Wednesday, May 18, 2011

U.S.A. 3.3


Nu a trecut mult timp de când am revenit la palat. Nu e o metodă de a alinta duplexul studenţesc în care locuiesc în districtul 10 al Vienei.Ci e vorba de palatul Eschenbach, practic încă unul din palatele Vienei, unde se ţine în seara asta un mare bal. Eu cenuşăresc la garderobă, unde nu e mare lucru de făcut, pentru că afară erau vreo 20 de grade când au început să sosească elegantele călăşti. Sau or fi fost totuşi taxiuri...E interesant să lucrezi la garderobă la un eveniment. Toţi vin şi pleacă deodată şi între aceste valuri mai sunt vreo 5 ore în care rarisim vrea câte unul să ia ceva din sacou sau să depună ceva în vreo plasă. În rest,  şed cu muzică de bal şi Red Bull, care sper să mă ţină trează încă vreo 4 ore. Încă nici nu a bătut orologiul miezul nopţii...

Mi-e foarte somn pentru că am avut 8 ore de curs azi. Dar cu 2 lectori foarte tari! Unul din SUA, stabilit la London şi umblător prin lume să zică despre inovaţii şi un specialist în marketing, austriac, care s-a plimbat în poziţii de top pe la mari firme internaţionale.

Americanul s-a prezentat foarte energic şi ambiţios şi ne-a purtat prin tot felul de jocuri de creaţie, creative problem solving, procese de generat idei şi altele. Practic cred ca ne-a plăcut tuturor, mai ales pentru că era aşa diferit faţă de profesorul clasic austriac, care le zice bine, dar nu cu aceeaşi lejeritate sau umor... parcă...

Sau poate că sunt eu încă puţin cu urme de PTD (Post Travelling Depression, unde depression este, pentru mine, un cuvânt foarte mare), pentru că să nu uităm că încă nu s-a împlinit luna de când am revenit de partea asta a marelui lac.

Cine a citit postul anterior ştie, probabil, că plimbările mele au fost descrise până în momentul în care m-a luat un avion din Baltimore spre Chicago. La Chicago mă aştepta Ariana în aeroport (metaforic, pentru că de fapt am aşteptat-o eu vreo 20 min) şi  am pornit în bruma dimineţii spre Edgewater, cartierul ei. Ne-am ocupat în perioada imediat următoare de petrecut timp împreună, apoi ea de o lucrare pe care trebuia să o predea într-un curând şi eu de somn necondiţionat. Tare m-am bucurat să cunosc şi familia la care face babysitting, nişte copii adorabili şi extrem de deschişi şi veseli.

(....)

Am plecat să petrecem Paştile la Detroit. Acolo avem o familie mare şi superbă. Practic vărul primar al mamei care e stabilit acolo cu wonderwoman Simona. Împreună au 4 copii, verişorii mei de gradul 2, din care au fost acasă Alex – de generaţia mea, Marie 10 şi Luca 5. Unde mai pui că toată casa aia e un carusel, un joc, o fantezie! Şi cireşele de pe tort, Doina şi Nichi, bunicii verişorilor! Aşadar, party of 9 am petrecut în casa călduroasă un weekend excelent!

Detroit-ul nu e un oraş frumos. E plăcută partea cu faleza care are skyline canadian. Adică puteam trece râul şi să bifez şi Canada, asta într-o lume ideală, fără vize. Şi vreau să mă corectez pe loc, pentru că „râu” poate fi greşit plasat aici. Alex mi-a explicat că de fapt e vorba de o strâmtoare între 2 lacuri (din care niciunul nu e Michigan , cum aş fi bănuit eu judecând după stat). Tot Alex mi-a explicat că Detroit, în franceză înseamnă efectiv „strâmtoare”. Asta, aşa, pentru partea trivia a acestui blog.

