Friday, May 13, 2016

Un mix de condimente


Când călătorești, întâlnești pe drum oameni care inevitabil au văzut mai multe ca tine, s-au plimbat mai mult, au trăit mai mult și nu au de gând să se oprească.

Acum aproape 10 ani, în Tailanda, oamenii ăștia erau eroii mei. Nomazii, cei fără planuri, fără griji, fără vreo frică și ...fără asigurări sociale. De data asta i-am văzut cu alți ochi...la fel de curajoși, curioși dar și parcă puțin confuzi. Îmi tot aduc aminte de o seară în care stăteam la foc în munți în Malaezia, 6 adulți de 30și, toți recunoscând că nu prea avem habar ce vrem să facem în viață sau când o să ajungem acolo.

Înafară de întrebările filozofice legate de acest subiect, rămân însă și cele practice. Totuși, frate, cum faceți? De unde bani să o arzi cu anii prin lume? Răspunsul este cam același: voluntariat. Se practică la greu voluntariatul mai ales în Australia și Noua Zeelandă. Voluntariatul presupune să lucrezi moca la câte un hotel / hostel / bar / restaurant / livadă etc și să primești în schimb casă și masă. Și funcționează! Am întâlnit voluntari în toate hostelurile la care am stat, oameni care seara ne povesteau la bere ce desprinși de sistem și de realitate sunt, ce hippy, ce relaxați și  liberi se simt, și dimineața schimbau așternuturile și desfundau chiuvetele din băile comune.

Funcționează așa: îți faci un profil pe un site specializat, scrii acolo ce traseu ai, ce știi să faci, cât timp ai...și, dacă pe traseul  tău vreun oarecare consideră că meriți o pâine pentru contra-servicii îți scrie mesaj.

Eu, chiar dacă nu voiam să-mi finanțez excursia desfundând chiuvete, am lăsat profilul acolo preț de vreo două săptămâni. Am refuzat diverse sandvișării, pensiuni și recolte agricole...dar când  mi-a scris Sanjai dacă vreau să fac voluntariat la ei, să “experience the Australian bush and nothing else”, am acceptat pe loc.

                                    ******************************************

Era o zi călduroasă, foarte călduroasă. Din cele pe care speram să le evit în partea aia de lume. Riscul de bush fire crescut la extrem, pâmântul uscat și vântul aproape fierbinte. Pe flip-flopșii de plastic îmi transpirau tălpile care apăsau cu toată greutatea mea, plus cea a rucsacului, care, fiind tot mai greu în fiecare zi, îmi amintea pas cu pas de ce fac ceea ce fac.

Șoferul de autobus m-a scanat din priviri când i-am arătat biletul: Mergi la centrul de Yoga nu, in Kenthurst? Îi zâmbesc afirmativ, fericită că cineva mai știe de acel loc izolat, deci că el există. Îmi spune că e un traseu ocolitor și că face ruta respectivă doar când cineva îi spune expre că trebuie să ajungă acolo. Păi și de plecat? întreb. Ah nu prea, zice, trebuie să găsești tu o mașină sau să mergi pe jos până....Bine, fie. Întâi să mă văd ajunsă.

Intrarea se făcea pe o poartă grea de fier, care părea să fie mereu deschisă, după iarba care-i crescuse în drum. Drumul părea lung, unduit printre palmieri. Mirosea a eucalipt și a iarbă proaspătă. Mergând, devenea tot mai tare un sunet de motor. Era o mașină de tuns iarba, de pe care m-a salutat din cap J.B.

Am lăsat sunetul în urmă. Când el surzise aproape de tot am început să văd complexul. Sanjai și mama lui m-au întâmpinat. Mi-au făcut turul după care Sanjai m-a rugat să îi ajut pe ceilalți voluntari în salonul de mese. Câteva minute mai târziu împătuream scrisori cu 2 chileni și 2 nemți. Ei mi-au explicat că momentan nu sunt oaspeți în complex, așa că fiecare lucrează 3-4 ore pe zi. Că am acces peste tot, că ne gătim noi mâncarea din ce găsim prin bucătărie. Că ei pleacă azi, dar mai vin voluntari.

Vreo 500 de scrisori mai târziu au plecat împreună cu Sanjai. Am rămas singură în bucătăria portocalie, totul nou, totul străin, în mijlocul pustietății.

