-am prea văzut, motiv drept care am ratat ceva ieșire și m-am trezit în ceva sate pustii undeva la vreo 100 de km de granița cu Romania. Era totul pustiu, ploua rafale în continuare și nu prea aveam baterie la telefon. Pe șosea era plin de șoareci de câmp, broaște, ceva gen dihor si alte mici viețuitoare. Plin. Mai apoi au început să mijească iepuri la marginea șoselei. Mergeam atentă prin noapte, că dacă era să calc vreunul măcar să-l iau acasă să punem de-un festin și să nu fi murit degeaba. Ideea că mama vede un iepure mort pe bancheta din spate etichetat cu “cină” mă amuza suficient încât să fac față situației. Din 3 iepuri zăriți nu am prins însă niciunul. A venit vulpea - și ea țuști în tufe speriată de faruri.

Am ajuns la graniță la…Salonta! Acolo am deranjat 2 vameși care dădeau o tablă și care cred că așa puține mașini văd pe zi, încât își iau timp și verifică minuțios bagaje și portbagaje.  Eu mergeam acasă pe 2 zile, ca să predau mașina de care în Viena nu prea mai am nevoie. “4 cauciucuri, o rochie și poșetă? Asta e tot domnișoară??” Haha, ce fain era să  mai fie și un iepure la inventar!

Am trecut granița, ploaia s-a oprit și eu m-am relaxat total că doar eram acasă în țara mea, spre miezul nopții, dar acasă.  A venit la 5 km după graniță să mă salute un tânăr cerb. S-a oprit în mijlocul șoselei de parcă vroia să vadă dacă mă știe după numărul de mașină. Am frânat brusc de tot, l-am lăsat să treacă. Acuma, una e să  merg cu un iepure cross Ardeal și alta cu un cerb. M-am consolat că va fi o cină fără vânat.

La ora epuizării am ajuns în Oradea unde m-am cazat la o pensiune decentă și am dormit buștean. Am plecat adoua zi pe zi, am dat blană, să ajung onorabil în rolul de domnișoară la nuntă. Gestul de ”dat blană” nu a trecut neobservat de polițiștii de pe autostradă, care mi-au dat amendă că aveam 142 kmh. Ăia 50 de km de autostradă, da.

A fost prima mea amendă de când am carnet. Ca o paranteză, îmi place ideea asta de puncte  la amendă. E ca un bonus, numai că fix invers.

“Nu vă supărați că v-am oprit domnișoară. Intr-adevăr nu aveați multă viteză peste, dar asta e meseria. De fapt, probabil v-am ferit de ceva mai rău, oprindu-vă fix acuma. Vă gândiți că așa e destinul”.

Așa fain a fost destinul că în Luduș, oprită fiind, a intrat un “nem tudom romanul” în plin cu mașina lui în a mea din spate, de mi-au zburat ochelarii de soare pe bord. Am coborât din mașină și am văzut că se vedea doar o  mică zgârietură. Am încercat să mă înțeleg cu ei dar nu aveam limbaj comun ori pe mine mă grăbea nunta. În final, având în vedere că tot ce știu eu să zic în maghiară e semi bay, viszanlatasa și halvan Obudai Sziget… cred că în final practic i-am mulțumit și i-am urat drum bun.

Am ajuns la nuntă. Daniela – o prințesă – iar Mihai prințul ei. Am dansat, am cântat, am jucat și toate relele le-am spălat.

Și am incălecat pe-o șa, și-am interupt povestea la mijloc, că mai urma să zic de incredibila poveste romantic de la nunta lui Ari și Gertjan, dar mi-e foarte somn. Îi voi dedica dar, următorul moment de inspirație.  Viszanlatasra!

