Sunday, December 09, 2012

În regulă

Se încheie prima săptămână din noua mea viață. Pe doamna B. nu am mai vazut-o și de fapt nici nu am avut mult contact cu ea, doar o dată când am sunat-o să-i cer instrucțiuni pentru jaluzele și la întrebarea “Vă deranjez?” mi-a răspuns cu da. Oricum problema cu bezna s-a rezolvat și acum pot dormi în weekend pe orice vreme.

Înainte ca povestea să ajungă la noul meu job o să mai facă, la fel ca mine, o excursie scurtă la Bruxelles,  unde printre povești, beri belgiene, scoici și alte gurmanderii am nimerit și la unul din cele mai ciudate festivale din viața mea. Există o zi în an în care se sărbătorește un anumit Sfânt flamand – numele lui seamănă cu Verhaegen sau așa, nu am mai reținut. În orice caz, acest sfânt e protectorul universităților și a studenților deopotrivă. Iar sărbătoarea se face printr-o mare petrecere într-o zi în care toate cursurile sunt anulate.  Cheful începe pe la ora amiezii, dar nimeni nu respectă asta și primele beri se deschid în primele ore ale dimineții. Apoi, în toiul veseliei, pe la ora 14:00 se adună toți studenții grupați pe frății și semnalizați prin diverse uniforme în piața Sablon din Bruxelles unde îi așteaptă camioane pline cu bere. Fiecare student plătește la început 10 euro și primește o halbă cu bere pe care o poate umple apoi de nelimitate ori din camioanele menționate. Scena asta arată cam așa: fiecare contribuabil primește deci o halba goală în cei 10 euro plătiți, pe care și-o leagă cu funie de gât să nu o mai piardă și se agață apoi de câte un camion din care alți studenți le toarnă bere ca dintr-un izvor inepuizabil de apă cu malț și hamei., când în halbă când în cap. Fiecare camion are muzica lui care poate oscila de la Venga Boys la Drum n Bass sau Abba sau orice combinație între acestea. Camioanele se deplasează din când în când cu 5 km la ora pe arterele principale ale orașului care devine total incirculabil. Eu am ajuns  cu Silviu la ora 4 la datorie, când camioanele erau deja mutate câteva străzi mai încolo. Noi nemaifiind studenți ne-am adus bere în traistă și am încercat să înțelegem plăcerea acelor tineri care se clătinau deja indiferent de ritm. Există toalete ecologice plasate ocazional pe traseu, ele constituind totuși doar puncte de orientare, toată zona adiacentă fiind folosită în același scop. Cei cu stare de ebrietate mai moale mai au decența să urineze pe clădiri sau ziduri, pe când cei mai veseli uită de toate inhibițiile și țintesc în mijlocul grupului în care socializează.

Așa cu sărbătorirea sfinților…la unele popoare se roagă lumea la sfinte moaște, la altele se slăvesc camioanele dătătoare de bere.

Aceeași seară în Bruxelles ne-am ocupat mai mult de sfinți de-ai noștri, la avan-premiera filmului După dealuri, într-o sală plină. Foarte, foarte fain!


Nici plecarea din Bruxelles nu a fost ușoară, pentru că Ryanair-ul de Bratislava decola la ora 7. Am dormit în avion și apoi și în busul Bratislava – Viena, care m-a dus din nou în casa lui Tutzi pentru ultima săptămână de închis conturi, la propriu, în Austria.

****

Iar lunea trecută mi-am luat în primire noul birou, cu un buchet de flori și o mapă de welcome plină cu produse promoționale mov, de altfel culoarea logo-ului companiei.

