Wednesday, May 02, 2012

Israel 2.2.




Am ajuns cu povestea acolo că era Pessach, era ziua lui Sherban și sărbătoream cum se cuvine (întâi omul, apoi tradiția) la masă cu familia Lupu.

Dar pentru că zile de naștere ați mai avut, mă voi concentra putin pe acest Pessach, Passover, sau Paștile Evreiești cum le mai zic eu și tind să cred că nu dețin drept de autor pe denumire.

Descriu sărbătoarea și semnificațiile ei strict din ce am reținut, Wikipedia fiind mai bine documentată pentru cei nesatisfăcuți de partea trivia ale acestei povești.

Se pare că de Pessach se sărbătorește eliberarea evreilor din sclavia egipteană. Atunci când Moise a despărțit Marea Roșie în două...(că pe asta o știm cu toții!)
Dar înainte să dea peste Marea ce-l încurca a trebuit să convingă faraonul să le dea drumul să plece. Pentru că faraonul nu se lăsa cu una cu două, Moise a apelat la zece...blesteme ce s-au coborât deasupra Egiptului. Printre ele, ploaia cu broaște, invazia lăcustelor și alte 8.  Speriat de forța blestemelor faraonul s-a hotărât să elibereze evreii care au pornit prin deșert spre țara sfântă, azi Israel (aici faza cu despărțirea Mării). În orice caz în anii ăștia în care au pelerinat spre tărâmul visat, nu le-a fost ușor prin deșert. Una din probleme a fost banala apă iar cealaltă pâinea de toate zilele. Din lipsă de drojdie în nemilosul deșert au făcut pâine doar din apă cu făină. Din lipsă de foc au folosit soarele arzător. Și, acum vine, din lipsă de tigaie au folosit suprafața spatelui pelerinului din față. De prisos să spun cum s-a completat lipsa de sare, nu?

Ei bine, pâinea asta fără drojdie și fără gust e cam tot ce se mânăncă și astăzi în săptămâna de Pessach la capitolul produs de panificație. Sau, se face o pâine specială din cartofi, tot fără drojdie și fără gust, pe care am testat-o eu într-un hamburger kosher la McDonalds. Tot în tradiția lui kosher lipsește gustosul Cheeseburger din McMeniurile israeliene.

M-am tot întrebat ce înseamnă kosher și încâ mă mir de ce nu am aflat, până să ajung în Israel.  Kosher – kasher cum zic ei, cu accent pe e – înseamnă că mâncarea astfel etichetată respectă tradițiile evreiești: nu combină carnea cu brânza, scurg carnea de sânge într-un anume fel etc. Iar unele lucruri, de exemplu, sut kosher de Pessach, adica nu conțin drojdie. Ca și porcăria aia de la McDonalds-ul cel kosher, care m-a convins că toată vraja acelui lanț de fast food stă în chifla cea pufoasă și drojdioasă.

Oricum, nu la Big Mac-uri îmi stătea mie capul. Că la alt aliment văzut rar în săptămâna de Pessach: berea. Pur și simplu stă frigiderul de bere plin în magazin, cu o folie albă de plastic trasă peste și gata! Nu ți-o vinde nimeni, nici cu mătănii sau buletin creștin. 

Ne-am adaptat însă tradițiilor locale și am mâncat pâine congelată cu o săptămână înainte și am băut tot din provizii. Eu mai că eram mai des pe provizii de infuzii de plante care să mă scape de răceala din prima vizită la Tel Aviv.
Până să urmeze a doua vizită la Tel Aviv am mai avut două excursii importante: una la Marea Moartă și una la Ierusalim.

Se poate că Marea Moartă cu tot ce o înconjoară să fie una din cele mai frumoase zone prin care am ajuns să trec de când scriu acest blog. Se coboară la 400 de m sub nivelul mării (lucru care mie încă mi-e greu să-l percep efectiv, dar poate am lipsit de la ora aia de geografie).  La 400 de m sub nivelul mării ajungem la mare (înțelegeți de unde confuzia?)

Partea cea mai frumoasă e chiar coborâșul ăla serpentinos, într-un deșert stâncos și uscat, în care își face loc după curbe înguste o priveliște cu mare albastră ca cerul mereu senin. Și bălăceala aia e poate cea mai apropiată formă în care putem sfida gravitația. E foarte de râs, că încerci să înoți dar apa, cu 60% salinitate în ea, îți aruncă afară brațele și picioarele, așa încât singurul mod de a hotârî totuși direcția de deplasare rămâne înotul tip câine, săpând în apă și fluturând picioarele prin aerul fierbinte de deasupra mării.

Mai spre dupămasă am urcat la  Massada, o cetate cu o legendă frumoasă, pe care o puteți citi voi pe vastul internet sau v-o spun eu la o bere, dacă nu ne întâlnim taman în Israel în Pessach.

