Wednesday, November 06, 2013

Încântător de modest


După aproape un an de Nuremberg pot spune, că ceea ce imi place cam cel mai mult la orașul ăsta e că se pleacă ușor: Praga e la 3 ore, Viena la vreo 5 iar München - unde mai scap și eu din când în când să-mi amintesc ce e ăla un oraș - e la o oră cu trenul scump sau 1 oră 45 cu regionalul cel relativ ieftin.

Mai avem și aeroport Ryanair și multe zile libere de la stat, în baza diverselor sărbători catolice.

Ultima sărbătoare a nimerit vineri și în joia de dinainte se nimerea să fie un zbor Ryanair spre Pisa. S-a mai nimerit să aibă chef și timp și drăguța mea prietenă Ghighi, care a venit la Nuremberg ca să zburăm împreună spre Toscana.

O dată ajunse la Pisa - pe la vreo zece, într-o seară cu temperaturi  primitoare – am avut una din primele surprize foarte plăcute. Din ciclul “Niciodată n-am…” se chema până acum o săptămână că niciodată n-am mers pe jos de la aeroport până la cazare. Dar în Pisa, drumul de la aeroport până în centru se parcurge în 20 de minute de mers lejer. Am stat la Pisa o noapte în poate cea mai nespațioasă cameră de hostel din lume. Dar cine merge în Italia să stea în cameră?

Am luat-o pe străzi după ce am lăsat bagajele și am  căutat un loc cu insalată și vin.  Cum am trecut podul peste râu ne-am aflat în mijlocul mulțumii de tineret și ne-a pălit încă o chestie specifică locului: se uita lumea la noi. Ba mai mult, se uitau băieții la noi, sau după noi  sau cum se zice, că după un an de Germania se uita expresiile astea. Flirtul stradal în Italia e ceva mai intens ca în România și  amețitor de intens față de Germania. Adică, în Germania, dacă se uită cineva după tine,  e cam sigur că ai scăpat ceva pe jos și-ți mai și cere scuze că te deranjează ca să-ți zică.

Dar să revenim la Pisa. După un panini și un pahar de chianti ne-am retras în mini-mini-camera noastră de hostel, pentru că a doua zi aveam de văzut un turn înclinat și de plecat mai departe. Nu zic că Pisa nu e un oraș frumos, dar Toscana e mare și timpul era scurt. Așa că, după ce am proptit imaginar turnul vestit pentru câteva poze nereușite  am luat-o spre gară și mai departe spre Florența.

În Florența am stat la un hostel în buricul centrului, administrat de doi români plecați de vreo zece ani din țară. Ne-au povestit că nici Italia nu mai e ce-a fost, nu mai e de lucru, mulți români s-au întors acasă. Am întâlnit foarte mulți români în 3 zile, cu care intram în vorbă inevitabil, pentru că lucrau în servicii (magazine, restaurante... ).

Florența este însă despre mai mult decât restaurante și magazine. Este despre artă, arhitectură, muzee, palate, biserici și un dom cum altul nu-i. Ghighi fiind arhitectă, a știut să-mi explice foarte multe lucruri despre ce vedeam. Și ce nu explica Ghighipedia, explicau pliantele de la obiective. În Florența te impiedici la tot pasul de Bruneleschi, Donatello, Michallangelo și alți artiști, unul mai renascentist ca altul.  

L-am văzut și pe David.

Seara, după ce trece setea de artă, urmează setea de vin și bună dispoziție. Citisem în TimeOut despre un restaurant specific locului, pe malul sudic al orașului, descris de ei ca fiind charmingly modest. Așa că am trecut Ponte Vecchio și am aflat că descrierea fusese perfectă: niște ospătari de modă veche se flendureau printre mesele aglomerate, ducând paste, salate și fripturi oaspeților. Printre oaspeți era o combinație perfectă între turiști și localnici gălăgioși, iar prețul unui pui cu trufe a fost chiar rezonabil.

