Monday, December 13, 2010

3 luni bune


Acum 3 luni ma pregăteam să conduc prima oară un drum lung de una singură: Tg Mures – Cluj. Şi da, dacă cea mai lungă distanţă parcursă fără copilot fusese înainte Bucureşti (Vitan!) – Otopeni, atunci Tg Mureş – Cluj este drum lung. O poveste ideală ar continua acum cu o poză a trofeului Paris – Dakar pe rafturile Ikea asamblate de una singură şi puţin strâmb. Dar condusul rămâne pentru mine o necesitate nu neapărat plăcută. Eram îngrozită de venirea iernii, de polei, de ninsori şi autostrăzi blocate. Nu ştiam pe atunci că, de fapt, condiţiile meteorologice neprielnice îmi vor fi cel mai nedăjde sprijin. Pentru că de câte ori e urmă de fleaşcă pe asfalt, începe să cadă câte un fulg sau luceşte şoseaua în mod suspect, se oferă să conducă Alfred, colegul cu care fac naveta şi eu ma pot concentra pe cafele şi pus muzică.

Facem o oră până la şcoală, oră în care de multe ori povestim ce am mai inventat. Pentru că la atelierul de creativitate am promis să inventăm zilnic ceva nou. Am deja nişte idei bune. Pe care nu vi le spun. Orientativ menţionez însă un uscător de păr cu difuzor care face şi masaj la cap, sau cerceii modulari, în cazul cărora, dacă se pierde unul celălalt se desface în încă doi cercei şi seara e salvată! Şi alte chestii utile cu care voi cuceri lumea.

La şcoală am o prietenă bună. O cheamă Johanna, are 27 de ani şi e foarte draguţă. Aduce cafele şi croissante. E colega care mereu îmi ţine loc lângă ea în sala de curs, care îmi scrie mail cu ce am de învăţat, care îmi explică dialectul local. Împreună cu Johanna am participat la un “pitch” la Young & Rubicam, unde am prezentat o strategie de întărire a mărcii de brânză Bon Bel. A fost de fapt un examen, dar pentru mine prima experienţă adevărată de a susţine o prezentare în faţa unui juriu adevărat ( Art Directorul, o directoare de marketing şi manageriţa de comunicare strategică, care totodată ne-a fost profesoară la această materie). And we did great! Acum ne pregătim să participăm la un concurs pentru L’Oreal, dar ne lipseşte a 3-a peroană...

Apoi mai e WG-ul meu superb din Viena.ChriCatClauCar. Sâmbătă am ieşit cu toţii la ziua lui Tuţi unde a fost foarte fain! Şi e fain că facem mereu activităţi împreună. Claudi şi Chris cântă amândoi bine la chitară şi pregătim cântece pe care să le cântăm la petrecerea de sâmbătă, la noi în apartament (duplex, ar zice Zeno, pentru că e cu etaj). Pentru asta o să facem şi punsch, lichior de ouă, turtă dulce şi ce se mai cade pe o masă austriacă de sărbători.

În apartament jucăm un joc numit Engel Bengel. Adică fiecare am extras prin bileţele câte o persoană la care îi facem cadouri de Crăciun. Regula e un cadou pe săptămână, unul simbolic! Nu ştii de la cine, când, unde. La un moment dat e posibil să găseşti undeva prin casă un cadou cu numele tău pe el. Şi apoi încep dezbaterile! Cine era acasă, cine nu, cine are scrisul respectiv? Detectivi. Înainte să plec în România o să avem o seară în care dăm cadoul cel mare (buget 10 euro) şi dezvăluim îngerii.

Ne mai place şi să mergem la pieţele de Crăciun pe aici prin Viena. E foarte frumos! Ca-n poveşti chiar. Poate că cea mai feerică e cea de la Schoenbrunn, dar cum eu deja nu o mai “ard turistic” mă duc la cele mai autentice. Preferata mea e la Spittelberg, în centrul oraşului.

Sâmbătă vine Ari. Ce bine suna asta! Deci Chicago meets Vienna all over.

Până atunci am un examen cu materie stufoasă. Dar frumoasă.

Şi săptămâna viitoare începe prima mea vacanţă în România. Era şi cazul, pentru că deja se întâmplă tot mai rar ca monedele găsite prin genţi sau buzunare să fie româneşti…

Tuesday, November 16, 2010

Viena Bratislava


Joi seara, 15:30, schimb de sms-uri

Tudor: „Cicalaca, cichicea sunt in bus. Ajung la staţia aia sudtir....Cum te recunosc?”

Eu: „Voi avea o stropitoare verde în mâna stângă”

17:40 un nou sms

Tudor: „ Nici urmă de stropitoare”

Nici n-a dat bine send că eram acolo, cu stropitoare cu tot!

Am plecat direct către Timea şi Tutzi să preluăm o plapumă şi ce am mai uitat eu pe acolo în ultima lună şi ceva. Apoi l-am adus în Favoriten, adică la mine-n cartier, să-i prezint Penthouse-ul. Am grăbit inutil spre o cină pakistaneză. Zic inutil pentru că oricum am întârziat vreo 3 sfert de oră şi ne-au aşteptat înfometaţi Irina, Sterică şi slovacul Peter. Truly sorry...

Pakistenezul ăsta, adică restuarantul numit Deewan, e o mare senzaţie. Trebuie să-l încercaţi când aveţi drum în Viena. E în sistem de autoservire, iar fiecare client plăteşte la sfârşit cât vrea. E plin ochi mai tot timpul, se pare şi foarte cunsocut de vienezi şi „lonely planetari”. Eu am lăsat de exemplu 7.20 eur, pentru un fel principal, un desert şi un pahar de must. Decent, pentru Viena. Mai ales că e foarte bun!

Vineri am mers la şcoală şi am avut ultimul curs cu o profesoară preferată.

Tudor şi-a văzut de ale lui, până seara când ne-am reunit şi am mers într-un pub irlandez să-l sărbătorim pe Sterică şi ai lui 30 de ani. Grupul lui de prieteni e foarte haois şi foarte Erasmus. Îmi aminteşte de semestrul meu din Valencia.

Timea şi Tutzi au plecat la Bucureşti în weekend, iar eu cu Tudor a trebuit să consolăm o Vienă pustiită şi să le ţinem locul la cel mai mare târg de vinuri din Austria, Mondo Vino. Aceleaşi personaje care arată de parcă în timpul liber fac reclamă la ceasuri scumpe se învârteau printre sortimente bahice din nuştiucâte ţări. România din păcate nu a fost reprezentată. Nu zic „din păcate” pentru că mi-ar fi dor de Murfatlar, dar mi-ar plăcea să văd România reprezentată mai des la evenimente globale. Dă bine!

Ne învârteam ca necunoscătorii cerând iniţial un „alb sec”, un „Rioja” – „this is all Rioja” spune doamna care şi-a dat repede seama că nu sunt oenolog – ca mai apoi să o luăm strategic din catalog şi să degustăm ţintit cam cele mai scumpe sortimente. A câştigat un Ribero Duero, recomandat prin transmisiune live de fratele lui Tudor, tocmai din Valencia. I-am transmis complimentele reprezentantului respectivului vin care ne-a complimentat şi el cu o sticlă cadou.