În noaptea de Înviere am fost la biserica ortodoxă din zonă (una din ele, la Detroit fiind o mare comunitate de români, se găsesc şi mai multe biserici ortodoxe). Preotul de acolo era vestit că face slujba mai scurtă decât alţii, deci am acceptat să merg să văd cum se înconjoară biserica în America. Cam ca la noi. În drum, însă, am observat un lucru, nu ştiu dacă neortodox dar sigur nu neaoş. Am ajuns la partea unde se aprind lumânări. Descifrez bine „Vii” şi când mă uit vizavi...un automat de Coca Cola! Credeam că e o glumă subtilă pe care aş fi apreciat-o enorm...dar de fapt secţiunea de lumânări pentru „Morţi” am observat-o imediat după, înghesuită lângă categoria celor mai norocoşi dintre noi, pe când automatul de suc deservea vreunui însetat deshidratat de post negru. 

Ziua următoare am fost la altă biserică, unde am avut parte de un prânz bogat în sânul comunitâţii române din jurul Detroitului. Vreo 40 de oameni adunaţi într-o sală anexată bisericii ortodoxde, cu iz de cămin cultural de la noi. Bucate bune, preparate de doamnele prezente, ciorbă de miel cu tarhon, ridichi, telemele, drob....şi prăji. Deci meniu complet de Paşti pe care l-am mai diversificat noi cu o tură de mici grilaţi cu Alex mai târziu în terasă. Ne-am permis, că doar alergasem vreo juma de oră bună dimineaţa, într-un parc din apropiere.

Luni, prima zi de Paşti, am pornit-o cu Ari înapoi spre Chicago, după cum a aflat şi ploaia care nu mă scapă din priviri cum păşesc în Illinois. Şi la început am crezut că e coincidenţă, dar din 3 vizite la Chicago am cam un singur set de poze afară şi fără glugă.

La Chicago am încercat să sorb la maxim din timpul Arianei. Ea avea sesiune şi eu chef să fiu alintată. Alintată am fost şi ea a încheiat semestrul cu A pe linie, deci undeva ne-am armonizat numa’ bine!

Toată lumea era în sesiune şi totuşi am ciupit câte puţin din  timpul lor, adică a prietenilor din Chicago Karla, Ralu, Anca, Tully...

M-am plimbat şi singură puţin prin Wicker Park şi Milwaukee, o zonă foarte hipsteră a Chicago-ului şi, spun unii, unde s-a dat startul la concept efectiv. Ştiind asta dinainte, am perceput ca normal să existe străzi cu magazine vintage, handmade-ul să fie la el acasă şi cofetarii de cupcake să fie bărbaţi uşor efeminaţi. E interesant că există un trend să ai ce nu are nimeni, să bei beri din ţări îndepartate, să guşti mâncăruri a căror denumire nu o poţi reţine, etc. Şi de ce să ne mirăm atunci, că în acelaşi Wicker Park am găsit într-un magazin numere din revista Omagiu, de vânzare cu 25 de dolari bucata? N-are nimeni!

Tot în Chicago am văzut banca „drive through”, unde tragi maşina aproape de aparat şi rezolvi chestiuni bancare de zici că plăteşti o taxă de pod. Sau, în alt caz, tragi maşina în dreptul unor containere, în care predai, pe geam, cărţile de la bibliotecă. Şi mai târziu, în supermarket, cobori lejer pe scările rulante în timp ce coşul de cumpărături, plin, se dă în paralel pe nişte şine şi te aşteaptă, jos, cuminte.

Unele lucruri în America îmi dau senzaţia că mă aflu brusc în viitor.  Altele, că sunt în absurd. De exemplu, salonul de manichiură din Harlem în care doamnele primeau manichiura făcută exclusiv de domni asiatici de vârsta a doua.

Îmi place foarte mult în America! Dar mai ales pentru că am fost tot timpul în regim alintător. Şi pentru că ne plac clişeele şi acolo sunt la tot pasul.

Sper ca la anul, pe vremea asta, să postez despre încă o excursie în America de Nord. Şi poate una în America de Sud.

Important e că lumea e mare şi că blogurile astea nu limitează numărul de poveşti.

În Viena e din nou bine! Dar aştept şi să ajung în România prin vară. Sunt curioasă câtă lume mă va întâmpina cu: „Ai fost în State? Şi cum a fost? Pe unde te-ai plimbat?” Voi ştii atunci să mai comand o cafea. Că povestea s-a dovedit a fi destul de lungă....

