Poveşti de practicantă

N-am mai pornit demult diacriticele. Fac asta doar pentru blog si tot mai rar pe facebook, pentru că acolo parcă postez mai mult în engleză în ultima vreme. Ori la birou, ş e ö, ţ e ä, ă e ü. Are sens ce zic, nu?

Ieri, la birou, am simţit pentru prima oară, de când sunt mândră practicantă la Young & Rubicam, că a fost nevoie de mine. Tocmai ieri, când speram să mă pot ascunde în spatele monitorului şi să nu-mi vorbească nimeni, că eram obosită, nedormită şi negândită.

Să merg totuşi câteva zile înapoi în timp, ca să vă spun cum ajung să fiu aşa de epuizată într-o zi de luni.

Săptămâna trecută a început cu o petrecere la firmă, mult aşteptată de mine, pentru că într-o lună de practică nu reuşisem să mă împrietenesc cu mai nimeni şi mă săturasem să-mi mănânc salatele singură în pauza de prânz. Începusem să duc cu mine la birou caserole cât mai impresionante, ca să atrag curioşii în conversaţii: am dus ciorbe, să văd dacă îi prind pe partea cu diferenţele culturale, am dus specialităţi austriece cu diverse denumiri ce se termină în “rl” ca să vadă că le apreciez bucătăria. Dar nu am reuşit propriuzis să mă apropii de “fetele de la Danone” până când nu am ţinut cura de crudităţi vegane. Că atunci când ai o problemă, când ţi-e foame constant şi eşti cu glicemia la pământ, atunci vin fetele cu tortellini  şi prăjituri să se intereseze de starea ta!

Până la petrecerea menţionată, însă, încheiasem toate curele şi până la urmă, niciun subiect nu se abordează aşa uşor cum se întâmplă atunci când liantul e un cocktail fin.

Sărbătoream mutarea din sediu a unui departament întreg, care a crescut şi se muta cu totul din clădire. Nu puteau să îşi ia zborul fără să ne cinstească pe noi, rămaşii, cu un gulyas şi un caipirinha.

Îi studiasem pe colegi la şedinţe, cam ştiam care cu ce se ocupă, aşa că băgatul în seamă nu mi-a fost prea greu. Cel mai bine a curs o conversaţie cu o doamnă pe care o aud mereu vorbind la telefon în maghiară şi o ascult cu un sentiment de dor de casă. Abordarea a fost clasică “Eşti din Ungaria, nu?” Mi-a zis că da, că a locuit până de curând în Budapesta, dar că de fapt e din Transilvania”. Îmi venea s-o strâng în braţe şi i-am spus (totul în germană) că şi eu sunt din Ardeal. De unde? Din Tg Mureş. Nu pot să cred, şi eu tot din Tg Mureş sunt, tata locuieşte şi acum în Dâmbu. I-am povestit ce mai e nou în oraş, că s-a renovat Pţa Teatrului, că la Platou este pistă de jogging. Ieri m-a salutat cu “bună dimineaţa”...

Ziua următoare aveam în plan un drum la Bratislava, cu Octavia şi Nicol în maşină şi Teri Hatcher în geantă. (Cui nu-i răsună, să ştie că Teri Hatcher e Susan în Desperate Housewives şi pentru nostalgici, Lois Lane în serialul Superman). Nicol şi Octavia veniseră pentru companie şi plimbat, Teri Hatcher de model pentru coafeza la care mă programase amicul meu slovac, Peter. N-am întâlnit niciodată un om atât de indiferent la imaginea lui Teri Hatcher ca doamna roşcată cu permanent prost, care mi-a dat poza la o parte cu un aer de “ştiu eu mai bine”.  Dar chiar că a ştiut că m-a tuns binişor, pentru un chilipir şi 10% bacşiş. Chiar e afacere asta cu saloanele din Gratislava.

Amicul Peter serba întâmplător ziua de naştere în aceeaşi zi aşa că ne-am afişat noile frizuri într-un celebru Pivovar (pe care îl recomand cu drag: Bratislavski Mestiaski, în spate la Crown Plaza)

Zilele următoare au trecut repede, repede, cu şcoală multă şi mici plimbări de toamnă. Duminică am fost să-l văd şi aud pe Mircea Cărtărescu în cadrul unui festival de literatură care a adunat spuma (luncii) Dunării şi i-a adus la Viena pentru 3 zile. Trebuia să înceapă la 19:30, dar toată lumea era încă afară şi Mircea (cum îl menţionam între noi cu ceilalţi românaşi) sorbea dintr-un pahar de unică folosinţă vin roşu. Cel mai simpatic mi s-a părut, că a încercat să intre cu băutura în sală  şi domnul de la intrare – i-aş spune plasator – nu l-a lăsat, aşa că Mircea a mai stat afară jumate  de minut să-şi spele gâtul cu vinul rămas, ca să nu-l lase glasul citind din “Orbitor”.