A doua zi, duminică, another day another country, am brunch-uit cu ce aveam prin frigider şi ne-am pornit către Bratislava. Ne-am cazat la un hostel din miez, Blues Hostel, foarte fain, unde am plătit 10 euro pentru câte un pat din 8, în dormitorul numit Berlin. Fiecare dormitor avea un nume de capitală europeană iar la fiecare 8 paturi o baie foarte curată. Ca orice hostel care se vrea recomandat în lonely planet, personalul era foarte simpatic, avea chill out room şi tineri backpackeri care cântă la chitară pozaţi şi arătaţi pe site.

Bratislava e chiar cool. Deja din recepţie ne-am dat seama că e în sfârşit o locaţie cu preţuri normale. Am avut câteva ore bune să ne plimbăm, să mâncăm tradiţional, adică diverse forme de dumplings şi brânzeturi de oaie foarte deosebite, să vizităm cea mai veche berărie (sau cea mai celebră, nu mai ştiu), să nimerim la un jazz bar cu muzică live, să privim Dunărea de pe promenadă şi să admirăm la lumini stradale uliţele centrului vechi, bisericile - din care una unică în Europa -, instalaţiile pregătite să găzduiască Piaţa de Crăciun şi statuile lor ciudate care apar din loc în loc cam fără nici un sens.

Tudor a plecat devreme devreme la aeroport. Eu m-am trezit pe la 9. În dormitorul de 8 paturi mai era un ungur care era în World Tour. Evident nu ajunsese prea departe. Dorea să ajungă la Berlin dar nu ştia cum. I-am povestit de Interrail, acel Global Pass care te lasă o lună să te dai pe orice tren din Europa. Când am făcut asta cu Ioana în anul 2 de facultate costa 279 euro li cred că a fost cea mai faină excursie din lume. Acum costa 390, dar tot e un deal foarte bun. Pentru tineri până în 26 de ani. Ungurul de 24 de ani a preluat foarte vesel informaţia de la mine, a surfenit puţin pe Iphone şi a fugit spre gară. My first real, big travelling tip! Ţin linia liberă că imediat mă sună Lonely Planet să-mi ofere un post!

Ziua de ieri a fost a mea. M-am plimbat în soare pe unde am vrut. E incredibil sentimentul că nu cunoşti pe nimeni, că nu ai cum să te întâlneşti cu cineva cunoscut, că nu ştii limba dar ştii ca nu e niciun impediment, că poţi face ce vrei şi nu te va reţine nimeni niciodată. E un sentiment de „singur pe lume” de data asta foarte plăcut! Nici măcar când m-am împiedicat de un mic stâlp orizontal şi am căzut pe burtă, întinsă, nas în asfalt, nu am simţit vreo privire care să conteze atrasă asupra mea.

Am găsit un salon de cosmetică şi am profitat. Chiar şi cu drum de la Viena îmi rentează înfrumuseţarea slovacă. Mai ieftin ca-n Bucureşti. Gratislava!

Cam ăsta a fost weekendul central european. Fug la bibliotecă, nu de alta dar am auzit că întreabă ăia de mine. Şi până la urmă, să nu uităm de ce am venit!

Sunday, November 07, 2010

Not too cool for school


Şcoala a început în data de 22 septembrie, exact cum îmi place mie: cu o excursie la Veneţia, despre care nu vreau să mă repet.

A urmat goana după rechizite şi acum, cu ghiozdanul echipat şi penarul dotat, iată cum arată parţial studiul ăsta al meu:

Joi şi vineri, de cele mai multe ori, sunt comasate care 8 ore de curs în diferite module. Aici e foarte diferită şcoala de ce am trăit în România, şi nu mă refer la wireless, hârtie igienică şi săpun în băi sau locuri de parcare pentru studenţi. Mă refer la cum e construită treaba. O materie nu se întinde pe mai mult de, să zicem, o lună. Asta înseamnă că de vreo 3, 4 ori ne vedem intens cu câte un prof iar apoi ne revedem în iarnă la examen sau predare. O profă ne-a pus să scriem o lucrare de 40 de pagini, exact cât o licenţă! Sunt curioasă dacă îmi iese din nou să o fac în vreo 3 nopţi intens cofeinizate (glumesc, mama, am deja o bună parte scrisă).

Profesorii nu au voie să ne tutuiască, ceea ce mi se pare ciudat, dar mă obişnuiesc. Mai ciudată mi se pare faza cu Frau Bancu. Nu au adresare pentru domnişoară. Adică au „Fräulein“ dar de fapt nimeni nu foloseşte asta. Şi “Carla” mi se pare că sună atât de bine….

Vineri dimineaţa am plecat spre facultate (100km, remember) pentru două zile de creative workshop. Am intrat într-o sală numită Innovation Studio, ne-am descălţat şi ne-am aşezat pe nişte bănci ca de saună. Acolo am inventat scenarii, campanii, brainstorminguri şi alte creative în baza unor metode elaborate de generat idei. La sfârşitul semestrului 3 primesc şi o diplomă de Idea Manager. How cool is that?

În decembrie o să mai am un proiect pe care îl prezentăm în Viena, departamentului de comunicare a unei maaari agenţii de publicitate: Young & Rubicam, sau Young and the Restless cum o citesc eu când apare scrisă doar ca acronym. Ce emoţii! J

În aprilie avem un workshop de 10 zile în New York. Şi mă duc!

Ieri conduceam cu OCS pe autostradă. Am mers o bună bucată de drum în fundul unui Logan cu numere de Suceava, să mă simt ca acasă. Acasă, adică mai pe la Gilău, că totuşi eram pe 4 benzi. Mai neaoş a denevit când m-a depăşit un Logan cu numere de Mureş (ăla gri, îl ştiţi?). A şi mers un pic paralel cu mine; poate credea că m-ar recunoaşte. Păcat ca Ford Fiesta nu e dotat cu extraopţiunea “tu de-a cui eşti?”.

Săptămâna viitoare s-ar putea să prind un job prestigios: să vând ceai la Piaţa de Crăciun. Nu orice ceai, unul chinezesc cu floare de lotus! Am trimis CV, am trecut de interviul telefonic şi mai am un interviu faţă în faţă, joi. Nici nu vreau să ştiu ce lucrări ştiinţifice ar cere pentru un post de secretară sau de assitant manager.

Până una alta merg să mănânc ceva tipic austriac cu Cristina şi Luci care mă încântă de mai multe zile cu prezenţa. Şi, de parcă nu ar fi deja destul noroc pe capul Vienei, vine şi Tudor săptămâna viitoare!

Dar până atunci, să ne bucurăm de această duminică!

Thursday, October 28, 2010

Barcelona Bellona

Am plecat spre Barcelona sâmbătă dimineaţa devreme, pe când abia se rumenea în cartier primul strat de carne de kebab, acest deliciu culinar tipic sectorului 10 din Viena, în care locuiesc de mai bine de două săptămăni.

Drumul spre Barcelona nu a fost direct, ci cu escală de vreo 4 ore la Duesseldorf. Prea mult ca sa nu înnebuneşti şi prea puţin ca să mai dai o fugă prin oraşul ploios. Dar după un total de vreo 10 ore pe drumuri am ieşit din aeroport la, să tot fie, 20 de grade mediteraneene.