Monday, May 09, 2011

Stand by

Doream să mă apuc mai devreme de acest post dar am fost plecată scurt în România şi nu am apucat. Haha...nu-i adevărat! Am fost doar la Ambasada României în seara asta, la un concert şi, cum cere evenimentul, m-au orbit paietele doamnelor aşa că, abia acum încep să văd nişte taste cu ochiul stâng.

M-am gândit puţin cum să mă îmbrac. Am crezut că nu se mai poartă „rochia de revelion” pentru o seară stundenţească, chiar dacă implică ea o mică orchestră şi un cor. Dar am greşit! Din noroc mi-am luat o rochie extra „casual”. Şi asta mai mult pentru că blugii pe care i-am plănuit pentru azi, cumpăraţi vara trecută, nu mă mai avantajează chiar aşa cum ţineam eu minte. Şi chiar şi când am observat asta, din negare sau naivitate, primul meu gând a fost: „Oare ce mi-a trecut prin cap acum un an să îmi cumpăr blugi atât de strâmţi, când doar mie îmi place să mă îmbrac lejer!” Haha!

Aşa e de fapt, că după 3 săptămâni de America te întorci acasă şi nu ştii ce poate fi mai periculos: să  verifici kilogramele sau amprenta de carbon?

Ultima zi în New York ne-a plouat tare. Am mai prins un pic de High Line Park (o treaba mai noua, o fostă linie de tren suspendată, transformată în parc, deci fain!) cu semi soare şi apoi un ceai cu poveste la un italienesc din Chelsea Market.Am revenit după, pe o ploaie torenţială în Time Square şi de acolo cele 4 „blocuri” spre hotel. Bagajul mi-a fost gata în timp pentru a fi preluată de 3 venezueleni care urmau să mă ducă să-l vizitez pe un vechi prieten, Silvan, pornit din Mureş şi stabilit acum in Winchester, Virginia. Adică aceşti venezueleni erau prienteni cu el şi am avut noroc să îmi potrivesc orarul cu ei şi ei au fost drăguţi să mă ia cu ei în Dodge-ul închiriat. Mi-a făcut plăcere, după vreo 8 zile, să îmi aud din nou numele pronunţat cu R apăsat, sau „R” rulat cum s-ar traduce motamo din engleză sau germană.

Prima diferenţă culturală a fost că brusc nu mai eram în America, ci în „America de Nord”.  Logic, de fapt...dar mi-a luat ceva timp să mă obişnuiesc, aşa că cred ca am rămas la Estados Unidos o vreme.

Silvan ne aştepta cu masa pusă pe la 2 noaptea, când am lăsat în urmă ruperea de nori (aici e dramatizare, că eu de fapt am dormit dusă tot drumul). Oricum, ziua următoare a fost senin şi verde totul şi după un mic dejun extra tipic american cu bacon şi ouă şi pancakes, ne-am pornit toţi 5 pe nişte serpentine prin Apalaşi (cu maşina, desigur), pe valea râului  Shenandoah, ca să degustăm vin şi să  privim privelişti de-ţi taie respiraţia. La locul de degustat vin am primit şi un tur explicativ, ţinut de unul din fiii acelei moşii. Partea mea preferată a fost când ne-au întrebat de unde suntem. „Venezuela and Romania, just like the regular groups of tourists you get!”.
La fel de amestecată a fost şi cina, o ciorbă românească şi o plăcintă venezueleană, urmate de nişte jocuri de societate americane.

După 2 nopţi de găzduire perfectă în Winchester mi-am luat la revedere de la Silvan şi am plecat cu o prietenă de-ale lui (parcă DOOM acceptă acum şi varianta „de-a”, cum acceptă mai nou şi „locaţie” pentru „loc”- hah!) să vizităm Washington. Deci eu chiar nu înţeleg de ce zice lumea că nu ar fi cine ştie ce. Că chiar e cine ştie ce!! Wow! E Capitolul acela imens, monumentele, Casa Albă, muzee infinite şi atât de mult spaţiu şi verdeaţă! Plus că toată partea de George Town, cu restauranţele şi case superbe, au un aer european rar întâlnit în marile oraşe din America. Deci nu există să fiţi în zonă şi să nu fugiţi până la D.C. (cum îi spune toată lumea), pentru că merită tare o zi, două din timpul vostru!