Aş fi mers să schimb o vorbă cu el după lectură, dacă nu aş fi reşinut din “Frumoasele străine” nişte descrieri ironice de astfel de întâmplări, mai ales una despre fata aia urâtă care îl abordează, parcă în Paris, la un moment dat.

După lectură am mers să dorm la Octavia, ultima ei noapte în Viena, între timp trezită după prima din Roma. M-am culcat târziu într-o casă străină. Pe la 5 dimineaţa m-am trezit spontan ca să îmi dau seama că Octavia plecase. Eram singură într-o casă nouă, fără să-i cunosc pe locuitorii de drept, care nici nu erau prezenţi. De aici însă insomnia şi starea de disconfort. Eram instruită doar pentru esenţial: la plecare să trag uşa după mine, care se încuia automat şi să ştiu să folosesc maşina de cafea. Pe la 7, după două ore de privit tavanul intens, mi-am facut cafeaua, am mai citit ceva şi la 8 mă plimbam agale spre birou.

Am ajuns frântă şi nedormită, cu un singur gând care mă bucura şi anume, că nu aveam mare lucru de făcut şi că şefa mea era în concediu deci nu avea cine să îmi dea taskuri noi, teoretic.

Dar nici nu mă salutasem bine cu Ilona, ca între tîrgumureşence, că o altă colegă a venit la mine să o ajut cu o traducere din engleză în germană. Că aşa se întâmplă când socializezi la petreceri: lumea află cine eşti, la ce te pricepi şi dacă mai pari şi de treabă, lista cu “to do” sare de la “leneveală cu faţă de om foarte ocupat” la traduceri, exceluri sau powertpointuri pentru colegi.

Însuşi directorul cel mare a venit la mine, cu primele vorbe adresate direct până acum, să mă roage să fac urgent o prezentare despre o marcă şi uite aşa a trebuit să dau randament după 4 ore de somn neliniştit.

De fapt, eu am învăţat la Young & Rubicam (scris şi Y&R, zis şi Young) să folosesc un program care analizează 1056 de mărci austriece şi poate să spună despre fiecare dintre ele, detalii surpinzătoare cu privire la consumatori. Momentan doar şefa mea şi cu mine ştim să folosim programul, nu pentru că ar fi extrem de complicat, ci pentru că ştie să facă foarte multe chestii şi necesită mult timp investit. Şi cum şefa mea a fost ieri în concediu, eram singura din clădire care putea să livreze informaţiile relevante pentru un pitch în pregătire.  Practic, de nelipsit, nu? :D

Mi-am luat un mare “thumbs up” la sfârşitul zilei, ceea ce mi-a mai dat energie pentru încă o socializare cu un amic, în centrul Vienei, după orele de birou. La petrecerile de Halloween, însă, am zis pas, că mi-a fost destul de îngrozitor de lungă ziua şi arătam oricum ca un mic zombi cu ochii roşii, la sfârşitul ei.

Azi e din nou sărbătoare aici. Nu se lucrează, deci se studiază. Că joi am mare examen mare şi din păcate nu mă întreabă din Cărtărescu.

                                                                                                            

 

Despre emotii

Mă uitam puţin peste posturile mele din ultimul timp şi mi-am dat seama că prea pare totul o pauză, o vacanţă şi un festival.

Aşa că încerc să adaug câteva rânduri dedicate lucrurilor de la care fac, de fapt, pauză şi vacanţă.

Sunt de un an în Viena şi deja în semestrul 3 – şi practic ultimul – în Wieselburg. Spun ultimul pentru că semestrul 4 presupune doar să scriu lucrarea de diplomă şi să o predau şi să iau cea mai mare notă posibilă!

Semestrul în curs, în schimb, e destul de aglomerat, pentru că am 2 joburi şi profii devin din ce în ce mai exigenti şi ne termină cu lecturi obligatorii. Dar din fericire avem şi materiile practice, cum a fost cea intitulată Vânzări joia trecută.

Nu aveam niciun chef să conduc până la Wieselburg. Ploua, era prima zi de frig şi ceaţă după o vară care s-a întins bine înafara plăpumii şi urma să avem 8 ore (opt) de curs în domeniul „vânzări”.

Când am intrat în sală era deja acolo, ultrapunctual, un profesor cu o mutra uşor asimetrică, deci antipatică. S-a uitat în sală şi ne-a prevestit că 70% dintre noi vom avea în viitor un job în vânzări, chiar dacă în topul celor mai râvnite meserii asta apare pe locul 49, cu un pas înaintea joburilor în distrubuţie.

Ne-a scris pe un flipchart cele mai râvnite 3 meserii din lume şi anume: doctor, avocat, profesor universitar. Ne-a mai zis cu toată încrederea şi cu statistici în minte că niciodată copiii de doctori, de avocaţi sau de profesori universitari nu ajung să lucreze în vânzări. Adică, aproape că puteam să mă ridic şi să mă cer la o cafea, sau să-l întreb dacă nu-mi echivalează examenul pe ideea backgroundului  meu familial.