Primul sunet care m-a făcut să tresar a fost o pisică neagră care a intrat pe geam și a stat vreo 5 minute pe pervaz să mă analizeze. Al doilea, a fost J.B., terminase târziu de tuns iarba și era lihnit. Deschide frigiderul și mă întrabă dacă vreau un curry indian. Cu o zi inainte fusese invitată toată familia lui Sanjai, vreo 30 de persoane, și mai erau resturi de la vreo cinci tipuri de curry. Unul mai iute c ca altul. Festin până la lacrimi.

J.B. mi-a povestit că era de două luni acolo, a detaliat ce îi place, ce l-a fascinat de la început. Îmi vorbea în principiu despre oameni, liniște și natură. După două ore de povești și mult ceai am dormit poate cel mai bine din lunile mele de călătorie. Ca și cum locul ăla izolat de lume m-a făcut să-mi las toate grijile și gândurile la poarta mare de fier care nu se închidea niciodată. Dacă uit de mine aici? mă gândeam. Dacă după două luni sunt și eu tot aici fără gânduri concrete de plecare, ca J.B.și alții? Apoi am adormit.

********************************

Dimineața, în bucătărie, am dat de Auntie, o doamnă în haine largi,  cu punct roșu în frunte, durdulie și serioasă, care la 75 de ani conducea bucătăria. Tâmplele îi erau mereu transpirate. Avea în sutien un tifon cu care își ștergea fruntea și în mâna stângă un evantai din frunze de palmier. Cu dreapta gesticula instrucțiuni și când vorbea avea un accent puternic indian. You are Carla? Today you clean the kitchen. Then you help me cook dinner for guests. Can you chop vegetables? Da, cred ca da, avem un cuțit bun?

Curry din varză și năut

O varză albă
2 conserve de năut
1 conservă lapte de cocos
Mix de condimente masala, făcut în casă
Coriandru proaspăt
Ghimbir proaspăt
Ceapă
Usturoi

Varza se curăță bine și se verifică de viermi. Se taie apoi în două și se mărunțește cu cel mai bun cuțit, începând mereu cu miezul, deci de pe înterior.
Ceapă albă. Chop, chop, chop. Usturoi, ghimbir, coriandru. Chop, chop, chop. Se călesc toate pănă e făcută varza, apoi se stinge cu lapte de cocos și se condimentează.

Mixul masala îl făcea Uncle săptămânal și îl depozita într-un borcan special inscriptionat. Tot Uncle fierbea, la fiecare masă, orezul.

De mâncat, mâncam cu toții împreună. Oaspeți, voluntari, Sanjai, uneori și Auntie și Uncle.

După cină, ne adunam la ora de meditație. Practic exersam golirea minții, lucru pe care încă îl exersez cam zilnic, cu succes mediu. Perseverența contează.

                                    ********************************


Ziua tipică în centrul de Yoga începea la 7 dimineața cu o plimbare prin bush (deci o pădure mai junglă – pentru că palmieri și liane, nu chiar Baghira). Continua cu stretching-ul de dimineață după care eu o întindeam spre bucătărie, ca să pregătesc micul dejun. Sanjai mă ajuta și mă instruia. M-a întrebat în prima dimineață ce muzică îmi place să ascult când mă trezesc. I-am zis că ceva cu ritmuri latine, gândindu-mă la niște ritmuri braziliene adunate de prin  Sao Paolo cu doi ani în urmă. Se scuză, că nu are, și că netul nu bate până în bucătărie. Pornește radio-ul și ne apucăm de tăiat fructe.


Porridge de ovăz

Un pachet de ovăz
4 mere tăiate cub
2 banane pisate cu furculița
Jumătate de ananas
Stafide și curmale uscate
O conservă de lapte de cocos
Ghimbir proaspăt
Scorțișoară, nucșoară, cardamon și cuișoare, după gust
La sfărșit, alune sau migdale prăjite

Se fierbe totul o oră, amestecând continuu, la foc foarte mic, să nu se prindă de oală. Se servește cu scorțișoară măcinată și dragoste.

După micul dejun, oaspeții aveau cam o oră de regulegere, plimbare, relaxare. În timpul ăsta eu mă duceam la Auntie în bucătărie să chop, chop, chop legumele pentru supa de prânz.