M-am despărţit de Maryory cu besos şi abrazos şi mulţi de gracias în gara din Washington, o clădire superbă pe care am admirat-o în fugă, pentru că trenul meu spre Baltimore pleca în câteva minute. Nu mult mai mult de câteva minute, adică vreo 45, a făcut şi până să ajungă acolo. Au fost primele minute de respiro de când începusem călătoria americană, adică primele minute în care să folosesc vreuna din cărţile cu care mă încărcasem din Viena. La îndemână ţineam o carte de Eliade pe care, cu toate că ştiam că nu o să am timp să o savurez  cum se cade, am luat-o mai mult pentru că îmi place mie uneori să am Bucureştiul la mine.

Am ajuns foarte repede în Baltimore, cum spuneam, şi câteva alte minute mai târziu mă instalam în camera de la subsol a prietenei mele Ioana, care face (şi între timp a absolvit cu brio) un internship la un mare hotel . Baltimore e un oraş port, cu fructe de mare dar fără partea de plajă, cu un centru foarte drăguţ, dar care nu merită neapărat un drum extra din celălalt capăt al continentului. Totuşi, dacă sunteţi prin Washington şi vă e dor de nişte vapoare şi un crab cake, nu o vă pară rău că aţi străbătut drumul scurt spre Baltimore. Mie una mi-a părut foarte bine, pentru că am cunoscut un mediu de „internişti” foarte haioşi, am petrecut destul de studenţeşte on a school night şi am depănat nişte poveşti foarte binevenite cu Ioana, cu care, dat fiind contextul, mă văd rar, rar.

Amuzant a fost la un pub în Baltimore un barman tare mărinimos. Am cerut o bere când am venit şi apoi pe rând am mai primit una (şi când spun una, luaţi aminte că şi părinţii mei citesc acest blog) şi fetele au mai primit şi ele rânduri din ce comandaseră şi apoi toate îngheţată şi la sfârşit am avut de plătit vreo 5 dolari de persoană după ce, vorba aia, „am mâncat bine, am băut bine”. Eu nu înţeleg cum funcţionează economia acelui continent de nord!

Ori, pe cât de uşor mi-a fost să ajung la Baltimore, pe atât de greu mi-a fost să plec. Şi nu scoateţi batista, că nu o zic în sensul sentimental, că nu m-am mai putut desprinde, oricât de bine m-am simţit, ci la modul (dez)organizatoric. Că mie îmi place să călătoresc spontan şi să fac planuri din drum - e una - dar parcă în săptamână mare, într-o ţară care prin titlu e mare că doar se compune din atâtea alte state, „go with the flow”-ul ăsta hippy şi liber nu se potriveşte mănuşă. Că una e să faci un plan mental în avion când oricum nu merge Google Maps şi alta e să vezi că faci 20 de ore de la Buffalo la Detroit cu autobusul...şi apoi când mai şi afli că aia e prescurtarea prin Canada şi tu nu ai viză....mda...

Dar iepuraşul de Paşti a venit mai devreme anul ăsta. Şi mi-a adus un bilet de avion gratis! Şi nu în sensul că l-a plătit vreun sugar daddy. Realmente gratis! Pentru că Ariana lucrează pentru o doamnă super, care la rândul ei lucrează pentru United Airlines care la rândul lor au avioane şi dau ocazional bilete free of charge angajaţilor lor. Se cheamă bilete in stand by. Adică, nu ai un loc atribuit; mergi la avion şi dacă e loc zbori, dacă nu mai stai pâna la un avion care „te ia”. Eu am avut loc la primul, că doar cine se mai trezeşte să zboare la 6 dimineaţa între Baltimore şi Chicago? Un mare mister pentru mine rămâne: de unde a ştiut bagajul meu în ce avion am avut loc?? Pentru că eu am aflat doar cu câteva minute înainte de decolare că voi zbura şi când am ajuns la Chicago, bagajul era acolo!