Tuesday, February 04, 2014

Rio de Ianuarie si alte minuni braziliene



M-am întors din Brazilia  de vreo 2 săptămâni, săptămâni în care tot încerc să găsesc chef și mai ales timp  să pun excursia în cuvinte până la capăt.
 Azi pare o zi bună pentru asta, pentru că sunt într-un tren care în 4 ore mă va plasa în Hamburg în dezinteres de serviciu. Afară e ceață serioasă, împunsă de vârfurile stâlpilor de telegraf, peisaj trist care îmi poartă gândul foarte ușor înapoi spre Bahia cu plajele ei perfecte. Că parcă acolo rămăsesem cu povestea. 
 Ne aflam așadar de câteva zile în Itacare, printre plaje incredibile. Pe una din ele am petrecut și noaptea de revelion cu alte câteva sute de oameni, admirând artificii din două părți cu picioarele în mare. La 12 noaptea, cum cere tradiția, am sărit peste 7 valuri pe plajă, ca să am noroc 7 zile pe săptămâna în anul care vine. 
 După încă vreo 4 zile norocoase în fostul sat pescăresc - azi  surfaresc -  Itacare, ne-am luat rucsacii în spate. Trebuia să ajungem la Rio în vreo 3 zile așa că decizia a fost să mai facem o oprire pe drum, într-un loc recomandat de mulți călători, Arraial d’Ajuda. Caleașcă avea să ne fie un autobus pe care nu o să-l uit foarte repede….
 În Brazilia există două tipuri de autocare. Avem cele cu aer condiționat, în care - nu se joacă -€“ poartă pasagerii la temperatură medie de 16 grade, de am înțeles de ce aveam șosete, pulover și hanorac în bagaj. Și apoi cele fără aer condiționat, în care năclăială te lipește de scaun în primele 5 minute și apoi o stare de semi-leșin te acompaniază până la destinație. În ambele variante însă te zguduie stilul brazilian de șofat, ca nu cumva să adormi și să-ți treacă timpul mai repede.  


 Porto Seguro & Arraial d’Ajuda
 Am ales de data asta varianta fără aer condiționat. Ce are în plus ruta fără aer condiționat este că circulă în regim “personal”. Dar nu că oprește în fiecare sat…ci inclusiv la fel de fel  de ferme la marginea șoselei unde nu m-aș fi gândit veci că locuiesc oameni, și totusi….Am parcurs în 8 ore cât alții în 4 și eu am mai avut plăcerea de a avea în spatele meu un copil drăgălaș care a vomat cam tot drumul. 
 
 Am ajuns cu greu în Porto Seguro pe la 4-5 dupămasa și un feribot ne-a trecut apa în 10 minute și ne-a lăsat în  Arraial d’Ajuda. Hostelul de aici avea să compenseze trăirile din autocar: o grădină mare cu tot felul de arbori exotici, unii să susțină hamace, alții să ofere umbră la piscină. Aveam o zi jumate în noul paradis, așa că am ascultat de sfatul proprietarului și am plecat a două zi relativ devreme într-o drumeție de 11 km pe malul mării să vedem plajele lor deosebite. Toată zonă aia e o plajă interminabilă de nisip alb și fin, întreruptă ocazional  de pârâuri care se varsă în ocean. După câteva ore de umblat pe plajă și bălăcit am ajuns în Trancoso (aici încă îi datorez o Caipirinha lui Dan, că am pierdut pariul în care eu susțineam că se cheamă Trascoso). Trancoso e un loc destul de hippy, devenit însă de câțiva ani foarte turistic și totodată scump. E vorba de un platou cu marea la picioare, pe care se afla o biserică albă veche și multe case mici, colorate diferit, transformate azi în magazine de mărgele sau restauarante specifice. Toată liniștea din Trancoso a fost uitată însă seara, când, reveniți în Arraial d’Ajuda ne-am dus spre “strada cu baruri și discoteci” și am nimerit la un concert de raggae / ska brazilian a unei trupe care părea destul de locală. În ziua următoare am zburat spre Rio.  