Hotelul avea 4 stele. Am fost destul de şmecheră (citiţi norocoasă), că m-am lipit de mama la un congres de gastroenterologie şi am avut parte de toate privilegiile medicilor, printre care hotel care dă nas în nas cu Casa Batllo de pe Paseo de Gracia, cine elevate cu fructe de mare, flamenco şi alte bunătăţi.

Mai fusesem în Barcelona în timpul semestrului meu Erasmus din Valencia. Aşa că revenirea în Spania a fost şi cel mai apropiat sentiment de „acasă” pe care l-am avut în ultima lună şi jumătate de când am plecat din România. Mai ales că am fost cu mama. Dar am şi redescoperit toate elementele care mi-au plăcut la Spania în 2006 pe lângă multe lucruri noi, de care poate nici nu ştiam: Barceloneta, o parte de plajă, faleză, într-un barrio foarte latin şi cald, Pueblo Espanol – pavilion de expunere a ţării la expoziţia mondială din 1929, unde azi se pot recunoaşte reproduceri de clădiri şi piaţete din oraşe iberice, zona de simpozion, Forum, cu clădiri moderne de birouri şi plajă generoasă, pe care am petrecut citind cât timp mama asculta învăţaţi într-ale medicinei.

Am fost la o expoziţie a designerului Mariscal, în casa Mila, la Sagrada Familia, Rambla, Piaţa Spaniei, un mare monument a lui Joan Miro, Arcul de Triumf şi tot aşa.

Plimbându-ne în timpul nostru liber şi profitând de căldură, dăm peste un domn simpatic dar mult prea îmbrăcat pentru cele douăzecişiceva de grade de afară. „Numa’ Dumnezeu o ştiut că o să fie aşa de cald”, se scuză el ardeleneşte. Sigur, Dumnezeu, piloşii de la institutele de meteorologie şi cam oricine a avut contact cu buletinele de ştiri în ziua respectivă J

Experienţa plăcută de mother – daughter a fost completată şi de prezenţa unor prieteni cu care să tot vrei să-ţi petreci timpul: Dan, căruia Barcelona îi prieşte ca un disc cu muzică bună şi Luiza, veselă ca-n Bucureşti, dar cu un zâmbet de Costa Brava plin de relaxare.

Ultima seară a fost festivă de-a dreptul şi anume am primit la cina un platou cu peşte şi cu fructe de mare numai al meu: langustă, ton, somon, midii, creveţi şi alte vertebrate şi nevertebrate necunoscute. Cred că am prins puţin de „glow in the dark” de la atâta fosfor.

Am revenit în Viena miercuri seara, ca să realizez, înainte să intru în casă, că cineva mâncase din farfuria mijlocie! Adică cineva mi-a umblat la maşină. Am aflat după scurt timp că era în singuranţă, cu poliţia rutieră care a considerat că am parcat greşit. Am recuperat-o acum câteva ore usturător de scump. A trebuit să mă ducă un coleg pânp acolo, pentru că această parcare de maşini ridicate se află la capătul lumii şi nu există mijloace de transport în comun până acolo. E ciudat ca au organizat aşa treaba, mai ales că e clar că nu ai maşină, din moment ce ai treabă pe la ei.

Măcar Fordul e din nou parcat corect şi sigur şi am cum să-mi transport mâine stratul subţire de bronz la şcoală.

Noapte bună, Barcelona!

Tuesday, October 12, 2010

Belgique, c'est chic

Ultimele 4 zile am fost in Belgia. Aş spune în mod normal la Bruxelles, dar mă extind naţional pentru că duminică am mers practic până la Marea Nordului cu oprire mai lungă în oraşul Gent.Dar până acolo....

Am ajuns la Tudor acasă joi după miezul nopţii aşadar, cu 43 de euro mai săracă după ce am fost nevoită să iau taxiul de la aeroport. După un somn confortabil, o dimineaţă însorită şi o supă tailandeză, mai picantă decât aş fi sperat, am pornit singură spre culturalizare. Am stat vreo 2 ore bune în muzeul Magritte care este genial! Magritte e tipul ăla care desenează o pipă şi apoi spune că nu e o pipă. Toată expoziţia e la fel de interesantă. Am plătit 2 euro intrare şi aşa de mult mi-a plăcut că îmi venea la sfârşit să mai plătesc un bilet :) Neapărat să mergeţi şi voi când treceţi prin Bruxelles!

Seara am mers la un altfel de concert, la Botanique, fostă grădină botanică în care acum se organizează expo şi concerte. A fost acolo un one man show susţinut de o femeie (nu cred că se poate spune one woman show, deci o trec la discriminare). Violonista cânta anumite acorduri pe care în acelaşi timp le înregistra. Apoi le reda şi revenea live cu acorduri noi, suprapuse cu cele deja înregistrate, până ce îşi construia o melodie care ziceai că provine de la o mică orchestră. După un anume punct culminant capodopera se autodistrugea prin descompunere, până revenea la simplitatea unor sunete iniţiale. Nu ştiu sigur cum se cheamă tehnica, dar o să mă interesez.

După concert am plecat spre nişte puburi cu un aer internaţional fantastic. De parcă Bruxelles ar fi găzduit întrunirea mondială a stundenţilor Erasmus, sau ceva similar. Dar nu erau studenţi ci doar tineri de peste tot care trăiesc acolo temporar sau nu. O fată foarte drăguţă zbura a doua zi la Riga şi am rugat-o să ne aducă o prăjitură Karum tipică locului (un fel de Eugenia ţărilor baltice). Duminică seara am găsit două Karum în poştă :)

Sâmbătă ne-am trezit uşor loviţi în aripă de la atâta petrecăreală şi degustare de beri locale (am şi făcut un pact dus la bun sfârşit, să nu repet acelaşi sortiment de bere cât sunt în Belgia). Am profitat de vara indiană şi am închiriat biciclete ca să ne dăm în voie până la Atomium. Au fost incredibile 25 de grade pe care le-am sărbătorit pedalând în soare sau analizând discuţii pe gazoane îngrijite. Am apelat de câteva ori şi la coşul cu amintiri...

Chiar când am fost să predăm bicicleta la centru, ne-am trezit în mijlocul unei demonstraţii congoleze de dimensiuni medii, cum susţine Tudor. Eu aş fi zis "demonstratie imensă", că doar erau câteva sute de congolezi, poliţişti, scutieri, maşini de poliţie ca nişte tancuri (nu se joacă belgienii cu loganuri) şi nişte elicoptere care survolau locul. Se pare că un belgian de origine congoleză a fost în vizită în ţara mamă, unde ar fi protestat impotriva actualului preşedinte (cică nu e prea iubit de congolezii de peste hotare). Cetăţeanul a fost arestat în timp ce protesta şi găsit mort 3 zile mai târziu.

Am încheiat demonstraţiile cu o cină foarte bună la restaurantul african din cartier.

Seara ni s-a alăturat o prietenă, Vera, cu care am mai vizitat două, trei puburi din cartier, dar nu înainte să fac o ciorbă de perişoare ca la carte!

Duminică, sub acelaşi soare comandat din catalog am pornit spre Marea Nordului, pe care urma să o pozăm din oraşul Oostende. Cred că iarăşi le-a spus cineva că vin, pentru că oraşul era în sărbătoare: trenuleţe, ringispiel, baloane, saltimbanci. Noi n-am prea participat la chermeză, că doar venisem să încercăm marea cu degetul. Eu am încercat-o chiar până la genunchi, nimic impresionant faţă de mâna de belgieni care se îmbăiau în Marea Nordului în octombrie cum ne îmbăiem noi în cea Neagră în august. Şi cel mai tare mi s-a părut că, de-a lungul falezei se întindeau numeroase tarabe care vindeau fructe de mare la suta de grame. Un fel de tapas consumat în mers! Paradis!