Alte mistere din America de Nord, relatări pascale din Detroit şi elemente din „viitor” la Chicago vă tot povestesc mâine, poimâine....




Monday, May 02, 2011

Jetlag


Am tot amânat această poveste pentru că mi se părea că sunt prea obosită de la jetlag, dar iată cum chiar jetlagul îmi dă chef de poveşti la miezul nopţii.

Eram sigură că voi dormi pe avion la întoarcere şi că voi fi reglată la orar european odată aterizată în Viena. Aşa au crezut toţi colegii mei de zbor, când au văzut că, într-un avion  arhiplin eu eram singura care se lăfăia pe două locuri. Mi s-a părut şi mie putred norocul, mai ales că încercasem înainte de îmbarcare să schimb locul de pe bilet şi am fost asigurată nepoliticos că avionul e supravândut şi că nu există niciun loc neocupat. Să-i spunem aşadar karma, dinaia care mie nu îmi place deloc că mereu se egalează cu ceva mai neplăcut. Dar despre karma citeam în revista Wired chiar în momentul în care a venit un steward la mine să îmi spună că s-a produs o greşeală şi că, dacă nu mă deranjează, va trebui să mă mut lângă un domn ce sforăia 5 rânduri mai în spate.Şi atunci am făcut ceva foarte atipic pentru mine: i-am spus că mă deranjează şi că e problema lor că au făcut aşa o greşeală şi că eu o să rămân pe locul de la geam şi o să păstrez şi locul de lângă mine liber, pentru că am plătit mult pe bilet şi....nu-i adevărat! Sigur că am zis că aş prefera să nu, dar că mă mut dacă e vreo problemă. A spus că revine. Cred că l-am impresionat complet abia o oră mai târziu când vărsam 2 lacrimi pe finalul desenelor „Rapunzel” (blame Disney!!), astfel că, singurele motive pentru care m-a mai deranjat au fost legate de servit şi strâns chestii. Revista Wired, în schimb, la care ţineam destul de mult, am uitat-o în avion....

Dar ce căutam eu în acel avion? N-o să pot învălui întrebarea asta în mister, că la cât am împânzit facebook-ul cu tot ce am făcut prin state,ştiţi cam tot şi trebuie să caut acum în carneţelul roşu dacă nu cumva am notat vreo picanterie de nedescris sub forma unui status şi adevărul este că ... poate.  

Dar adevărul este că îmi place şi să detaliez...aşa că să începem cu New Yorkul.

Anul ăsta am fost acolo pentru a 3-a oară. Am ajuns să merg o dată pe an, cum mergeam alte ori la Costineşti. Dar de fapt, la Costineşti am fost doar de 2 ori...o frecventa mai apropiată în cifre ar fi Sovata. Deci m-am învârtit bine!

Anul ăsta însă am fost cu scop preponderent intelectual şi anume să particip la un workshop la o firma de marketing de acolo, workshop exprimat printr-un concurs, urmat de un premiu pe care l-am câştigat! Obiectul de promovat era dintre cele plictisitoare: plain yogurt! Nu tu arome, fructe sau bifidus essensis. Numai iaurt. Şi tema era să-l denumin, împachetăm, bibilim şi comunicăm ca pentru new yorkezul de rând. Aşa că, 5 zile de cream cheese bagels (un fel de corn cu brânză topită) şi cafele luuungi mai târziu aveam un concept destul de bun, un speech repetat după vreo 2 margherite şi nişte postere făcute în Photoshop cam după ureche...suficient însă să convingem patronu’ american să ne declare câştigători de pitch. Laude, poze şi atenţii!

E interesant să fii în New York şi să te împarţi între „un job” de la 9 la 6 şi o ditamai metropola de vizitat. Din fericire eu „fusesem la statuie, urcasem în turn şi vizitasem muzeul”. Şi, să recunoaştem, orice puzzle devine interesant doar după ce ai toate marginile. Ei bine, am completat interiorul cu ponturi de la prieteni, cu prieteni, cu mese lungi în locuri premeditate, cu Guggenheim, cu High Line Park, cu Chelsea Market, cu plimbări în Village, cu jogging pe Hudson River şi Central Park şi ... apropo de Central Park şi de jogging...să vă povestesc cum am devenit clişeu.