 
 Rio de Janeiro
 Ne-am cazat seara pe la 9 în Copacabana. Credeam, până să ajung, că ăsta e doar numele unei plaje (plăji?). Dar de fapt e numele unui cartier de care aparține și vestita plajă. În acest cartier era și acest hostel de care nu vreau să-mi amintesc dar o fac de dragul blogului. 
 Într-un spațiu îngust în și întunecat erau amplasate paturi supra-supra-etajate, adică grupari de 3 paturi montate unul peste altul, în care respirau 9 oameni aerul care încerca să pătrundă prin fereastră mereu deschisă și nu prea reușea. Era un hostel petrecăreț unde practic liniștea nu se lasă niciodată. La noi în cameră, neliniștea mai era întreruptă și de un coleg olandez care scăpa un pârț hotărât la intervale fixe. Dimineața, pe care am așteptat-o mai mult trează în patul incomod ne-a găsit pe mine și pe Dan încercănați, șușotind un plan alternativ de cazare. Dialogul nostru serios era intrerupt ocazional de “the farting dutch”, de nu mai știam dacă să plâng sau să râd. Ne-am mutat în aceeași zi într-o cameră de 14,  dar ceva mai aerisită și cu aer condiționat. Frigul din cameră a devenit o problemă mai mică ulterior, comparat cu lipsa de apă care m-a trimis pentru un piș în orele dimineții la un hostel aflat la 2 străzi paralele. Am uitat și de aia când apa a revenit și m-a vizitat un gândac în cabina de dus. Și tot asa…
 Înafara pereților hostelului, despre care am și uitat, pulsa Rio în toată intensitatea lui.  Un oraș adevărat care cam la fiecare colț îți aruncă o priveliște care-i convinge și pe ăia cu marea și pe ăia cu muntele.  
 În prima zi am văzut  tot orașul. De sus. Am urcat la Corcovado, unde e vestita statuie a lui Isus care veghează peste Rio și locuitorii lui, ziși Cariocas. Rio este genul de oraș care trebuie văzut ca să fie crezut. Oamenii lui par să-și adore orașul și sunt mereu pe străzi și pe plaje. Plajele late care aproape înconjoară orașul sunt pline ochi de familii, sportivi, găști de prieteni și vânzători ambulanți, care aduc sub umbrele totul de la haine, la cocktailuri, caș la grătar și languste. 
 Dacă ar tebui să menționez un lucru ușor neplăcut la Rio de ianuarie este căldura. De vreo  două ori m-a lovit o toropeală de a trebuit să caut confortul unui interior climatizat. O dată am nimerit chiar bine de tot, la expoziția completă “Infinity Obsession” a lui Yayoi Kusama, expoziție pe care o ratasem cu regrete mari la New York în toamnă pentru că anunțau o așteptare de 4 ore. Desigur, atunci încă nu sărisem peste cele 7 valuri norocoaseaJ
 Seară am lăsat gândacii să facă chef la hostel și noi am mers la un restaurant cu jazz live, vin fin, măsline și brânzeturi, într-o societate înaltă de-mi acundeam manichiura ciobită pe sub masă. 
 Au urmat zile de plajă și seri de Lapa - cartierul lor de samba și chefuri. 
 În weekend a ajuns la noi și Zeno, care stă în Sao Paolo de 3 ani parcă și care așa e de fain că a fost deja jumate gașca din Mureș taman până acolo să-l viziteze. Am făcut zi de plajă în Ipanema și seară de beri în Santa Teresa, sigur cartierul meu preferat din ce-am văzut în Rio. În vile vechi, semi dărăpănate, sunt niște crâșme cu istorie, cu faianță albă și bar din lemn greu, cu ospătari de școală veche care reacționează doar când le urli comanda din capătul celălalt. 
 Din fața unei astfel de crâșme mi-am luat o supă pe care o doamnă o fierbea în stradă. Supa asta mi-a dres puțin amigdalele care aproape că se scuzau că-mi strică excursia, dar care nu mai rezistau nici o singură doză de aer condiționat sau gheață pisată. 
  

 Foz de Iguazu
 A două zi, cu gâtul în pioneze, 38 de grade, frisoane și nostalgii am lăsat Rio în urmă și am zburat spre Foz de Iguazu, la graniță cu Argentina și Paraguay deopotrivă, să vedem vestitele cascade. Prima zi am văzut doar patul, paracetamolul și ceaiul de mușețel. A două zi m-am dus în acea excursie la cascade, am trecut în Argentina. Am văzut si înțeles că peisajele alea de la cascade taie respirația, dar mie îmi erau tăiate și cheful și respirația de răceală și o stare generală de rău. Am forțat excursia într-o barcă dinaia care te bagă sub cascadă. Am ieșit de acolo cu hainele leorcă, desigur, febră crescândă, într-o ploaie torențial de exotică. Drumurile mele și a lui Dan s-au despărțit pentru restul zilei, el a mers să mai vadă cascade, eu m-am retras cu paracetamolul meu la centrul medical. Trebuia să-mi revin repede  că a doua zi plecam spre Sao Paolo unde trio-ul Zeno-Dan-Carla se reunea cu planuri de dans și voie foarte bună.  

 
 Sao Paolo 
Zeno locuiește Praca de la Republica, în cea mai mare clădire rezidențială din America de Sud, Edificio Copan, proiectată de (acum și pentru mine) celebrul arhitect Oscar Niemayer. Sao Paolo este un oraș imens, în top 10 din lume, cu 20.000.000 de locuitori. În Sao Paolo, în ultima zi de excursie am mâncat pentru prima oară mâncarea tradițională Feijoada, ca un gulaș din fasole neagră cu cărnuri afumate cu garnitură de orez. Ce e haios în Sao Paolo este că în fiecare zi, fiecare restaurant / lanchoneta servește același tip de mâncare. Adică, luni de exemplu poate fi zi de pui, marți de pește etc. Miercurea e întotdeauna, la toate restaurantele astea specifice, zi de feijoada. Râdeam de Zeno care zice că dacă nu știi sigur în ce zi a săptămânii ești, te uiți pe primul meniu expus și în funcție de mâncarea servită faci asocierea…Š 
 În Sao Paolo se găsește și cea mai mare comunitate japoneză din afara Japoniei, așa că o mare parte din populație are trăsături asiatice dar toate obiceiurile braziliene. Există și un cartier vestit japonez unde am făcut o cină tradițional de sushi în regim ‘all you can eat’.