LA 11:00 aveam , zilnic, oră de yoga. Chiar dacă eram trezită de la 7 și pregătisem deja două mese, ora aia de yoga îmi dădea energie pentru tot restul zilei. Sanjai îmi propunea să fac câte o pauză, dar eu îmi făceam de lucru tot în bucătărie ca să o spionez pe Auntie. Cândva după prânzul oaspeților venea să gătească pentru Uncle. Atunci scotea chili-ul adevărat, prăjea în ulei ce era de prăjit și condimenta cum știa ea de acasă. Simțea că o privesc din colțul meu, cu ceaiul deja răcit în mână. Cu un zâmbet foarte subtil în colțul gurii scotea încă două farfurii și ne pregătea și mie și lui J.B. câte o porție. Erau atât de iuți mâncărurile că îmi venea să sar direct în piscină cu gura deschisă. Dar nu comentam niciodată nimic, pentru că nu voiam sa îmi periclitez imersiunea în lumea ei culinară. Nu suporta să o întreb despre cum gătește. Știam de la J.B. Am respectat, desigur, și am furat meserie cât am putut, de pe banca de rezerve.


Seara, după cină, meditație și ceai.

********************************

Dimineața următoare, la 7 fix, mă îndreptam spre bucătărie, când îl văd pe Sanjai venind să mă întâmpine. I have a surprize for you, come! Grăbește spre bucătărie fâcându-mi semne din mână să-l urmez. Văd că apucă un cablu de pe lângă radio. Își leagă iPod-ul la boxe și dă tare. Brusc, ciripitul de papagal dispare. Și tot zen-ul ăla de pădure tropicală se umple de ritm de mariachi pe acordurile celor de la ... Gypsy Kings. Volare, cantare, oh-ooooh-oh-oh! Latin music, for you! îmi spune încântat.
Așa că, în următoarele 5 dimineți am salutat soarele pe singurul album Gipsy Kings (Best Of ce-i drept) pe care l-a găsit Sanjai pe tot internetul.

Pe la a 3-a piesă Auntie era deja lângă mine. Today for lunch,  we have 20 guests. Mai adaugă că are tensiunea crescută, că e prea cald, că nu știe dacă rezistă. Le propun să mă lase pe mine să pun de-o ciorbă. Ușor sceptici, dar totuși în cercul încrederii mi-au înmânat lingura de lemn. Am rămas în bucătărie eu și cei de la Gipsy Kings și după vreo oră pregătisem terenul pentru o ciorbă de să-i dreagă pe yoghini de toate cele. Am acrit-o bine și am servit-o cu iaurt, că smântâna nu-i chiar detox. Următoarele zile prânzul mi-a fost încredințat.

Dar seara, scena îi aparținea lui Auntie. Nu mi-a reținut numele niciodată. Mă bătea pe umăr cu coada cuțitului, mi-l înmâna și mă înstruia: chop, chop, chop! Onion, garlic, coriander.


Kofta Vegetarian

1 kg de orez brun
2 cepe albe
usturoi
coriandru
sos de soia
turmeric
3 ouă

Se fierbe orezul, se amestecă cu toate celelalte ingrediente mărunțite. Se adaugă ouăle. Se formează chiftele, care se prăjesc în ulei incins. Se servesc 3 chiftele de persoană pe o lipie naan, stropite cu un sos curry. Alături, salată și iaurt.

********************************
În ultima zi, după ritualul Gipsy Kings și ora de yoga am mers să-mi iau la revere de la Auntie. Nu știa că plec, credea că voi sta și eu vreo lună, două, ca alții. M-a  certat, zicând că încă mai am mult de învățat despre bucătăria indiană.

După ultima oră de yoga mi-am făcut bagajul. J.B. urma să mă ducă la gară, la vreo 30km depărtare. Auntie a venit după mine, să-mi dea un cadou. Cercei și o brățară, din mărgele. Familia ei avusese cândva un magazin. That’s it!, îmi spune J.B. She loves you! Am știut de la primul curry, îi zic.

Sanjai, la sfârșit de mic sejur, a venit spre mine, patern, mi-a pus mâna pe un umăr și mi-a spus: Carla, promise me something!

Ăsta e momentul, mi-am zis. Pentru asta am venit până aici! Am crezut că acum vor urma răspunsurile la toate întrebările, sfatul pentru fericirea nemărginită în viața asta și cea de apoi.