Seara ne-am întors în Beer Sheva și am făcut o seară de Poker cu prietenii lui Sherban, unde am pierdut 20 de shekeli (să tot fie vreo 5 euro) și unde am povestit cu fiecare comesean despre proveniențe. Highlight-ul nu a fost că sunt eu din Transilvania sau că stau în Austria și ajung în cel mai neturistic oraș din Israel. Haios a fost cum fiecare israelean e la rândul lui român, rus, marocan, american și te mai miri ce nație. Pentru că toate familiile de israelieni au venit de undeva spre așazisa țară sfântă. Fenomenul există puțin și în America, dar mult  mai diluat prin trecerea generațiilor. Israelul fiind un stat tânăr e plin de copii crescuți bilingv. M-a mai surprins o dorință ce s-a mai repetat între oamenii cu care stateam de vorbă și anume să plece puțin spre vest unde e pace și belșug. Dra probabil că doar trăim noi într-o perioadă în care gena globetrotterelii  își spune cuvântul. 
Seara s-a încheiat cu un avantaj al postului de Pessach: mousse au chocolat, fără pic de drojdie sau făinoase.

Ziua următoare a fost duminica de Paști la catolici. Am aflat pe pielea mea cea mai proastă destinație turistică pentru acea zi, Ierusalimul. În biserica catolică din incinta orașului vechi au ajuns toți creștinii în căutare de minuni și lumină și stăteau în soarele arzător ascultând slujba pe care eu nu am auzit-o că nu am ajuns așa de aproape. După ce au trecut însă momentele  cheie ale sărbărtorii am reușit să mă strecor în biserica în care ar fi mormântul lui Isus, o construcție foarte faină  de altfel, sub formă de catacombă.

Și restul Orașului Vechi din Ierusalim era plin: bazarul (prin care treci obligatoriu între 2 destinații turistice) era plin de trecători aflați între două destinații turistice, Zidul Plângerii plin de evrei ultra credincioși ce își rezemau căciulile din blană de vulpe (32 grade celsius) de zidul care se zice că are să le aducă rezolvarea tuturor problemelor, poarta dinspre vest plină de turiști blocați la un metru de ea ca să caute pe hartă încotro.

Înafara zidurilor orașului vechi, Ierusalimul respiră răsfirat pe coline. Și data viitoare sigur stau mai mult și respir și eu prin mai multe colțuri ale lui.

Mi-a mai rămas o zi în Tel Aviv. Am ales să merg încolo cu un autobus, că deja știam să ajung de la autogară la Sherban dar din gară ba.

Israelul e o țară modernă. Și pentru o economie care bagă 60% din buget în armată, totul arată totuși destul de modern. Autobusul are aer condiționat și internet wireless. Ce nu are însă, este o metodă modernă de procurare bilet. Biletul se ia de la șofer. O variantă pe care de multe ori o prefer, dar nu când sunt de două ori mai mulți oameni decât locuri în autocar și toți se îmbulzesc cu coatele spre ușa autocarului. În primul bus nu am intrat. Pe al doilea l-am așteptat la buza peronului dar până mi-am băgat rucsacul în portbagaj iar m-au lăsat localnicii în spate. Am urcat ultima și am stat pe jos pe culoar. Eu cu doi soldați. Când am văzut că se lasă și cu bușon de mașini pe autostadă mi-a rămas doar să mă bucur de internaționalitatea cuvântului toaletă, putere pe care totuși nu am folosit-o până în gara din Tel Aviv. Dar și acolo, cu vezica plină, hotărâtă să țuști spre prima toaletă devin suspectă portarului de autogară care mă pune (rutina israeleană) să deschid rucsacul, să arăt pașaportul, să deschid poșeta, să golesc rucsacul mic să pun totul la loc și să am o zi frumoasă.

Dar toate neplăcerile astea se compensează când în Tel Aviv găsești un restauranțel care are refill nelimitat la supă bună. Sau când se lasă soarele peste  Mediterană și totul se privește din cetatea din Yafo (Jaffa). Sau când în piață, la cafea, ți se oferă o degustare de baclavale și sosuri picante. Sau când Sherban povestește prietenilor că suntem ca frații și că ne știm de-o viață.

Am închiriat biciclete cu Sherban și am mai sorbit o dată Tel Avivul de la Sud la Nord, pe malul mării până-n port (rima-i rimă). Sigur unul din top 5 orașe de până acum. Mai ales că e genul de oraș care ne lasă puțin geloși că nu stăm și noi la mare.

Mai îmi văd  eu puțin de Dunăre deocamdată și apoi, cine știe? Că doar marea-i mare...