Ce e cert la New York este că nimeni nu e niciodată străin, sau turist, sau ... de fapt, nu prea interesează pe nimeni de unde eşti. Nu te va aborda nimeni pe o altă limbă decât a lor şi nu vei ieşi în evidenţă nici ca localnic nici ca turist, indiferent de seriozitatea obiectivului aparatului foto ce-l porţi în piept şi care ţine umbră hărţii de Manhattan. Şi totuşi, în jurul lacului din Central Park cu o sticlă strivită de Poland Spring în mâna dreaptă şi nimic altceva să mă dea de gol, simţeam ocazional cum atrag priviri „ocheate”. Erau turiştii. Care îmi aminteau de mine cu 2 zile în urmă, cum priveam joggerii din Central Park, singurii care garantau să fie localnici. Aşadar, din cauza unei ape locale şi a unui obicei atât de popular la americani (joggingul), m-am simţit pentru câteva momente ca un clişeu, de parcă aş fi putut să fiu în orice fundal de scenă filmată acolo, confundată cu new yorkezul de rând care îşi  vede de cardio-ul lui.

Ce mi-a plăcut de data asta la puzzle-ul new yorkez a fost să părăsesc Manhattanul şi să merg strategic prin alte borough-uri. Am ajuns în Brooklyn, Staten Island (port), Queens (din nou) şi am făcut şi partea de nord a Manhattanului, care nu e un borough  separat, dar pentru mine o cu totul altă lume faţă de sudul insulei: The Harlem.

În Harlem am fost o seară să mâncăm la un steak house, vestit că a câştigat în 2010 cel mai bun BBQ sauce din America. A fost perfect!  Acolo nici nu aş numi-o experienţă Harlem, că doar ne-am trezit din metrou în restaurant. Dar am revenit câteva zile mai târziu, „printre blocurile gri”, pentru o experienţă de ţinut minte, dar nu neapărat prin confortul creat. Am şi avut o zi de videoclip hip hop, unde vedeam mereu „gangs” de băieţi adunaţi la marginea străzii cu muzică tare din maşina cu subwoofer. Eram singurii oameni îmbrăcaţi colorat, în rest predominând jeans şi negru. Am văzut filmarea unui film sau a unei reclame pe un teren de...basket desigur! Dar punctul culminant a fost când de partea cealaltă a străzii nişte tineri spărgeau o poartă înuiată cu lacăt...cu toporul. Adică doi se ocupau de spart şi 4 de stat de şase. Cam ăla cred că era momentul în care trebuia să fim buni cetăţeni şi să-i întrebăm dacă şi-au pierdut cheia. Nu?

Pacea şi dragostea, însă, sunt în Brooklyn, Williamsburg.  Să nu ocoliţi acest cartier când mai ajungeţi în New York. Când vremea e bună ies tinerii şi fac „flea market” pe trotuare şi marfa lor variază de la viniluri vintage la cărţi, la haine vintage, la ochelari vintage, la accesorii vintage şi alte lucruri nebănuite şi vintage. Probabil o să vă caute (pe băieţi) de ochelari Ray Ban şi barbă la intrare în cartier, dar treceţi lejer pe orice bicicletă cu o singură viteză sau cu un lomo la gât. Fetele, aceleaşi accesorii, să nu se ferească de bretonul scurt, fuste largi şi pantofi stil masculin. Moda de mâine văzută azi. Hip, vine de la hipsteri. Nu mai vorbesc de cupcake-ării, brânzetării franţuzeşti, beri din toată lumea, dar şi bine implementatul Brooklyn Lager, restaurante vegetariene sau sandvicherii atipice. Aş mai fi stat o zi întreagă să adulmec şi studiez ciudăţeniile acelui colţ de lume!

Dar, între timp, în colţul acesta de lume se încheie primul capitol al călătoriei USA re-reloaded. Reveniţi zilele următoare şi am să vă spun ce căutam cu nişte venezueleni simpatici într-un Dodge, ce ascunde stejarul est european în Virginia şi cât de aproape am fost de Canada, cu toate că nu am ajuns niciodată la Niagara.