După ce am petrecut înântător de modest și delicios ne-am mutat o piață mai încolo. Am nimerit între mulți, mulți italieni, studenți și ușor trecuți, care se adunau ca de obicei într-o piață, să socializeze. Băuturile le aveau în traistă sau le procurau de la cele câteva baruri care înconjurau piața.

Primul nostru grup de prieteni avea băuturile în traistă. Se sărbătorea ziua lui Rafa și, din vorbă în vorbă am ajuns să cântăm și noi cu ei Tanti Auguri la miezul nopții. Gașca lor s-a spart apoi, că Rafa pleca la un festival al vinului dimineața devreme și noi ne-am mutat mai încolo la o gașcă de milanezi parcă amestecați cu străini.

A doua zi, poate puțin obosite, am vizitat Basilica San Lorenzo și după o gustare luată la mână am pornit spre autogară. Vroiam neaparat să ieșim din oraș și  să vedem puțin din dealurile Toscanei în lumini de toamnă. Am luat un autobus spre San Casciano, despre care știam doar că e un sat, cam la 30 de minute de mers cu busul.

Urcate în autobus am avut surpriza să vedem că suntem singurele pasagere. Din acest motiv am aflat că pe șofer îl cheamă Francesco, că fusese împreună cu o româncă, până a aflat că doamna avea acasă în București soț și copil. Ne mai zicea despre el că ar conduce ca un pazzi și sincer, în toți anii de ghidărie nu am văzut șofer mai apucat ca el. Intra cu viteză în curbe și claxona, ca să audă aia din contrasens că vine un nebun.

Nebunia de drum a durat cam juma de oră, după care ne-am relaxat total într-un sat idilic, desupra unor deluri cu vii și măslini, cu cafea și profiteroale și povești potrivite cu locul.

Seara ni l-a adus în cale pe Serghei. Serghei are 24 de ani, jumate rus, jumate italian dar parcă  mai mândru de proveniența slavă. Ne-a învățat multe lucruri practice despre Italia, printre care un salut tip “dat mâna”, care se jură că îl cunoaște orice italian: dai mâna normal cu o persoană, dar prelungești salutul cu un pumn-în-pumn. Dai mâna, strângi pumnul, lovești ușor în pumnul celuilalt, gata! Ca să-mi demonstreze că absolut toată lumea cunoaște acest salut, ne punea să-l testăm, întâi cu un prieten de-al lui, apoi cu un vanzător ambulant oprit doar pentru test și apoi, din când în când oprea noi cobai pentru demonstrație. Într-adevăr, a curs salutul cu toată lumea.

Ne-a mai învățat să declinăm verbe în italiană și după prima lecție i-am spus că noi andiamo să dormiamo că se făcea târziu.

Și-am mai avut o duminică întreagă de Forența, zborul inapoi fiind doar seara.

Am tot povestit cu Ghighi despre cât de mult se dilată timpul când călătorim și ieșim din orice rutină. Ni se părea că trecuse o săptămână de la pozele nereușite din Pisa. În doar 3 zile am învățat multe lucruri noi, am cunoscut oameni foarte diverși, l-am văzut pe David, am băut cafele scurte cu povești lungi și am râs parcă întruna…






Wednesday, August 21, 2013

Degustare de Scoția și Fringe


Nu demult am venit acasă de la un spectacol destul de impresionant în South Bank, pe mal de Tamisă. Mai am cam 10 zile de Londra și încerc sa profit cât pot de mult de locuri, de oameni și de evenimente. Seara de azi am dedicat-o unui spectacol tip circ (fără animale desigur), numit ¨Limbo¨și populat de niște acrobati nebuni care se balansau la înălțimi, înghițeau foc, se contorsionau inexplicabil și cumva toate astea deodată.

Dar să vă spun pe unde am prins eu gustul pentru spectacole și acrobații.

Acum vreo 2-3 săptămâni, mi-am pus floare în păr și am plecat la Edinburgh.  Acolo se întâmpla să fie un mare festival mare. De fapt nu prea se întâmpla festivalul cât se întâmpla să mă fi dus eu expre ca să văd de ce e așa lăudat așa numitul Fringe.