Ultima seară a fost cea mai tare din lume! Urmăream cu Dan deja din Rio să găsim o școală de samba unde să mergem să vedem repetițiile ante carnaval. Am găsit una în Sao Paolo, Camisa Branca e Verde, și am reușit să prindem fix seara în care aveau repetiția generală. Vreo 50 de toboșari și 2 dansatoare incredibil de frumoase și de mișcătoare. Repetițiile generale ale școlilor de samba sunt evenimente care implică o întreagă comunitate din cartierul susținător. În jurul școlii de samba s-au montat, în ciuda ploii, corturi care serveau mâncare și bere. Înăuntru s-au găsit mulți spectatori și susținători printre care și noi, singurii turiști. Fiind singurii turiști am fost extrem de băgați în seamă. O doamnă din comunitate a avut grijă să învăț repede niște pași de bază cu care să marșez cu caravana și, mai apoi, niște brazilieni au venit să se pozeze cu noi că suntem străini (….), dar surpriza cea mai mare ne-a făcut-o însuși regele școlii de samba. A venit la noi 3, ne-a luat de mână – când fanfara era în toiul spectatolului ne-a dus până în spatele dirijorului și i-a șoptit ceva la ureche. După o aprobare din cap, dirijorul a făcut un semn toboșarilor care au făcut cărare printre ei, ne-au poftit în mijloc și apoi au închis din nou cercul. 50 de toboșari profesioniști ai școlii de samba băteau toba în jurul nostru cu toată forța, oferindu-ne probabil unul din cele mai intense momente pe care le vom trăi vreodată. Am rămas toți extrem de impresionați, cu pulsul bătând ritm de samba și cu zâmbetul până la urechi. De parcă toată energia Braziliei, de care nu mă săturam deja de 3 săptămâni, se strânsese în jurul nostru și ne intra în corp prin intermediul muzicii. 
 
 Și de jur împrejur lumea dansa și cântă și radea….
 

Friday, January 03, 2014

Salvador & Bahia

Vesti din Brazilia si ma scuzati ca mi-am uitat diacriticele acasa:
Am avut um Craciun scurt dar minunat acasa, dupa care am plecat spre Londra. De acolo urma sa ne imbarcam in primul din cele multe mijloace de transport care sa ne aduca in indepartata Brazilie.

Ne-am trezit in Londra pe  un vant puternic dar neasteptat de cald. Am ajuns la Clapham Junction pentru a lua trenul spre aeroportul Gatwick, dar orarul electronic nu aunta niciun tren. Era 6 dimineata si intuneric bezna si ni s-a spus ca fusesera furtuni puternice pe timpul noptii  si ca sansele sa vina trenul de care aveam nevoie erau  de 50%. Am luat deci un taxi scump spre aeroport. Am zburat Londra – Sao Paolo – Curitiba – Salvador de Bahia. Multe ore in aeroporturi...dar in final  am ajuns pe la 23:00 seara la primul nostru hostel, in Salvador.
Zeno, considerat deja de-a locului in Brazilia, ne-a spus ca vom avea probabil un soc cultural odata ajunsi in Pelorinho, cartierul cel mai vizitat din Salvador.Mai ales cersetori care se tot leaga de tine. Si asa a fost. Prima seara deja se stransesera vreo 2-3 dubiosi in jurul taxiului. Orice localnic spune ca noaptea e de mers doar cu taxiul prin Salvador. Cel de la hostel  ne-a sfatuit apoi sa nu mai iesim, sa stam mai bine la o bere in  jurul piscinei.
A doua zi socul cultural a continuat, dar ne-am adaptat repede. In zonele turistice e totul in regula. Nu e deloc periculos. Abaterile pot atrage insa asa numiti “oportunistas”, oameni care profita de naivitatea turistilor. Noi ne-am invatat repede si deja in prima seara au disparut toate grijile.