Am rămas totuşi aţintită în primul rând, pentru că tipul a devenit simpatic. A început să facă glume şi să ne explice de emoţii şi cum pot fi ele recunoscute pe faţa oamenilor. Din 60 de studenţi m-a ridicat pe mine, exemplu în faţa clasei la capitolul faţă rotundă şi bucălată, adică simpatică. „Vedeţi, oamenii ăştia mai rotunzi la faţă, ca domnişoara, mereu vor părea simpatici! Eu, ascuţit şi asimetric, nu plac nimănui la prima impresie. Nici tu (arătând spre un coleg mai lunguieţ)! Şi tu (arătând spre V. cea insuportabilă), cred că tu nu ai niciun prieten în sala asta. Te acceptă cineva în grupele de studiu?” Ne-a zis-o, cum s-ar spune!! Şi într-adevăr pe V. nu o suportă nimeni. Date fiind concluziile profului, m-am bucurat că, chiar dacă rotundă, am fost exemplul pentru atributul simpatiei.

Ulterior, într-o rundă de întrebări şi răspunsuri, mi-a spus că mă jignesc foarte uşor şi că îmi cam sare ţandăra când se ia lumea de mine. Ce adevărat! Chiar dacă m-am recunoscut în descriere, am decis să mergem un pas mai departe, în laboratorul de senzorică (sau cum i-o spune) unde m-am legat la cabluri şi am aşteptat să devin enervată. M-a pus, întâmplător,  faţă în faţă cu un coleg despre care ştiu că mă cam place – avantajul feţei rotunde – şi îi şopteau în cască replici cu care să mă scoată din sărite într-o discuţie în care el era clientul şi eu vindeam cosmetice. Chiar dacă devenise un client cu mari pretenţii şi întrebări absurde, rezultatul a fost surprinzător: pulsul meu a rămas liniar, temperatura măsurată la nivelul pielii la fel. Profului nu i-a venit să creadă. A spus că am capacitatea să impun un scut emoţional şi să rămân calmă atunci când e nevoie. Asta e foarte important, zice el. Am profilul oamenilor care pot să-şi menţină pulsul la un anumit nivel cu puterea minţii. Mi-a zis că, dacă mă antrenez, aş putea să îmi menţin temperatura şi la extreme, la -40 de grade, doar controlându-mi pulsul. Sau aşa ceva. Eu nu prea mai văd relevanţă în discuţii mai jos de -10.

Singurul moment în care mi-a sărit pulsul a fost când colegului i-a fost şoptită o în cască o replică tip compliment direct. Nici măcar nu am putut să neg că m-am emoţionat, că aveam dovada reprezentată grafic! Foarte interesant!

Deci aşa cu persoanele emoţionale şi rotunde. Şi ca să mai auziţi ce fac la şcoală.

Pauza de pranz

Imi permit sa postez ceva scurt din orele de lucru de la noul meu job, mai ales pentru ca ieri am stat peste program si azi mi-am scurtat pauza de pranz cu vreo 10 minute. In mintea mea pauza de pranz are o ora, dar aici nimeni nu tine cont de asta, lumea e de altfel destul de lejera si vine si pleaca aleator.

Lucrez intr-o agentie de publicitate foarte fancy, in centrul centrului si imi place sa ies in pauza de pranz ca am de ales mereu intre piata cu Domul sau cheiul canalului. 

Ziua de azi, ca multe zile din viata noastra, a fost pana acum dintre cele neobisnuite si neplictisitoare.

De dimineata, chinuita de dureri menstruale mi se dizolvau celulele dintr-un excel cu un “merge cells” aplicat dupa ochi. Primisem niste tabele din diverse tari din Europa Centrala si de Est si ma rugasera, ca pe o practicanta iscusita ce sunt, sa le comasez intr-un singur document care sa reprezinte un mare tot. Au curs toate tarile cu copy/paste lejer pana la documentul romanesc, care -  in mod ironic - avea coloanele incurcate intre ele. Am avut un sentiment ciudat ca vreau sa bag sub pres acest episod de superficialitate a (probabil) practicantei iscusite de la Bucuresti si am reparat greseala fara sa-si dea nimeni seama de nimic. Va dati seama ca daca gaseam erate dinastea in documentul austriecilor sau al cehilor le trimiteam mai departe subliniate cu rosu si cu vreun comentariu critic, dar fiind vorba de obarsie am salvat situatia cum am putut (imi pare rau aici ca mi-am uitat diacriticele acasa).