Fringe-ul este, se pare, cel mai mare festival de artă și teatru din lume. Timp de o lună se adună în capitala scoțiană spectacole fascinante din întreaga lume: operă, operetă, teatru, circ, acrobații, magicieni, comedianți, muzicanți, cabaretiști și alți artiști pe care nu-i știu numi sau nu-i știu descrie.

Dacă vreți nume foarte celebre de la Fringe nu prea am să vă dau, pentru că spectacolele au mai mult rol de promovare și protagoniștii nu pleacă acasă cu prea mult peșcheș. Dar, cei mai buni critici internaționali vin să-i vadă și să-i critice sau laude, după caz, aprecieri de care depind viitoare spectacole sau turnee. Așa că lumea la Fringe se strofoacă. Artiști mai cunoscuți dar pe care nu
i-am prins ar fi Tiger Lillies, foarte potriviți pentru genul de spectacole găzduite acolo.

Între show-uri lumea se adună în grădini de bere semi improvizate în curți de teatre sau universități-transformate-în-teatre și discută despre spectacole. Cine ciulește urechile află repede de noi scenete de neratat, așa că vizionarea se întămplă în cascadă. Cascada poate deveni puțin scumpă dacă ne gândim că un spectacol e între 8 și poate...12-16 lire și că tentația e pe la 3-4 spectacole pe zi. Dar, primele zile au oferte de ¨preview¨ iar unele spectacole sunt gratis și destul de bune.

De locuit am locuit în buricul festivalului, la prietena Selma pe care am și sărbătorit-o cu un BBQ bine populat, cu ocazia adăugării unui nou trandafir...nu în păr – ca mine - ci la buchetul vieții ca noi toți.

Deci Fringe-u-i musai!

Aaah, la anul ar intra din nou un Fringe cu niște highlanduri scoțiene, un cimpoi, un Lochness....cine se bagă? De preferință cineva care știe să conducă așa ca ei.

În rest am stat prin Londra. Așa mă copleșește orașul ăsta că nu prea știu să zic ce-mi place și ce-mi place și mai mult.

Ploaia lor e un mit, am avut soare pe linie mai toată vara.  Au inventat-o ca să scape de emigranți, dar e fraiereală din ce-am văzut vara asta , așa că haideți toți. 

Se mai așează poveștile și probabil din Nuremberg o să bag o retrospectivă despre cum a fost să locuiesc în Londra. Până atunci, sper să pară calea lungă...

Tuesday, July 30, 2013

Nasol & Periculos


A trecut mai bine de o lună de când n-am mai scris nimic și problema principală e că nu știu exact de unde să încep. Sunt de 2 luni în Londra și mai rămâne una. Mica dilemă e acum dacă să mă obișnuiesc sau să mă feresc de rădăcini. În septembrie mă întorc în Germania unde e foarte fain profesional și...mai bine să rămânem în Londra cât mai ține vara asta minunată.

În principiu, de când am venit, trăiesc între Anglia și Germania: lucrez în Anglia dar cu o ureche și vreo 20% din timp sunt implicată în proiecte nemțești. Locuiesc cu un neamț și o englezoaică. Beau Twinnings dintr-o cană cu Hamburg.

Și apropo Hamburg, parcă acolo rămăsesem cu povestea.

Acum o lună jumate m-am dus într-un adevărat business trip la Hamburg  unde urmam să țin o prezentare lungă la un client foarte important. Cel mai greu e, se pare, să împachetez pentru 3 zile împărțite inegal între formal-4 stele și casual-hostel.  Mai ales că zborurile low-costul de acum te lasă să iei cu tine o poșetă și cam atât.

La formal-4 stele am ajuns sponsorizată de proiect. Doamnele de la recepție s-au gândit înaintea sosirii mele să mă upgradeze la Junior Suite, văzând că sunt de firmă. Eu am intrat destul de hippy îmbrăcată și foarte plouată, mi-am luat în primire camera de pe Executive Floor și mi-am pus converșii la uscat într-un dressing de mărimea garsonierei din Nuremberg. M-am scufundat în puful pernelor și m-am răsfățat.