A doua zi m-am trezit cu un ochi umflat, umflat bine. Alergie sau tantari.  Tineam gheata pe el si astfel am spart gheata cam cu toti  cei de la masa la care se servea micul dejun in hostel. Ne-am imprietenit bine cu o fata faina din L.A., un japonez stabilit la Sao Paolo si inca un brazilian, tot din Sao Paolo.
E interesant de vazut ca brazilienii calatoresc foarte mult in tara lor.
Dar sa revenim. Practic din ziua 2 aveam gasca. Am fost in grup  de 5 spre Bomfim, o biserica de neratat din Salvador. Se considera ca oamenii bolnavi care se roaga la Bomfim gasesc vindecare. Pentru ca sa functioneze insa, ei trebuie sa aduca o replica din plastic  sau ghips a partii corpului pe care o doresc vindecata. Exista asadar o camera cu picioare, maini sau torsouri de plastic agatate de tavan. Peretii sunt tapetati cu radiografii, poze cu tumori sau cu oameni bolnavi. Sinistru dar foarte interesant.
Am coborat apoi un deal in spatele bisericii unde era o plaja de cartier. Brazilienii cand merg la plaja nu se intind pe cearsaf. Ei iau mersul la plaja ca pe un fenomen social: stau la mese cu umbrele, beau berici si consuma bunatati de la  vanztori ambulanti. Cred ca eram singurii turisti de pe plaja respectiva.  
Cum cere obiceiul si pentru ca e ieftin si bun ne-am hidratat pe plaja cu lapte baut direct cu paiul din nuca de cocos. Am aflat de la  noul amic brazilian ca in cazul cumpararii unei nuci  de cocos trebuie sa fim atenti cum punem accentul. Còco inseamna cocos dar cocò (cu accent pe a doua silaba) inseamna caca :)  
Seara am stat impreuna la piscina hostelul la happy hour cu caipirinha, mai tarziu am iesit la cina si in drum spre somn am dat de un pre-revelion african la care am participat dansand cu muzica live si confetti vreo doua ore.
Gasca noua a ramas sa faca revelionul in Salvador iar noi am plecat mai departe cu feribot + bus spre Itacare, o statiune de suferi si multa muzica raggae in Bahia. In total stam aici 5 zile. In fiecare zi facem alte plaje, care mai de care mai exotice cu nisipuri albe si cocotieri plecati sa tina umbra.
Noaptea  de rev a fost si ea pe plaja cu cateva sute de oameni si artificii din doua parti. La miezul noptii braziliencele sareau la mal peste 7 valuri pentru noroc in anul nou. Si eu cu ele :)
Ieri am facut o excursie cu barca, una foarte turistica dar care ne-a dus in niste locuri incredibile. Mi-a ramas in minte in special un sat numit Barra Grande, un sat cu drumuri exclusiv din nisip, cu constructii doar din lemn si stuf si / sau frunze de palmieri. Ca un Sfantu Gheorghe la noi in Delta, dar in varianta exotica. Mi-am luat si acolo o nuca de cocos dar, dupa reactia vanzatorului  am pus accentul gresit. Mi-a dat totusi cocos, razand de mine :)
Barca in sine era plina de brazilieni, mai nimeni nu vorbea engleza. Unul din ghizi rupea Portuñol, limba mea de baza aici, o combinatie intre portugheza si spaniola. Ei vorbesc mai mult Portu si eu mai mult Ñol :) Fiind barca de brazilieni era si cu muzica tare si dans. La inceput usor deranjant dar eu una am hotarat sa intru in schema lor asa ca dupa ceva timp dansam kuduro cot la cot.  

Azi am fost la inca o plaja ireala. Mai ales ca a fost nevoie de o mica aventura sa ajungem acolo si anume de un drum de vreo juma de ora buna prin padure / jungla. Efectiv se serpuia cararea printre liane si palmieri. Se mergea pe langa un parau de apa dulce care in mijlocul desisului mai facea cate o cascadita. Dupa cativa kilometri, dupa perdeaua de cocotieri s-a deschis o plaja cu vegetatie bogata, o fasie generoasa de nisip alb si valuri perfect albastre care purtau surferi si incurcau inotatori. In mijloc o casa de lemn care vindea fructe bune, cas la gratar, açay si lapte de cocos.
In cateva zile o luam incet spre Rio de Janeiro.
Mai avem 2 saptamani in tara asta minunata. Tara cu plaje albe, mii de culori, mancare superba, muzica buna si oameni calzi. Tara in care ceri rahat si primesti lapte de cocos :)

....to be continued....