In pauza de pranz, ca tot aici vreau sa va aduc, am fugit pana pe Ring sa cumpar bilete la un concert Zdob si Zdub ce se apropie, doar ca sa aflu ca azi, in mod exceptional, era inchis centrul ala de bilete. Mi-am zis ca ma consolez cu o salata si revin la birou sa vad ce mai e de reparat cand il vad in terasa de la McDonalds-ul de langa agentie pe colegul meu rapanui (da, chiar asta am vrut sa scriu).

Rapanui astia (si tot ce urmeaza e invatat azi) sunt locuitori ai Insulelor Pastelui (Easter Islands) cu pavilion chilean, dar la vreo 4000 de km de continent. Akiri mi-a povestit ca sunt 3800 de rapanui pe insula (fara turisti) si ca in Viena sunt 2. Deci pot spune ca am ajuns sa cunosc jumatate din comunitatea Rapanui din Viena, nu? Sansele ca eu sa iau pranzul cu unul din ei erau destul de mici. Nu-i amuzant? 

Ei bine Akiri a pornit sa studieze in Spania un an cu Erasmus, unde s-a cunoscut cu actuala iubita austriaca pe care a urmat-o in Viena. Printr-o cunostinta de-a tatului ei  a ajuns sa faca practica la aceeasi agentie cu mine si uitati asa am ajuns eu sa mananc Chicken McNuggets cu unul din cei 3800 de Rapanui din lume.  Viseaza totusi sa se intoarca pe Insula Pastelui pentru ca ii e dor de mare, de surfing si de caii lui. 

Ce fac efectiv la birou nu e chiar asa interesant, dar poate o sa includ cate o descriere subtila in jurul povestilor urmatorelor pauze de pranz.

Rapsodie de sfârşit de vară

Oricât încerc să cuprind ziua de azi într-un status pe facebook nu reuşesc.

Azi m-am jucat cu timpul. De la snooze-urile îndrăzneţe care au împins ora de trezire cu vreo juma’ de oră şi până la ora 22:00 la care grăbeam spre tramvai, ca să aflu în staţie că e doar 21:00 şi că aş mai fi putut să stau pe terasă cu Titiana dacă nu ar fi venit toamna. Că m-am trezit în vară şi mă culc pe toamnă. Păcat că jerseul bleumarin nu a prevăzut schimbarea de anotimp ca să  mi se strecoare în geantă azi dimineaţă când probam a 3-a cămasă.

Mi-au zis de la noul meu job că nu există dress code. Dar parcă în prima zi vrea fiecare să fie mai chic, ca să aibă de unde să scadă în zile ploioase.

Nu e chiar un job propriuzis, dar o practică remunerată decent pe o perioadă de 6 luni, într-o agenţie de publicitate sub umbra Stephansdomului. Cel putin de pe geamul sălii de conferinţă se vede turnul celebrului dom, de pe fereastra mea doar macaralele care au treabă cu o clădire din apropiere. Am, aşadar, birou la geam, Starbucks la parter (dar şi cafea Illy la discretie), toate astea în inima Vienei. Azi am fost introdusă şi aplaudată în mod semi-corporatist la şedinţa de dimineaţă. Apoi am început să primesc acces la tot felul de conturi şi campanii publicitare, mai cu seama o marcă de bere pe care o vom aprofunda joi, când se ţine „Biertag” în agenţie. Adică ne uitam la alte campanii făcute pentru bere în Austria şi alte ţări, ne uităm cine a dat bine la Cannes şi ce face concurenţa.

Dar mai interesant e, unde am băut eu bere după toată ziua asta grea de muncă.

Am plecat de la birou la 18:00 şi m-am îndreptat spre capătul liniei D, staţia Nussdorf. Am făcut până acolo câţiva ani şi eram brusc undeva în 2005, să zicem. Semi întuneric (mai mult de la nori gri decât de la orar), vânt puternic şi Dunăre. Ca o dimineaţă clasică din periaoda ghidăriei. Mă uitam după vapor. Sau după Titiana, cu care aveam întâlnire prestabilită în port.

Toată studenţia mea şi încă un sezon de indecizie am lucrat ca ghid, preponderent pentru turişti pensionari veniţi în croazieră pe Dunăre în diverse porturi de la noi, cum ar fi Giurgiu, Cernavodă, Tulcea sau alternative de moment. Acolo am legat prietenii de lungă durată, care înving trecerea anilor, aşa cum a demonstrat revederea cu Titiana după vreo 5 ani.

M-a invitat la cină pe vasul pe care lucrează momentan: Amadeus Rhapsody. Bucătarul fiind austriac a pregătit nişte schnitzele cu salată occidentală (identică cu cea orientală, numai ca preparată în vest). Am luat cina în bucătărie, ca să nu stăm printre turiştii care nu se mai satură să pună întrebări cât e ziua de lungă. În fundal se curăţau strident tacâmuri, clinchet mai plăcut totuşi decât orga electronică din restaurant, în acompaniamentul căreia un tânăr ochelarist fredona şlagăre nemţeşti pentru „puştimea” de 80 de ani. Ăn ciuda ironiei fondate, am complimentat grupul Titianei ca fiind unul tânăr, pentru că puteau toţi să umble singuri (oricât de absurd sună asta pentru unii, pentru ghizii de croazieră e doar o caracteristică a grupului).