De la Oostende am plecat spre Gent. Un orăşel comparabil cu Brugge-ul, poate chiar mai interesant. Toată lumea era înţolită de duminică, dar atât de frumos, de parcă ar fi avut toţi consilierul personal de imagine. Mă întrebam dacă nu cumva îşi alegeau toate terasele clienţii în urma unor castinguri, de arătau toţi ca scoşi din reclamă la ceasuri aurite. Jobene, cravate, eşarfe elegante, pălării, rochii! Nebunie! Am luat şi noi o bere şi o porţie de "belgian frize" şi ne-am aşezat pe malul apei.

Trenul ne-a readus la Bruxelles seara pe la 21:00. Am mai rămas puţin în oraş şi spre miezul nopţii am ajuns acasă şi am găsit în poştă prăjitura Karum, cireaşa de pe minunatul tort însorit şi glazurat cu prietenie!


Friday, October 08, 2010

Bruxelles: soyez les bienvenus!

Tudor are 9723 de melodii in Winamp. E clar ca trebuia sa cumpar zborul de intoarcere spre Viena cu data mult mai tarzie, dar pana la urma imi vor ajunge si aceste 3 zile insorite. Insorite, pentru ca zice Tudor ca exista un val de caldura care trece prin nordul Europei! Pai sa stea linistit aici pana pe luni.

Pana se raceste cafeaua vreau numai sa va povestesc cum am zburat ieri. Am plecat cu mari emotii din casa mea din Favoriten pentru ca nu stiam exact cum sa ajung la aeroport si pentru ca in Austria (dar cred ca si de acolo-ncolo) orice intrebi primesti drept raspuns un link. Tutzi ce a mai inteles nevoile mele primitive si mi-a scris concret la a cata statie schimb tramvaiul, daca fac stanga sau dreapta cand ies din casa etc. Multumiri!

Emotiile adevarate au inceput doar la aeroport cand mi-au scanat bagajul! Aveam un cadou special pentru Tudor si mi-au spus vreo doua persoane ca nu am cum sa-l trec la handbag. Cum ma asteptam, doamna de la scanner ma semnaleaza, o alta ma trage de-o parte si ma pune sa deschid bagajul. Stiam clar ce voia: borcanul cu zacusca! A zis ca trebuie sa-l las acolo, le-am urat pofta buna, in gand, si am purces. "Warten Sie!" imi spuse, cand observa ca pe borcanul de Tschibo care gazduia bunatatea de zacusca scria gramajul: 100g! Mi l-a dat inapoi si acum sta mandru in frigiderul lui Tudor, detronand humus-ul si alte bunatati tipic belgiene.

Sigur ca, orice cunoscator ar fi aflat instant ca sunt din Romania, din simplul motiv ca ma car cu zacusca intre doua capitale europene. Nu e cazul si cocalarilor din spatele meu care au inceput curand sa-mi comenteze in ceafa intr-o romaneasca foarte clara. Eram noi 3 in burlanul care duce la avion si o aud pe pitzi: "Uite, tipa din spate e draguta! Te las in urma sa intri in vorba cu ea". Atunci au facut o cascadorie in care el se preface ca se leaga la siret, ea il asteapta, totul ca el sa ma studieze. EL, un cocalar pe la 30 de ani, malac, cu geaca de piele neagra, amprenta de piele de sarpe, blugi spalaciti, spitzari de piele intoarsa cu model, pensat, bronzat, ras deasupra urechilor, care isi gelase un soi de creasta in restul de par rar ce incerca sa ascunda fara succes o pronuntata promisiune de calvitie. "Draguta? Asta? Fii serioasa! Hai ma, ca daca si asta-i draguta....EU sunt mult mai dragut ca ea!"

Adica, sigur ca as fi suportat si eu un pensat, poate un anticearcan si un strat subtire de blush, sigur ca eram imbracata de excursie si ca nu mi-am definit buclele in ziua aia, pentru ca foenul cu perie rotativa e prin nustiuce valiza! Dar sa zica el ca e mai dragut ca mine?? Stiu ca voi nu l-ati vazut si nu vreau sa par increzuta, dar, cum ar fi zis Ralush: "Si tu arati mai bine ca asta!" Adica chiar ca i-as fi dat clasa. Era mai aranjat ca mine, nu contest! Dar macar in 3 ani eu voi mai avea par, buclat sau nu!

Am scos arma cea mai de pret: buletinul romanesc tinut in cel mai evident unghi. Comentariile si hahaielile au incetat instant, spre parere de rau aproape, pentru ca pitzi incepuse sa incerce sa imi ia apararea si mai uitam si eu de jigniri. Clar au vazut buletinul. Cand ne-am aglomerat la intrarea in avion, cocalarul isi spala pacatele: "Adica da, e frumusica, dar stii tu, daca avea ochi alabstri..."

Am continuat intr-o usoara stare nervoasa pana la aterizare. Domnul afacerist care se uita la un film pe Ipad mi-a folosit involuntar ca sprijin, pentru ca in jumatatea de ora de somn m-am surprins cu capul pe umarul lui.

La aterizare, ultimul autobuz care trebuia sa ma duca spre oras pur si simplu nu a mai venit. Am luat un taxi scump, de 43 de euro. Erau banii mei de cizme! Ma visam cu ele in avionul de intoarcere, sperand sa revina coca si pitzi si sa uite si ca n-am ochi albastri. Dar ce-i drept, datoram universului vreo 43 de euro, pentru ca am primit o gramada de chestii cadou in ultimul timp.

Am mai ras la o bere cu Tudor aseara si am ciupit putin din cele 7 ore de somn obligatoriu. Acum e soare si eu plec sa mananc o goffre, ceva. And suddenly, everything's right!


Monday, October 04, 2010

O lună şi o căpşună

S-a făcut o lună şi mai bine de când trăiesc din valiză. Ştefan cel Mare, Floreasca, Sângeorgiul de Mureş, Viena Grimmgasse, Veneţia, Viena Schröttergasse, stop! Adică am ajuns la casa mea, unde o să locuiesc un an şi poate mai mult. Nu am chiar despachetat, pentru că nu e liberă camera promisă mie. Stă acolo un chinez care nu se dă dus. Azi a dat semn că ar fi găsit o altă locuinţă şi probabil că în câteva zile va îmbrăţişa inevitabilul şi îmi va lăsa camera complet nemobilată. Din fericire am deja şi o tentativă de mobilă Ikea second hand, care stă sub formă de plăci în debara, promiţând că îmi va servi ca birou, pat, noptieră şi covor.

Amână momentul că cică nu are încă maşină cu care să care lucrurile. Eu mă ofer cu Fiesta! Că până la urmă vorbim de prietenie între popoare!