În schimb, tot ce mi-a cerut a fost: Carla! Promise me, you will always mix your own masala spice!

Cu gândul la acest sfat culinar am plecat înapoi spre Sydney, unde m-am simțit  cu adevărat eliberată, unde am înțeles brusc ce important e să fiu pentru câteva luni pe cont propriu, să mă cunosc pe mine, să îmi ofer timp pentru întrebări fără răspuns și mai ales, să învăț, că fiecare trebuie să își caute și să își prepare propriul mix de condimente în viață.

Friday, April 01, 2016

Teritorii noi




Cred că eram gata-gata să abandonez povestea asta, că a trecut mult timp, că realitatea e din nou foarte prezentă...dar...

M-am întors de mai bine de-o lună și între timp știu, povestind și repovestind, care glume, anectode, incidente, mi-au rămas cele mai întipărite în minte. Azi am auzit Gipsy Kings într-un bar și mi-am amintit, oricât de absurd sună, de Australia. Vă spun mai încolo de ce.

Dar până una alta, parcă rămăsesem cu povestea la capăt de Melbourne...

Când am plecat din Melbourne era destul de frig. Plecam spre Syndey, unde temperatura avea să fie una de vară, așa că m-am gândit mult dacă să îmi țin eșarfa la gât sau să o pun în rucsacul de cală. Am păstrat-o la gât, cu gândul la aerul condiționat din aerport și avioane. Nu știu cum, după ce am mai umblat vreo jumătate de oră prin aeroport, mi-am dat seama că nu o mai am la gât. O uitasem la Security Check. Mă uit la ceas: 45 min până la boarding. Eram departe. Mi-am băgat kindle-ul în geantă și am fugit pe coridoare– la propriu – și apoi înapoi pe scările rulante pe care tocmai le urcasem pasiv cu o cafea foarte lungă în mână.

Am ajuns înapoi la locul bănuit și am rugat-o pe prima doamnă în uniformă să mă ajute să îmi găsesc eșarfa. E înflorată, în nuanțe de bej și roșu. Nu știe, sunt ocupați, e multă lume la coadă. O rog frumos, din nou. Să încerce măcar. Poate știe vreunul din colegi. Pleaca îmbufnată, dar revine cu eșarfa. Îi mulțumesc înzecit. Welcome, îmi zice, this must be important.

Eșarfa, înafară de faptul că era cea mai drăguță de care s-a putut lipsi mama pe ultima sută de metri de împachetări, nu avea o valoare sentimentală deosebită.  Dar era eșarfa. La fel cum era rucsacul, prosopul, blugii și tot ce  mai aveam la mine la singular. Trecuse o săptămână din multe. Tot ce aveam în rucsac era să-mi fie companie de drum 3 luni. întregi Eșarfa,perechea de blugi, prosopul. Nu prea știu cum să fac o paralelă isteață aici, dar în principiu vreau să spun că de multe ori “îndaejunsul” vine într-un singur exemplar și încape într-un rucsac.

De câte ori vedeam ruscacul țiclam pe banda de bagaje simțeam un fel de  reîntregire. De data asta regăsirea cu rucsacul era pe aeroportul din Sydney.

Șofer de microbus până la hostel mi-a fost Mo, din Israel. Pe banchete mai erau 2 cupluri de olandezi. Blocați în trafic, am început să povestim între noi. Mo mă asigura că nu sunt mulți turiști români în zonă, mai ales nu dinăștia cu rucsac. Dar că voi avea mulți prieteni, că par sociabilă. Olandezii aprobau.

În hostelul în care urma să fiu (inevitabil) sociabilă, împărțeam camera cu încă 5, în sistem de paturi supra-etajate. Fata de sub mine urla în somn de câteva ori pe noapte.  Chinezul de vizavi lucra și  se trezea în fiecare dimineață la 6 cu o alarmă puternică și apoi foșnăia vreo ora. După  încă o zi am primit și un sforăitor forte.