Am încheiat seara cu un vânt rece de toamnă pe puntea vasului, admirând alte vapoare care treceau şi luminile ce străpungeau întunericul bine instalat.

A fost totul foarte emoţionant şi uşor ireal.

Nu încăpea deloc într-un status ziua asta atemporală. Mă duc la somn, că mâine am primul snooze la 6:50. Şi mai trebuie să lustruiesc converşii.

Turcia - non inclusive

Am plecat spre Turcia cu nostagie. Fusesem vreo 10 veri la rand până acum câţiva ani, când am renunţat la vacanţele tip „mare şi plajă” pentru vacanţele cu iz de festival, de oraşe mari şi pe cât posibil la un ocean depărtare.

Anul ăsta pur şi simplu le-am împăcat pe toate. Am plecat cu Ari de la grandioasa distracţie din Sziget direct spre Fethyie, cu o scurtă oprire prin Viena ca să schimbăm backpackul de festival cu trolley-ul de „concediu”. Din Magyaristan (cum ar spune turcii ţării ce mă desparte de casă) spre Turkyie. Părinţii şi gaşca lor veselă au venit direct cu maşinile din Hagikistan, nimic altceva decât România, ţara mamă a celebrului fotbalist de la ... Galatasaray (sau ştiţi voi mai bine de unde). 

Ne-am întâlnit cu toţii la...hostelul V-Go din Fethyie. Ce-i drept, eu am tot protestat că nu doresc niciun fel de all inclusive, am respins chiar şi ideea de demi-pensiune şi site-ul booking.com mi-a trimis în cale cel mai backpackeresc hostel din zonă. Efectiv treceai peste rucsaci ca să aungi la recepţie, pe mesele tinerilor tronau cărţi Lonely Planet şi ochelarii de soare hisptereşti erau cei cunoscuţi deja la Sziget cu câteva zile în urmă.

Aşa a început vacanţa non-inclusive. Singurul lucru inclus era micul dejun, repetat zilnic identic, că ne apuca adrenalina când schimbau măslinele verzi cu dinalea negre.

Prima zi am numit-o  de adaptare, în cazul meu adaptare culinară, că ţinusem post de la kebaburi în Viena ca să neutralizez cât posibil amintirile şi să mă las surprinsă de aromele mediraneene. Bayram-ul (sfârşit de Ramadan la musulmani) meu personal a fost aşadar în prima dupămasă când ne-am aşezat toţi la un doener şi un ayran în bazarul din Fethyie. Numai că nu prea te poţi bucura de festinul propus, când şade în dreapta ta un chirurg specializat în liposucţie. Asta e mai eficient în menţinerea siluetei decât un trainer de fitness personal. Pofta de mâncare se diminua rapid la replica: „Ajungi clienta mea dacă continui să mănânci aşa”. Iar după această introducere, la fiecare bere sau baclava auzeam doar data care era una din ce în ce mai apropiată: „încă nu e cazul, dar în decembrie vei fi clienta mea” haha...numa’ că nu îşi consulta agenda pentru programări. Tot Radu a fost cel care nu a reuşit să reţină mai niciun cuvânt turcesc înafară de buz (gheaţă). I-a plăcut mult forma de adresare „arkadaş”, însemnând prieten, care se poate folosi şi către chelneri, care însă nu au scăpat toată vacanţa de propria interpretare a lui Radu: „arpacaş!”.

Când nu era acolo Radu să ne certe pe toţi că mâncăm în vreun fel sau altul, era pe fază Adi, care, proprietar de fermă la Făgăraş, ne spunea cu ce a fost injectată găina după culoarea gălbenuşului din oul servit la micul dejun ca singur produs gătit.

Pentru că hostelul nu avea plajă privată sau publică la scară, ne forţa să ieşim mereu în căutare de golfuri cât mai pustii şi mai cristaline. Lipsa de animatori şi aqua gym, specifice unor regimuri de all inclusive, ne-a trimis şi în mici excursii în zonă.

Cea mai vizitată treabă în zona lui Fethyie este plaja de la Ölüdeniz, blue lagoon, un colţ de paradis care trebuie bifat de orice călător prin lume. Chiar că acolo e apa de un albastru impecabil, subliniat de pietrele albe peste care se vălureşte. E turistic, nu zic nu...că doar nu scrie doar în ghidurile exclusive de laguna asta, dar e aşa de frumos că nu-ţi mai pasă cine e în jur. A fost, ca frumuseţe, cel mai apropiat peisaj de Maya Beach, din Koh Phi Phi, Thailanda – loc care pentru mine a rămas încă neegalat.