Până ce colegul chinez eliberează camera eu o folosesc pe-a lui Christian. Christian e un prieten mai vechi din Erasmusul spaniol, datorită căruia am ajuns la acest apartament care se anunţă foarte amuzant! Christian e în Indonezia, camera lui liberă e acum ocupată de mine. M-am desprins cu greu de apartamentul lui Tutzi plin de veselie, afecţiune, bundas kenyer, nespresso şi simţ al umorului. Notez aici veşnice mulţumiri pe care promit să le traduc printr-un cadou scump când voi publica cu succes acest jurnal. :))

Acum, în WG-ul din Schröttergasse se observă uşor prezenţa românească. Să luam ca exemplu dulapul cu alimente: raftul 1 - paste Barilla, sos de roşii nişte cereale, nişte pesto, rafturile 2 şi 3 o făină, un ulei de măsline, condimente, aceito balsmico etc, raftul 4 - zacuscă, zacuscă, miere, dulceată de casă bună, castraveţi muraţi, pălincă în sticla de frutti fresh. Să nu uit să trimit acasă borcanele după ce voi fi savurat.

Mă mai întorc o dată la coşul cu lucruri pozitive şi extrag că aseară am fost în clubul Chelsea la un concert genial al unei formaţii cu nume şi mai genial: Someone still loves you Boris Yeltsin, cu care am şi spamuit facebookul ieri şi azi. Nu numai că am fost şi am dansat şi m-am amuzat dar am mai şi povestit vreun sfert de oră dupaia cu solistul John, foarte simpatic, din Missouri, USA.

Şi mai găsim bucuria faptului că joi pe vremea asta voi fi aproape aterizată la Bruxelles, unde Tudor mă aşteaptă să fac o ciorbă.

Şi cum a fost şi ce-am văzut am să vă povestesc!




Thursday, September 30, 2010

O dimineaţă norocoasă

Am mai menţionat dar, cum că fac naveta de la Viena la facultatea din Wieselburg - nume pe care vreau să-l traduc motamo, căci am fost somată: Cetatea Nevăstuicii. Dar aţi fi ghicit-o şi voi. Mai trebuie doar să "I.R. is better than Weasel" şi pot să put on the pants for the victory dance.

Aici în Austria totul se petrece în comunitate. Locuim (curând) 4 oameni, aşa că e o comunitate de locuit - Wohngemeinschaft, de acum numită WG.
Dacă în "pendularea" spre facultate suntem 3 în maşină se cheamă că avem o Fahrgemeinschaft, adică o comunitate de merscumaşina, de acum numită FG.

Comunitatea FG de merscumaşina s-a format azi doar din mine şi colegul Alfred care şi el "pendulează" din Viena. La 7:40 trebuia să ne vedem pe Maria Hilfer Strasse 206. La 7:35 am ieşit grăbită pe uşa lui Tutzi cu laptop în spate, ditamai (dar ditamai) pătura maro de la Ikea în mâna dreaptă şi cafeaua "to go" în mâna stângă. La 7:37 am călcat în cel mai proaspăt rahat de câine de pe Grimmgasse, chiar înainte să urc pe Maria Hilfer. Şi, cum mai nou sunt "cool şi hippie" şi port pantaloni largi, lungi şi evazaţi, nu s-a îmbibat doar talpa de Converse ci şi o bună parte din tivul deja frănjurit de la atâta umblat.
M-am oprit dezgustată să caut o baltă. De unde bălţi la Viena? Că doar ei nu au gropi în trotuar! Din fericire trecuse de curând maşina de curăţat străzi şi, în mijlocul şoselei, nu doar că era o băltoacă mică, dar şi nişte urme de spumă de la detergentul folosit în proces. Mă uit pe stradă, venea o singură maşină. Mă gândesc: "Lejer, aştept să treacă şi mă duc la bălăceală în mijlocul drumului!". Dar la Viena, politicoşii ăştia dau prioritate la pietoni şi când nu e trecere!! Era culmea să mă mai şi opresc fix în faţa maşinii să-mi îmbăiez Converşii răhăţiţi în baltă, când galanta şoferiţă avea de ajuns la serviciu! Şi mai şi întârziam la întâlnirea cu Alfred. Era clar că rahatul din talpă avea să ne însoţească la Cetatea Nevăstuicii.

Ce e de făcut? Îi spun, la prima noastră întrevedere (vorbisem înainte doar pe Facebook) : "Hallo, ich bin Carla şi tocmai am călcat în Hundescheiße"? Sau merg pe burtă şi mă fac că plouă, da' de nu miroase? Ajung la maşină târând picioarele de asfalt şi căscând ca să se creadă că umblu greu de somn. Urc în maşină şi încep să aştept reacţii. Eu nu simţeam nimic iniţial, dar după vreo 20 km, psihologic sau nu, venea un uşor miros de rahat de câine de la picioarele mele. Am zis că mai bine recunosc, decât să creadă că e propriu mie. Totuşi, această comunitate de merscumaşina e destul de importantă pentru pregătirea mea academică şi m-am gândit că mirosul de rahat nu e tocmai drum pavat spre popularitate! Desigur că am împachetat totul într-o glumiţă, din care a reieşit că de fapt nu mirosea nimic. Politicoşi, v-am spus!

Probabil mai există şi acum un mic rest de rahat pe Converse, care e în holul casei, în al cărei living, pe canapea, mă aflu. Azi a mai venit un profesor cu dialect oribil. Dar va trebui să mă obişnuiesc şi cu ăsta. Că doar sunt într-o fază norocoasă. Is' so!

Sunday, September 26, 2010

Very Venice

E ciudat să pleci din străinătate în străinătate. Adică, e ciudat să te întorci în străinătate, că de plecat e destul de normal.

Joi a fost prima zi de şcoală în Wieselburg. După prima mea noapte de couchsurfing adevărat am pornit devreme spre Veneţia, într-un autocar Setra de 60 de locuri pline ochi cu masteranzi. Ne-am împărţit pe echipe de câte 6 şi am primit pe rând teme pe care urma să le efectuăm în cele 3 zile în Veneţia: de la diverse viziuni pe care să le scriem pe role de casă de marcaj (adică dinalea cum au la magazin), la descrierea Veneţiei în 2050, apoi la o viziune inovatoare despre anul 2250, apocalipsa exclusă. Bileţele, bileţele ... cu taskuri şi probleme de rezolvat, aşa ca să nu cumva să ne simţim în vacanţă!

Profii au fost foarte bine pregătiţi despre oraş, au luat cu ei şi un nenea istoric care să le uşureze partea de ghidărie. Profa de Managementul Ideilor e oricum specialistă şi absolventă de istorie a artelor, pe când profa de Managementul Inovaţiilor a reşerşat riguros cam totul la capitolul "ce-i nou în Veneţia". Vă daţi seama că nu ne-am plictisit!

Tot pentru inspiraţie am mers cu toţii în grup organizat la Bienala de Arhitectura, dimineaţa la Giardini şi apoi la Arsenale. Credeam că e o treabă doar pentru arhitecţi, unde o sa văd practic doar nişte schiţe şi machete de neînţeles. Dar nu a fost delooooc aşa! A fost foarte fain şi interactiv şi interesant şi, da...inspiraţional! Mi-am făcut poză şi la pavilionul românesc," unu la unu", care mi-a plăcut foarte mult şi nu doar pentru că auzisem atât de multe despre el.


Am întâlnit şi câţiva studenţi de la arhitectură din Bucureşti, aşa că am bifat şi plăcuta socializare de seară, cu tineret!