Jobul meu, repet, se cheamă  Junior Cultural Insight & Qualitative Reasearch Manager  dar și-au simplificat problema pe cartea de vizită numindu-mă doar Junior Manager. Ori pentru că duc acest titlu de Junior în spate am onoarea să și umplu tabele de Excel cu date statistice până nu mai deosebesc rândurile de coloane. Pe de altă parte însă, asta se compensează cu tot ce înseamnă Cultural Insight. Prescurtat C.I., termenul se referă la o tehnică relativ nouă de a prevesti ce-i mai bine pentru mărci, studiind, nu consumatorii, ci tot contextul care îi înconjoară: trendurile, tendințele societății, situația politică, situația ecomonică și orice aspect care să ne ajute să înțelegem care factori externi determină un consumator să cumpere sau nu un anumit produs. Proiectele de cheama de semiotică și ce căutăm noi de fapt sunt coduri și semnale care să ne prevestească viitorul. Concret, pentru primul meux astfel de proiect am cumpărat întâi reviste din toate domeniile și am încercat să identific coduri comune care să ne ajute    intuim ce trenduri proaspete vor fi mainstream anul viitor . Am mers apoi prin multe magazine de modă, tehnologie, sport etc pentru același tip de inspirație. E absolut normal, ba chiar indicat, să stau mult pe facebook, să mă uit la TV, să mă uit la virale pe youtube sau să citesc reviste de hipsteri în orele de serviciu.

Probabil că descrierea jobului sună relexat și freestyle,  dar să vă amintesc că asta se întâmplă în Germania, unde se fac reguli și despre cum să fie făcute regulile: completez fișe de lucru, time management, prezic orele pe care le voi necesita pentru un anume proiect iar toata compania de 130 de angajați e organizată ca-ntr-un stup de albine. Mai simplu spus, am un job în care, o ard cool “între orele” și dacă mi-a fost aprobat formularul.

De două zile ninge și așa zăpadă e că n-aș pune piciorul în fața porții pentru nimic în lume. Între timp am și o mână de prieteni în zonă, dar parcă mi-e înzăpezită și pofta de socializare.  Înafară de asta mai trebuie să lucrez azi, din pat și cu telecomanda în mână.  

Wednesday, December 05, 2012

Drumul spre

-->
Am venit oficial în Germania de Ziua Națională a României, mai aproape deci de Hohenzollerii lor decât de ai noștri.

Am preluat în weekend cheia de la noua mea garsonieră de pe lac și câteva ore bune am tot despachetat. Înainte să deschid însă primul fermoar de valiză mi-am luat instrucțiuni migăloase de la dna B. despre cum să deschid geamurile, când să încălzesc, cum să dorm ca să nu-i stric salteaua și ce tip de litere să folosesc când îmi trec numele pe cutia poștală (doar inițiala cu majusculă!). Am întârziat 20 de minute la întâlnirea de azi dimineață și doamna B. mă aștepta cu sufletul la gură spunându-mi că a “disperat așteptând o veșnicie să apar”. Eu am așteptat apoi o veșnicie să dispară ca să dau caloriferele la maxim, fentând astfel cele -5 grade de afară și să dau jos tablourile “scumpe” de Lidl.

Dar înainte să vă spun tot ce mă enervează la nemți mai bine vă spun tot ce mi-a plăcut la spanioli și la belgieni, că între o absolvire și prima zi de muncă merge o excursie, ca unsă.

Așa că am încălecat pe oferte Ryanair și m-am dus la Madrid, Valencia si Bruxelles.

Știți  sau nu, Vio a.k.a. Maria Bata a noastră, apucând drumul  de mare viitoare actriță a poposit pentru câteva luni la Madrid unde face un curs de actorie și își exersează spaniola. Pentru că Madridul îl văzusem doar odată printre gene cu vreo 6 ani în urmă, schimbând un autocar spre Lisabona, mi s-a părut că trebuie să-l vizitez și cu ochii larg deschiși. Așa că am planificat vizita către Vio suficient de lungă pentru a recupera povești și a lua capitala spaniolă la pas. 