În ziua cu Ölüdeniz am tras şi la un sat vechi, grecesc, părăsit din motive clasice (fântâni otrăvite, să zicem), care era descris în ghid ca fiind ideal „for anyone who loves surprising and bizzare experiences”. Păi ne-au uns la corazon practic! Că dacă exista cineva pe coasta aia de Mediterană cu dragoste de bizar şi surprize, ăia eram noi! Căci, cât de bizar şi surprinzător e să muţi din loc un grup de 11 persoane, din care 9 se opresc la beri şi plăcinte la terasa „monumentului”  înainte de a-i da o şansă şi a 10-a (Ari) capitulează după o trântă pe bolovani din cauza încălţărilor neadecvate? Turista grupului am fost eu în final, chiar dacă şi Ari a urcat preţ de nişte poze moderne în sepia şi câteva peisaje ruinate de neuitat. Asta a fost Kaya Koyu.

M-am tot lăudat eu cu cât de non-inlcusive a fost hostelul nostru, dar să ştiţi că tot am avut parte de o seară turcească! Cadâne au fost, dansuri populare au fost şi chiar şi o mişcare tip „cotton eye joe” – spaima deodorantelor – ne-au fost sarea şi piperul la acea cină. Şi ce e o seară turcească fără un dans tip „trenuleţ”? Mai ales că la cât de mică era terasa am ajuns să şerpuim toţi ca în celebrul joc Snake (vezi Nokia 3310). Suspansul a crescut însă de-a dreptul când s-a apucat un turcalete din trupa de dans să arunce cu cuţite într-o scândură plasată peste abdomenul unei domnişoare. Cuţitele erau încinse, turcul legat la ochi le arunca cu gura, pe o scândură ce nu acoperea toate organele vitale ale domnişoarei. Cu toate astea ea râdea. Eu cred că, de fapt, le-a spus cineva că e o echipă de medici prezentă şi au prins şi micii circari curaj J

După ce echipa de medici s-a retras, am continuat noi, economistele, la barul din subsolul hostelului. Şi nici nu v-aţi dat voi seama, dar deja ajungem la următoarea anecdotă a vacanţei:

Coborâtă la barul din subsol la un mojito, m-am împrietenit cu nişte eglezoi şi ei în vacanţă ca mine. De obicei sparg gheaţa rapid în conversaţiile cu străinii, când mi se cer detalii despre locul exact din care provin şi zic de Transilvania. Glumele cu Dracula se ţin lanţ (mereu la fel de slabe) dar măcar reuşesc să trezesc interes despre grădina din Carpaţi. De data asta ascundea şi grădina lor un mare supererou de basm. Sau mai bine spus pădurea lor, care i-a fost casă lui nimeni altul decât Robin Hood. Nici nu stiu ce sună mai cool între Transilvania şi Nottingham, dar parcă unul de ia de la bogaţi ca să dea la săraci e automat mai simpatic decât domnitorul care trage oameni în ţeapă.

                                                           ...

Dacă mergeţi vreodată în Fethyie, să vă spun de un prânz / cină de neuitat care se poate organiza acolo (şi poate şi în alte locuri din Turcia, dar nu ştiu sigur). Deci, mergeţi la piaţa de peşte (Balik Pazar), vă alegeţi ce vă place din vitrină, deci practic cumpăraţi vreo 2 languste, un pumn de creveţi, nişte calamar şi ... urmează the highlight... le daţi la unul din restaurantele din jur, care, pentru vreo 3 euro vi le gătesc şi mai pun şi o salată şi o lipie lângă. Adică practic, până bei o apă sau de ce ţi-e sete, sfârâie turcii la bucătărie creveţii aleşi de ochii tăi de pe taraba acoperită de buz.  Festin! Am fost 2 zile la rând la fructe de mare!

O altă ciudăţenie gustată ar mai fi Kokorec, adică un sandwich din burtă de vită prăjită pe grătar cu jar, deloc mâncarea mea perferată...dar atâta o scria pe toate meniurile de am zic că trebuie măcar să vedem ce e.

Ultima zi am fost cu o barcă închiriată doar de grupul nostru prin golfuri şi insule. E superb de cristalin şi albastru totul! Să mergeţi neapărat. În vreo 15 euro de persoană ne-a plimbat barcagiul o zi întreagă şi ne-a mai şi pregătit un BBQ copios şi fructe de sezon!

 Mi-a prins bine Turcia după atâţia ani! Parcă nu aş făcut deloc pauză. Cele 30 de cuvinte mai erau şi acum actuale şi, înafară de faptul că au tăiat 6 zero-uri la bani, nu s-au schimbat foarte mult asupritorii noştri dragi.

Deci mergeţi la Fethyie când aveţi timp, trageţi la V-GO hostel şi exploraţi golfurile din jur!

Eu fug la Mures pe ultima sută de metri de vacanţă.

Pe curând, arpacaşii mei!   

De-ale festivalului...