Colegii de master sunt ok, poate nu chiar ce mă aşteptam dar e şi prea devreme să trag nişte concluzii. Şi poate că înainte de invenţia Google Translate aş mai fi insistat aici pe subiect ;)

Am mâncat pizza, pasta, gelatto. Nu m-am dat cu gondola şi nu am ascultat canzonette. Singurul "Ciao, bella!" pe care l-am primit a venit per sms tocmai de la Bruxelles, următoarea mea destinaţie în străinatate.

Am mai avut şi o companie plăcută pe drum, înafară de Alpi: Mircea Cărtărescu - Frumoasele străine. Dacă înainte aveam îndoieli legate de plecarea spre Viena (am plecat totuşi într-un moment în care Bucureştiul şi anumite elemente începeau să-mi placă din ce în ce mai mult) am ajuns la un pasaj care parcă a fost pus acolo să mă liniştească: "Ce mişto oraş e Viena! Am stat un an acolo şi n-aş mai fi plecat niciodată [...] Că tot m-a deconspirat cineva că m-am săturat de România, că vreau sa beau bier cu fugiţii [...] Şi-atunci, are vreun sens să trăieşti la nesfârşit în poluare şi praf, în isteria concetăţenilor, cu frica unui cutremur devastator [...] când poţi să trăieşti în minunata Vienă?"





Wednesday, September 22, 2010

Prima zi de şcoală!

Ştiţi cum în viaţă nu e totul aşa cum pare? Ei bine, nici masteratul meu care pare la Viena nu e chiar lângă Stefansdom. Ci mai degrabă aşa, la 100 de kilometri spre Linz. Mai exact în Wieselburg, un fel de Câmpu' Cetăţii, dacă vreţi, dar fără păstrăvărie.

Aici s-a petrecut azi prima mea zi de şcoală. Sigur că nu m-am uitat pe orar, că doar era prima zi, deci aveam de gând, maxim, să semnez nişte hârtii şi să beau o cafea în campus (campus e mult spus). Surpriza a fost că am avut cursuri introductive de la 9:00 la 18:00! Cu pauză de o oră. Interval în care vreo 2 ore de curs al primei profe am stat cu fruntea încreţită pentru că nu înţelegeam nimic din dialect. Mi-am descreţit-o când s-a vorbit de Botox ca produs inovativ, şi asta nu pentru că am priceput tot contextul ci pentru că se vorbea de Botox şi e general ştiut că vrem să amânăm cât mai mult procesul.

După 2 ore a venit o profă din Germania şi totul s-a luminat. Eram în sala corectă!! Ne-a povestit ea de mărci celebre, tot felul de exemple de la Apple, de David Kelley şi Ideo şi alte dinastea de-ale managementului inovaţiei cum îi spune ea. Ne-a arătat şi un filmuleţ relevant de pe ted şi la sfârşit am aplaudat-o bătând cu palma în bancă (nu, nu, nu numai eu!). Concluzia e că a fost chiar interesant şi am stat până la sfârşit de plăcere!

Acum sunt într-o casă din Wieselburg unde locuiesc vreo 6 studenţi, din care am cunoscut vreo 3 şi unde mi s-a oferit o canapea solicitată pe couchsurfers.org Totuşi rămân să locuiesc în Viena şi mai fac naveta încoace. Azi am venit blană cu 130 km/h. Sunt de neoprit.

Am mai ieşit acum 2 ore cu grupa de master în oraş (oraş e mult spus). Nu au colegii potenţial mare de "nouă gaşcă" dar ceva comunicare tot se va lega.

V-am spus că sunt prima în catalog?




Thursday, September 16, 2010

Couchsurfing

O dată cu mine se mută şi Carlatoria. Nu pe platformă wordpress, cum mi-aţi şopti unii peste umăr, ci la Viena, my current city, cum zice Facebook, care deja face spam nemţesc pe coloana din dreapta a ecranului.

Sunt la jumătatea celei mai confuze luni din ultimii ani. Totul a început pe 1 septembrie, când am plecat din apartamentul din Ştefan cel Mare, pentru a dormi vreo 2 săptămâni pe canapeaua extensibilă din garsoniera din Floreasca, locuită momentan de iubita mea Vio. Apoi am poposit 2 zile de împachetări (şi nu dinalea ca la spa) la Tg Mureş, plus nişte timp de calitate cu ai mei, între o cosmetică şi un service auto. Marea aventură a fost acum 2 zile când am condus primul meu drum fără copilot: până la Cluj. Am ascultat conducând tot albumul lui Chirilă "Am să mă întorc bărbat". Deloc simbolic, că doar nu simt că am plecat spre chin şi nici nu plănuiesc vreo schimbare de sex, dar e cam singura caseta pe care am găsit-o în grabă. Ford-ul meu Fiesta ştie multe, dar nu şi CD-uri.

Seara la Cluj m-au găzduit Dudu şi Ralush pe canapeaua lui Robert, care face surfing prin America în tot acest timp. Înainte de canapeaua Staicu, însă, am ieşit la beri cu super gaşca în Republic, un bar care, nu ştiu de ce, mi se pare tipic clujean.

De la Cluj am pornit a doua zi în zori spre Viena, drum pe care am lăsat condusul în grijă masculină şi am luat rolul de copilot, DJ şi operator GPS. Ajunsă în Viena am mers spre noua mea casă, în care am o cameră promisă de la 1 octombrie. Apartementul este în cartierul Favoriten, are balcon, eraj şi un living fain! Era destul de dezordine ieri cam peste tot, ori, cei care mă cunosc ştiu că eu am concepte diferite despre dezordini faţă de majoritatea populaţiei. Deci neapărat facem un party cu Mr. Propper şi Mr. Muscolo o dată ce mă mut.

Sunt foarte drăguti viitorii mei colegi mei de apartament: Catrin, Claudi şi Christian. Şi cu mine Carla rezultă un apartament de "C"-locatari. E fain pentru că numele care încep cu C sunt mai rare în germană şi că se spune că oamenii ai căror nume încep cu litere apropiate se înţeleg bine...

Ieri seară pe la 10 deschideam deja canapeaua lui Tuţi. Îmi stă la dispoziţie o canapea şi în livingul din Favoriten, dar dacă pot să-i stau omului pe cap, de ce să nu profit. Scriu asta aici pentru că Tuţi oricum s-a plâns ieri că am postări prea lungi pe blog, deci probabil că nu a ajuns până la acest ultim aliniat din începutul poveştii mele vieneze!

Monday, May 17, 2010

Gaudeamus a la Chicago

Ultimele 10, poate 12 zile le-am petrecut la Chicago. Cel mai mult îmi place când merg într-un oraş pentru cel puţin a doua oară. Atunci deja voi fi făcut excursia cu vaporaşul, voi fi urcat pe cel mai înalt zgârie-nor şi alte turistice. Şi atunci am timp să mă bucur de partea neturistică. Cum am făcut ultimele zile în Chicago.

O parte importantă a fost experienţa culinară. Pentru că aşa mi-am şi dorit. Cine spune că în America se mănâncă prost nu a mâncat bine în America! Americanii au bucătării de a căror popoare de-abia am auzit. Combină legume şi fructe care nici nu ştiu cum cresc. Şi prin americani vreau să spun cubanezi, brazilieni, tailandezi, japonezi şi alţii. Fiecare zi, o nouă experienţă culinaro-culturală. Aşa am mâncat El Jibarito, trimisă de Lavinia la capătul lumii, unde întoarce uliul de Chicago, spre un sandvich puertorican bogat in friptură înghesuită între două plantane (un fel de banane) prăjite.