Încercam, se înțelege, să petrec cât mai puțin timp în acel hostel. Sydney-ul are cu ce încânta, nu-i bai. De jur împrejur sunt plaje și golfuri de-o limpezime pentru care noi europenii mergem până în Grecia. O simplă trecere cu feribotul spre partea peninsulară te duce la buza vestitei Opere, pe sub poduri sofisticate și pe lângă yachturi pretențioase. Sydney e, după Rio, cu siguranță cel mai spectaculos oraș în care am fost vreodată. E ușor de admirat dar cumva greu de gustat. Parcă e un mare muzeu în aer liber în care fiecare exponat își are locul, fiecare cartier își  are plaja, fiecare parc își are ibișii și palmierii. Dar, oricât de mult mi-a plăcut estetic, nu am reușit să îl simt sau să-i acord o personalitate. De asta nu am reușit să mă împrietenesc cu el cum aș fi vrut și de asta nici nu mi-a fost greu să plec după o săptămână spre munți.

                                   



                                                *********************************

Pe Simon l-am cunoscut acum 10 ani în Spania, în vreme de Erasmus. Era iubitul fetei cu care am întreprins eu cel mai multe excursii în vremea aia, deci ocazional co-excursionist.

De data asta am întreprins o bere, în timpul căreia el povestea de o petrecere în munți, la care e musai să mergem: un festival într-o peșteră, tobe, peșteri, aborigeni, dormit în camping improvizat. Practic rețeta mea preferată de “nu știu ce să zic”. 

Ideea e, că dacă ești în sabbatical și cineva vine și îți  spune că se pleacă spre o aventură, mereu răspunsul va fi da. Așa că, evident, așa a fost și cu muntele ăsta. Sâmbătă după cafea am pornit spre Blue Mountains cu mașina. cortul și sacii  de dormit.

Am oprit în drum la o piață tradițională unde am mâncat gözleme turcești. Că o țară așa tânără ca Australia nu are neapărat tradiții neaoșe. Am mai făcut o mini-plimbare în natură, am oprit la niște panorame spectaculoase și apoi campingul.
Era soare și cumva cald, dar vânt, și până am pus cortul ne-am și împrietenit cu toată lumea. Unii veneau la tine cu clătite, alții cu ceai cald, și tot așa. Veneau străini să mă îmbrățișeze și să mă primească în marea familie. Pe unul aproape l-am crezut, că-mi zicea că are impresia că ar fi avut un străbunic român. Frate de-al nostru practic.

La fel de frați am plecat și spre peștera care era la 16km depărtare. 6 într-o mașină de 4, cu muzică tare, printr-o ceață de puteai s-o tai cu cuțitul dacă ai fi putut s-o distingi de fumul gros lăsat de țigările din mașină. Ne-am fi exprimat toți grijile dacă nu mergea muzica la maxim. Poate că acum vreo 15 ani, la cabană la Sălard, am mai fost într-o situație similară. Asta de notat la capitolul maturizare și  responsabilizare.

Am ajuns la peșteră. A fost un concert fantastic de aproape 3 ore.  Prima trupa, înființată de un vest-sumatrian (nu-i așa?), ne-a adus mai aproape ritmuri asiatice dar și australiano-aborigene. Foarte tare la propriu! Deci să fim serioși  că la acustica aia din peșteră vibra pielea pe noi. Ne-a cam impresionat sumatreanu. Pe mine însă avea să mă impresioneze mai ales brazilianul de după, nu doar pentru părul creț dar pentru ritmurile lui și mai ales căldura pe care a insuflat-o în peștera rece de munți încețoșați.

După concert s-a cam tras la sorț cine să conducă. Eu picam din start pentru că: volanul pe dreapta. M-au pus responsabilă cu gps-ul. Mare greșeală, se știe. După 30 de km ocol sugerați de mine am ajuns în camping. Erau 4 grade și muream de frig, plus că mă simțeam cam furată la cântar, când doar plătisem” pentru țările calde.  Și iată că, înainte să dârdâi serios, o îmbrățișare de grup hipiot m-a luat aproape pe sus, până în fața unui cort la care se serveau (gratis desigur) macaroane cu brânză și vodcă cu ghimbir făcute toate de casă. M-am băgat după festin la somn în cort, în sacul de dormit și mi-am fredonat în gând ritmuri calde, braziliene, până am adormit.

Încă tot n-am ajuns la povestea cu Gipsy Kings, dar se observă cum îmi construiesc punte prin alte referințe de muzică latină, nu?  

Ca idee, am trecut cu povestea prin 2 săptămâni jumate din 3 luni de pribegie. Poate că vine vara aici până să termin cu vara de acolo, dar timp este, că doar poveștile nu au dată de expirare.