Madridul e foarte fain! Nu doar că e el pitoresc și are bulevarde largi și clădiri deosebite, dar impresionează mai ales prin sutele de oameni care umblă ca într-un mușuroi de la un tapas la altul, cam la orice oră din zi sau noapte. Dar mai ales noaptea. Că le cam place la spanioli să înceapă fiesta după o mică siestă ce a urmat cinei de la unșpe seara. Cine nu știe să afle, că frații noștri latini ies la discoteci pe la ore la care în Germania se bagă un slow ca să plece lumea acasă: 2-3 noaptea deci. Sigur, dacă ne apucăm să comparăm economii cine știe unde va fi la final cheful cel mai tare...

Pe lângă baruri și tapasuri am mai avut bucuria să stau 45 de minute în Prado, suficient ca să înțeleg că dacă am fost la Louvre am cam bifat renascentiștii și cine-o mai picta sfinți și episoade biblice. Am descoperit însă un pictor nou mie, El Bosco, amuzant de absurd pentru vremea lui. O sa-i dau și-un google zilele astea.

De locuit am locuit prima noapte la Iunia, cea mai creață blondă din Brăila stabilită în Spania cu un an înainte să ajung eu acolo Erasmus și trecută în portofoliul prietenilor buni la scurt timp după aterizarea din 2006.  Seara doi m-am mutat la Vio, care stă la Diana, o fată foarte frumoasă și sensbilă de care sper să vă mai povestesc după ce mai vine sau mă mai duc.

Și am mai stat la luuungi povești cu Ioana Rosetti, prietenă veche, veche, cam singura bucureșteancă get beget cu care care mă laud la portofoliu după 7 ani de capitală românească. Ea petrece în Madrid cu Popi, Dan, Popescu (am enumerat o singură persoană), îndrăgostit acolo de încă o fată faină, care cu încă vreo 2 colege și ai lor fac o gașcă mare de nu încape la o masă de restaurant de sâmbătă seara.

Pe cât de lesne mi-au fost ajunsul și statul în Madrid, pe atât de grea a fost plecarea. Și nu o zic sentimental, chiar dacă dorul e dor, ci administrativ. Trebuia să ajung obligatoriu miercuri la Valencia, zi de grevă generală. Asta însemna la capitolul transport că se circula între 30% din capacitate și deloc. De acest “deloc” m-am temut eu când am început să cer sfaturi. Am aflat în final de blablacar.es, care funcționează ca un Mitfahrtgelegenheit nemțesc: un șofer cu traseu stabilit și loc în mașină se anunță pe un site că ar căuta pasageri bun-platnici, cu care să împartă drumul anost și cheltuielile adiacente. Așa i-am dat noi, cei 4 pasageri, câte 17  euro lui Guillem, care ne-a dus în siguranță de la Madrid la Valencia în 3 ore.

Lângă Valencia am fost Erasmus în 2006, cum am mai spus de multe ori. Și orașul de Erasmus rămâne mereu în suflet ca o a doua casă. Chiar dacă între timp a devenit a treia sau a patra, tot mă apucă un fantastic sentiment de apartenență de cum văd grădinile Turiei sau plaja. Cine n-a fost la Valencia să meargă. Oraș mereu însorit se spune, unde plouă vreo 10 zile pe an din care eu am prins 2. Ce șansă!

Am stat la Bogdan și Dolores, cu care am plecat după două zile la Tudor în Bruxelles.

Am profitat întâi în Valencia de raze de soare trecătoare pentru un jogging pe plajă, o paella în același nisip, o plimbare cu bicicleta în lungul orașului și o expoziție aniversară Warhol. Seara ne-a emoționat pe toți cu un spectacol flamenco autentic, la care vă  spun cum ajungeți dacă mă întrebați.

Am nevoie de niște timp în weekend să trec cu povestea prin Bruxelles și apoi să o stabilesc în Nuernberg. Despre cât de ciudată e din nou viața de oraș mic și câte tabele strict definite trebuie să completez administrativ la muncă în fiecare zi vă scriu în weekend. Tot atunci o mai bârfim putin pe proprietara apartamentului și pe câțiva mândri bavarezi.

Pe când termin acomodarea la bavarezi miroase deja a sarmale și a plecat acasă.