Alex m-a dus din nou la supa vietnameză unde nu l-am lăsat să îmi comande specialitatea cu penis de bou, ci am mâncat aceaşi supă pe care o adorasem data trecută.

Punctul culminant a fost, însă, la Brazzazz. Acolo am mâncat de prânz cu cei 4 superverişori ai mei, părinţii lor hip şi bunicii lor minunaţi, înspre a sărbători absolvirea lui Alex din cadrul universităţii Loyola. Şi acolo primeai un banuţ, pe o parte negru, pe una portocaliu. Negru înseamă "no, thank you" şi portocaliu înseamnă "yes, please". Adică, vrei sau nu vrei carne? Când pucul era pe portocaliu perindau în jurul nostru chelneri care aveau diverse cărnuri şi friptane pe săbii, din care tăiam câte o feliuţă rumenită asortată frumos din salad barul alăturat. Când era destul, întorceam pucul cu partea neagră în sus şi eram lăsaţi să ne relaxăm.

Toate aceste mâncaruri trebuiau arse cumva caloric, aşa că seara mergeam la dans. Mulţumită absolvirii lui Alex am petrecut destul de studenţeşte prin fel de fel de puburi americane. Totuşi, avem aproximativ 3 kg de "more of me to love", care vor fi supuse la regim mioritic asap.

Cu toate astea, am mai băgat ochiu' şi la căte un muzeu, expoziţie Matisse, Acvariul Shedd, Facultatea de Arhitectură, Parcurile Grand şi Millennium, shopping pe Milwaukee, centru-n lung şi în lat şi câte şi mai câte.

Şi am întâlnit muuultă lume faină, am ieşit la plimbări şi brunchuri şi cafele, aproape ca şi cum aş fi locuit acolo.

Şi am stat mult, dar niciodată destul cu Ariana Vegetariana. Ni s-a alăturat pisica Claudette în ultima săptămână, pe care am suportat-o (adorat-o) destul de bine.

Aşa că multe mulţumiri echipei din Chicago, I loved to be entertained by you :)

Pe foarte curând!

Sunday, May 09, 2010

Senior Bar Crawl

De câteva zile sunt în Chicago, unde am mai fost, dar acum am o altfel de experienţă, poate mai ales pentru că Ariana s-a mutat din centru undeva în nord, în cartierul Edgewater. Aşa că, se pare, că lumea care stă într-o anumită zonă tinde să şi iasă doar prin cartier, la restaurante, puburi etc. Aşa că am ieşit mai mult prin Edgewater, mai ales ca şi verişorul Alex stă la doar 10 minute de noi şi are timp de mine faţă de toţi restu' care lucrează.

Alex, care termina facultatea săptămâna viitoare, m-a luat ieri cu el în Senior Bar Crawl. Senior, adică an terminal de facultate, bar crawl adică să ne târâm prin baruri. Adică toţi absolvenţii în curs se târăsc prin baruri, atenţie, prestabilite! Se face frumos, civilizat, cu orar. Înainte de marea ieşire se face lista cu "în ce bar la ce oră mergem toţi". Aşa că practic se cunoşteau toţi între ei, aveau şi tricouri la fel şi normal că s-au găsit şi oferte speciale la băutură. Fără să mă întrebe, Alex mi-a cumparat un pitcher de Bud Light. La cât e de rea berea aia, nici nu mă mir că investesc atât de mult în advertising. Dar să revenim. Am primit un pitcher de Bud şi primul lucru am cerut un mobil ca să convertesc pitcherul în sistem metric ca să ştiu cât beau. Ariana zice că Bud Light n-are alcool. Şi, într-adevăr, după echivalentul a vreo 3 halbe româneşti, eram pretty fresh.
Mai erau două fete cu noi, care beau Bud Light cu paiul. Mi-am amintit de studenţie. Normal că le-am spus că drinking with a straw will only get them drunker. Normal că mi-au răspuns că ştiu, şi că "that's exactly why we're doing it". Şi normal că m-am simţit foarte bătrână. Adevărul e că am 24 (douăzecişicinci) de ani. Seniorii din baruri aveau cam 21. Dar cumva se comportă cum ne comportam noi în liceu.Am simţit foarte puternic diferenţa de vârstă şi mi-am dat seama pentru prima oară, cât de tare se schimbă modul de chefuit, o dată ce terminăm facultatea. Dar după ce am dat gata pictherul am uitat de vârste şi de riduri.

La finalul serii am râmas să dorm la Alex. Din nou, ca-n facultate când tot rămâi să dormi neplănuit pe undeva, fie că nu sunt bani de taxi, fie de lene. M-am trezit dimineaţa cu dorinţa de a ajunge repede la periuţa mea de dinţi aşa că m-am grabit să ajung acasă. Am făcut şi plimbarea mahmurilor din Chicago care nu au ajuns să doarmă la casele lor (Sunday morning walk of shame). Printre ei fac slalom joggerii responsabili.

Tuesday, May 04, 2010

Jazzed

Încă zi, încă o poveste :)

Dar mai bine mă întorc în timp să vă povestesc ce 1 mai inedit am avut!

Sub clima tropicală a New Orleans-ului am pornit spre Jazz Fest, unul din cele mai mari festivale de jazz din America. Poate ştiţi deja, că eu nu sunt mare jazzeriţă. Ah sigur, ies la baruri care au jazz în nume, îmi place să ascult o muzică bună, am fost şi la Gărâna, dar nu prea am cunoscut marele line-up de pe afişele de Jazz Fest, în faţa cărora mulţi fani ai genului ar fi vărsat o lacrimă de bucurie. Pe lângă câteva formaţii care m-au binedispus că sunau foarte bine, am mers şi la una cunoscută de mine: Pearl Jam. Mai mult ascultasem albumul lui Eddie Vedder de pe coloana sonoră "Into the Wild" şi asta în special graţie lui Gigi şi deci ştiam că tipul se pricepe la muzică. A fost pretty cool, păcat doar că a fost în America, asta din câteva motive. Unul ar fi că aici, festivalul nu e ca la noi. Adică vârsta medie, în primul rând, este poate pe la 40 de ani. O coboară mult nepoţii care se joacă cu găletuţa în nisip (la propriu). Şi, chiar dacă seniorii americani sunt mult mai sportivi ca mine, au plăcerea statului pe scaun. Aşa că, o mare zonă încăpătoare din faţa scenelor e ocupată de aceşti scăunari, cu pături, jocuri, nepoţi şi lăzi frigorifice. Adică, practic, ieşi la picnic, dar în loc de casetofon îţi cântă Pearl Jam. Dacă la noi recunoşti un om care merge la festival după brăţară, acolo după scaunele cărate ca rucsacii.

Dar să vă spun de Pearl Jam. Că mi-a plăcut foarte mult! Dar, din nou, fiind în America, s-a intrat la un moment dat în direct cu eroii acestei ţări, care fac doar bine şi servesc patria în cele mai grele condiţii: soldaţii din Afganistan, care urmăreau concertul împreună cu noi, transmis live, pe care toţi zeci de mii de fani îi aclamau ca pe nişte zei. Pace?