După o pauză de câţiva ani am hotărât cu Ariana (mai mult a tras ea de mine) să mai dăm o tură pe la festivalul nostru preferat din anii studenţiei: Sziget-ul din Budapesta. Pentru cine nu ştie încă, aflaţi că anual se ţine pe insula Obudai de pe partea urbană de Dunăre din Budapesta un festival de 7 zile şi 7 nopţi care adună crema muzicii şi a backpackerilor din tot felul de ţări îndepărtate.

Am abordat Sziget-ul cu emoţii anul ăsta. Nu mai ştiam dacă vreau să dorm la cort, dacă mai suport cozi intermanibile încheiate într-un duş semi-igienic sau dacă mai apreciez muzică bubuitoare 24 de ore pe zi. Dar înafară de asta, cel mai frică îmi era să nu primesc acel sentiment de „nu mai e ce a fost” pe care l-am păţit deja cu câteva foste pasiuni din ultimii ani.

Szigetul nu mai e ce a fost. Nu mai recunoşteam nimic. Dar asta doar în planul insulei, care s-a schimbat teribil. Au apărut scene noi, s-au mutat scene vechi, nimic ce era înainte stânga nu mai era valabil. M-am tot gândit la Lavi care, nici atunci când ştiam festivalul ca în palmă nu reuşea să zică bistoş dacă merge de la nord la sud sau de la est la vest. Cel mai bun  moment de a spune că o schimbare este vizibilă din avion. Că la sol, atmosfera şi bucuriile erau aceleaşi. Unde mai pui că au fost mult, mult mai puţini francezi anul ăsta (cine ştie cum se comportă francezii la un festival unde berea e ieftină, empatizează cu mine). De aia foarte mulţi olandezi, despre care nu aveam habar că sunt un popor aşa de simpatic şi că se râde aşa bine cu ei. Aceleaşi gânduri despre irlandezi. Şi cam tot tineretul ăsta insular era binedispus. Că vremea a fost perfectă – soare cu nori la 25 de grade – muzica ne-a legănat de la flamenco la brit pop şi dormitul în cort a fost comfortabil şi până la urmă a părut un obicei foarte social. După 3 dimineţi deja ne ştiam între noi cu cei din jur şi beam cafele împreună, cu diverse accente englezeşti.  În spatele nostru era o mică tabără de olandezi cu corturi de camuflaj, de care spuneau foarte mândrii că le-au cumpărat „on a trip while travelling East.” Reacţia mea desigur: „Oh, you’ve been backpacking through Asia?”. Pufnitul lor: „No, more like Bulgaria and Romania”. Cele 3 corturi erau elementul românesc din camping, oricât de neexotic sună asta pentru  noi. Apoi mi-au explicat că pentru ei şi Budapesta sună de acolo foarte estic şi exotic...

Prima formaţie pe care am văzut-o a fost una românească: The Mono Jacks. După o lună de România mi-am intrat eu într-o fază foarte carpato-danubiană şi urmăream mici evenimente din program cu îndemnul „hai să găsim nişte români!”. Erau români destui, dar tot nu mi-am îmbogăţit lista de prieteni cu vreunii. Poate la Peninsula...

Nici nu eram noi, românii, evidenţiaţi ca alte popoare. Mi s-a părut anul ăsta că toată insula era împărţită pe comunităţi: de la French Camping, la Dutch Party Tent, de la Hungarian Village (fair enough!) la tot felul de zone delimitate cu steaguri şi sfori şi culori ca negru, galben, roşu, alb, albastru dar niciodată în combinaţia tricolorului nostru. Ori, când eşti îndrumat către duşuri cu indicii ca „just walk by the Dutch flag” şi ţi-ai uitat atlasul acasă, trebuie să devii creativ şi să mergi în direcţia opusă în care merg oamenii cu prosoape şi cu părul  ud.

                                                      ...

Soundtrack-ul acestei  griji acute de „Szigetul nu mai e ce a fost” vine de la Pulp şi anume cu melodia „Disco 2000”, unde britanicii se întreabă legat, de o reîntâlnire planificată după mulţi ani: „Won’t it be strange, when we’re all fully grown...” Dar nu a fost deloc! A fost doar un soundtrack numa’ bun de ascultat înainte de festival, care a sunat incredibil de bine live.

Cât de clişeu ar suna acum să zic că am cam ocolit scena mare anul acesta? Se supără pe mine fanii Prodigy, Chemical Brothers sau Interpol să afle că am preferat scene mai micuţe cu muzică pe sufletul meu. Astfel, concertul meu preferat anul ăsta a venit din Spania, o trupă de Flamenco pe care o ascult încă din Erasmus şi care se cheamă Ojos de Brujo. Delicioşi! M-au dezamăgit Soehne Mannheims, nişte nemţi conduşi de vocea superbă a lui Xavier Naidoo, care însă chiar nu vor să admită că rap-ul lor tineresc e „strange, now that they’re all fully grown”. Pe Skunk Anansie am vrut să o ascult din iarbă, dar nu m-a lăsat deloc. De la piesa 2 a sărit în public şi a ţinut-o tot într-un crowd surfing până la sfârşit. A făcut chiar şi crowd walking, cântând între timp – adică efectiv umbla cântând pe palmele celor din public de am rămas mască despre câtă încredere se poate avea într-o masă de oameni.