Aşa că, am admirat soldaţii dintre paturici pline de nepoţi şi apoi, la 7 seara, când, desigur, se termină festivalul şi toata lumea pleacă acasă, ne-am reluat şi noi plimbările pe frumoase bulevarde louisiene.

Important e să stai cât mai mult pe străzi, să te bucuri de căldură şi să te fereşti de frig. Pentru că toate interioarele sunt menţinute la 16 grade, afară fiind vreo 30. Aşa le place aerul condiţionat! Şi gheaţa! Noi la hotel oprim aerul condiţionat, dar menajera îl porneşte, aşa că oricum ne întoarcem acasă în ger. O şi aud, parcă zicând: "Turistele astea, săracele, nu ştiu să pornească aerul condiţionat şi se chinuie întruna cu căldura insuportabilă" ... bine, poate nu în română.

Deci mă duc să văd aligatorii. Ştiaţi că se pot mânca? Eu îmi rezum exotismul la sorbit de stridii :) Dar cine se înscrie aici, poate primi un suvenir comestibil cu carne de aligator. Mm mm mm!

Saturday, May 01, 2010

În sushi-n jos

A fost foarte comic, că în Nerw York am poftit foarte tare sushi şi ne uitam cu Claudia, prietena şi gazda noastră din Queens, peste meniu. Soţul ei, Mihai, venea de la lucru şi scria sms ca ar mânca şi el sushi. După o baterie descărcată, o lipsă de comunicare şi o comandă plasată greşit, ne-am trezit cu 2 plase pline ochi cu caserole de sushi. Aşa că am mâncat asta 2 zile, mic dejun şi cină, aproape că am ajuns să "glow in the dark" de la tot fosforul. Dar ce buuuun!

Asta am făcut ultimele două zile în New York. Asta şi kilometri nenumăraţi prin Manhattan şi Brooklyn. Îmi place foarte mult :)

Şi azi deja m-am trezit în New Orleans. E festival, aşa că ieri de pe la 7 străzile erau pline, formaţile cântau live în baruri, terasele se întreceau în crustacee şi picanterii şi eprubete cu alcoale colorate se pasau de la unii la alţii. Bourbon Street e o combinaţie ciudată între Jazzăraie şi shake that bootie, treci de la un bassist rastafarian la raggaetoane sau hip hop. Totuşi, domină jazz-ul. Mai ales că e festival!

Festivalul se desfăşoară între 10 am şi 7 pm. Apoi lumea e pe străzi. Adică azi voi merge la concert Pearl Jam pe lumină.

La ocean nu are rost să mergem, pentru că e ceva ulei periculos chiar aici în golf. Dar vom face o croazieră pe râu, sper! Cică vedem şi croco. Abia aştept! Număr clipele: One Mississippi, Two Mississippi, Three Mississippi....

Tuesday, April 27, 2010

Downtown, baby!

A stat ploaia pe la mijlocul zilei. Cam pe atunci mă îndreptam cu mama spre restaurantul Maison (adică franţuzesc, nu oricum), unde aveam rendez-vous, fireşte, cu nişte prieteni din Bucureşti cu care altfel nu prea apucăm să ne vedem.

Dar mai bine încep cu ieri, când, tot ferindu-ne de ploaie, ne-am petrecut dupămasa în MoMa. Eu fusesem şi data trecută, dar mama nu. Mă bucur că am mers din nou, pentru o expoziţie de senzaţie: Marina Abramovic - The Artist is present. Adica era prezentă şi artista sârbă. Dar revin. Prima sală a expoziţiei arăta un video repetitiv, alb negru, cu artista. În mijloc erau doi performeri, drepţi, nemişcaţi, cu arătătoarele mâinilor dinspre public aproape atingându-se. Nemişcaţi! Dar prezenţi. Ca să ajungi în sala 2 erau două variante: cea simplă, să treci pur şi simplu şi cea inedită, să treci printre 2 fete (nemişcate) care stăteau faţă în faţă, nude, la o distanţă la care, cel mai probabil, te atingeai de sânii a măcar uneia dintre ele. Am fost inedită.

În sala doi erau prezente două personaje de sex opus cu o strânsă legătură între ele: părul! Ambele personaje aveau părul lung. Stând spate în spate, cozile erau împletite într-una singură. Legaţi, nemişcaţi!

Şi când credeam ca nu se poate mai incomod, am ajuns într-una din sălile finale. Acolo, o fată frumoasă, graţioasă, nudă, stătea suspendată pe un scaun de bicicletă fixat în perete, cu încă un sprijin minim al călcâielor într-un soi de bare scurte ce se iveau la nivelul potrivit. Gen...
Şi stând aşa, suspendată pe scaunul de bicicletă, flutura braţele în sus şi în jos, foarte, foarte lent.
Atât de tare m-a impresionat graţia şi efortul domnişoarei, încât am uitat să menţionez nudul din sala anterioară, peste care era întins un schelet uman.

Artista trona la etajul 2. Cum altfel decât...nemişcată (ce, credeaţi că zic nudă?) ? Marina Abramovici stătea pe un scaun într-o robă lungă roşie, în faţa unei mese. Vizavi, un scaun, pe care vizitatorii erau invitaţi de un mesaj scris să se aţeze şi să completeze imaginea statică într-un soi de staring contest. O fată stătea acolo de când am ajuns. Să fi tot fost vreo 3 ore, că totuşi, vorbim de MoMa NYC. Aş fi înfruntat-o şi eu pe sârboaică, dar roşcata prea-mi părea ambiţioasă şi prea aveam multe de văzut în New York.

Am continuat foarte turstic. Azi "am ars-o" prin buticurile din Soho, China Town, Lil'Italy, Broadway via Time Square, EmpStBuilding şi altele, într-o ordine mai logică decât reiese cea din enumerare.

Mâine se va zgâlţâi Brooklyn Bridge-ul cu mine.

Aţi observat că folosesc diacritice? E şic, nu? :)





Sunday, April 25, 2010

Cea mai lunga sambata

Am ajuns ieri seara in New York, dupa o zi foarte lunga. Nu lunga, pentru ca m-am trezit obosita, mi-am facut bagajele, am zburat la Varsovia si dupaia 9 ore pana la New York, ci lunga pentru ca nu s-a mai terminat. Pentru ca au trecut vreo 30 de ore si era tot sambata. Ca, urcand in avion la ora 17:05 si zburand vreo 8 ore era tot lumina afara. Am dormit in avion vreo 4-5 ore. Apoi m-am trezit, am mancat un mic dejun, am baut o cafea si apoi fireste, a apus soarele.
Singurul mod de a monitoriza momentul din zi in care ma aflam fizic a fost sa ma gandesc bine daca mi-e pofta de friptura sau cereale cu lapte, blugi sau pijama, cafea sau bere?

Ideea e ca am ajuns la New York si ca ma lupt cu jet lag-ul. O ploaie teribila ma tine in apartamentul din Queens. Ploaia si mama, care inca nu se urneste spre nicaieri.

Am dat o tura de cartier ca sa cumpar bere si cafea. Am intrat si in CVS sa vad care mai treaba pe acolo.

Scriu de la un laptop cu tastatura bulita, dar sper sa reusesc sa imi adaptez propriul laptop la noul voltaj, cat de curand.

Carlatoria reincepe! The queen of Queens is back! Cafea sa fie!