Nici La Roux nu ne-ar fi lăsat să ne tragem sufletul, dar nici n-am încercat. Îi place pe scena la fată şi asta se simte în public. Chiar că „she’s doing it for the thrill”... Peter, Bjorn & John au zdrăngănit şi ei bine din instrumente, dar nu mi-au cântat o piesă preferată şi asta mereu  mă lasă cu un gust uşor amar după vreun concert.

Mai urmau 2 seri de concerte, dar fără noi. Sâmbătă dimineaţa ar fi trebuit să părăsim insula la 8, dar fiindcă ni se pare o regulă mult prea drastică, ne-am trezit cum am putut pe la 10 şi am ales să mai bem o cafea înainte să strângem cortul. Acolo, la coadă, ne-au prins! The Sziget Staff! No wristband we must leave festival area. Abia m-au lăsat să aştept după cafeaua pe care o plătisem.  Ne-au însoţit la corturi şi au stat după noi până ce am strâns tot. Au sunat apoi după „Party Bus” şi a venit un microbus vechi de tot cu banchete de Accelerat, care îi aduna pe ăi mai rupţi punkeri răuplatnici şi îi scotea din festival. Ne-au escortat pe toţi până la ieşire, ceea ce a fost convenabil pentru că oricum nu doream să cărăm cortul cel greu pe toată insula aia deja foarte încălzită de soare.

Mai puţin convenabil a fost ce a urmat. Am ajuns, după o oprire de-o poză şi-un gulyas în centrul Budapestei, la autogara de unde urma să luăm ceva Volanbusz spre Viena. Ariana a mers lejer cu cardul la casă să ia biletele cu vreo 2 ore înainte de plecarea programată la ora 15:30. Dar doamna de la ghişeu nu a vrut să i-l vândă. Pentru că Ari nu avea la ea paşaport sau buletin, ci doar un ID de state cu care, ţineţi minte, nu puteţi trece graniţele simbolice ale tărilor Uniunii Europene. Ne-am rugat şi de şofer să ne ia că oricum nu te întreabă nimeni de acte, că doar nici nu e control vamal în spaţiul austro-ungar, dar nu a vrut să se înduplece. Situaţia devenea mai interesantă întrucât eram sub un oarecare cronometru, unul generos – e drept, dar care tot avea să se asprească, căci la miezul nopţii  trebuia să fim în aeroportul din Viena, „răzpachetate”,  pentru sejurul din sudul Turciei.

Pentru că singura soluţie reală era să trecem graniţa cu o maşină, ne-am dus la autostop. Adică ne-am dus spre autostrada cu direcţia care ne convenea, am scris pe o foaie Wien şi ne-am proptit la un OMV circulat bine. Nu au trecut 10 minute că ne-a şi sosit escorta. Era un microbus vechi şi ăsta, dar mult mai dezorganizat decât party bus-ul dinainte. Era populat de doi ucrainieni pe la 40 de ani care făceau săptămânal cursa Ucraina-Germania. Misha şi Sasha. Şi şi dacă nu i-ar chema aşa, tot numele astea le-aş scrie pe blog. Sasha conducea şi cânta afectat nişte eurodance ucrainean împreună cu caseta care e posibil că s-a repetat. Misha bea un vin poşârcă dintr-un pet de Frutti Fresh de-al lor şi povestea cu noi încontinuu, oricât am fi insistat noi că nu „ruski”. Încontinuu.

Ne-au ajutat, totusi, vecinii să trecem graniţa fără acte corespunzătoare (nu că ar fi ştiut ei ce nelegiuitoare au în maşină) şi parcă dacă o făceau nişte nemţi decenţi nu era la fel de absurdă povestea.

Şi iată că 12 ore mai târziu am aterizat la Dalamat, aeroport în sudul Turciei undeva, dar lăsaţi-mă să-mi consult atlasul şi vă mai spun. Abusrdul reîncepe. Stăm cu părinţii şi alţi prieteni de-ai lor la un hostel de backpackeri! Adică chiar sari peste rucsaci ca să treci prin recepţie, mai ales ca în dupămasa asta îşi fac check-in-ul 40 de studenţi. Haha! Poate sunt olandezi că atunci chiar ne-om râde copios săptămâna asta ce abia începe, pe care o să o iau în serios imediat ce trec orele astea critice de caniculă. Între timp respir aer condiţionat cu vreo 3 muşte care îmi dau târcoale.

Să înceapă vacanţa non-inclusive!