A doua zi, după ce am prezentat cu succes ce trebuia, s-a dizolvat și vraja corporatistă. Caleașcă mi-a devenit tramvaiul și palat un hostel de pe strada cea mai rău famată a orașului, unde auzeam română mai mult decât cerea dorul de casă. Hostelul cu pricina era condus de un moșneag care știa foarte puțină germană și strâmba din nas de câte ori îi ceream ceva. Podeaua o numeam lavă, ca nu cumva să ne lase amintire vreo ciupercă de picior. În concluzie, dacă ajungeți pe la Hamburg nu știu să vă recomand unde să locuiți, dar știu sigur să va zic unde să nici nu călcați.

Colocatara la greu a fost Zamfira. Venită cu un tren întârziat din Berlin Zamfira a stat cu mine la bine si la rău.

La bine a fost cu siguranță restaurantul de pește din port, grădina exotică dintr-un parc central, tura de magazine vintage din Schanze și discoteca de rap nemțesc din cabana vânătorească (desigur). 

Ne-am dorit tare să mergem la un club într-un fost buncăr, numit tradus Nasol & Periculos. Ceea ce urechea modernă traduce cu  Cool & Lejer. Când am ajuns acolo însă răsuna de jos muzica techno. Niște tineri băieți post-pubertate, care încă  nu aflaseră că cerceii rotunzi nu se mai poartă de pe când s-au despărțit Take That, urcau scandalizați pe scări spre locul cu fapta. A devenit așadar Nasol (muzică techno anii 90) și Periculos (public născut spre capătul anilor 90). Am plecat unde ne șade bine, la rap nemțesc sub disco-ball.

Am spălat păcatele a doua seară la niște raggae fain.


Aah, știați că Beatleșii sunt lansați în Hamburg? Există acolo vreo 2 pub-uri celebre pentru că i-augăzduit pe primele drumuri muzicale pe Beatles,ceea ce-i dă un plus de coolness orașului (careoricum ține piept Berlinului la hipstereală). 
 
Ne-am mai plimbat prin port, Hafen City, prin St Pauli, prin Altona și alte zone în care ne doream să ajungem sau ne rătăceam. Până una alta, o umplutură bună în acest sandwich londonez.


Sigur mai ajung în toamnă în Hamburg pentru că mai am de explorat. E un oraș tare fain. Și pentru Germania chiar foarte cool și deschis la de toate.

Până una alta, mai îmi văd de Londra și când ideile sunt așezate le voi pune și pe ele pe hârtia asta virtuală.

Oricum, fiind între 3 culturi acum am o perspectivă diversă asupra lucrurilor și relațiilor cu oamenii.

Știți  ce e mai rău decât să trăiești în vest fiind dintr-o țară  cu reputație proastă? Haha, să fii din două țări cu reputație proastă! Și încă ce extreme! Avem România (aici reacțiile se împart: cei depășiți geografic, care încearcă să aprobe politicos orice spui numai să nu îi scoți la tablă și scepticii care au auzit de rău și nu știu cum să nu-și dea pe față antipatia). Apoi, zic But I live in Germany, lucru care nu trezește mai multă admirație, din contră, că doar își duc și nemții crucile lor și în plus mai și câștigă toate campionatele (ba mai joacă finalele tot între ei)...și până la urmă e vorba de prosperitatea altuia, poate ușor îngâmfată...

Așa că viața pe insulă e tare pestriță, dar nemărginit de bogată în experiențe și evenimente.

Și ce-am văzut și ce-am făcut o să vă povestesc.




Wednesday, June 19, 2013

Și-acolo, și-acolo

Sunt puțin obosită, dar văd că a trecut mai bine de o lună de când nu m-am mai dat pe blog și mă tem că dacă nu mă disciplinez puțin o sa pierd cursul propriilor mele povești. Oboseala vine de la Londra în general, o oboseală bună, satisfăcătoare, care la  sfârșitul zilei te lasă să crezi că le-ai făcut pe toate, chiar dacă orașul are multe evenimente de (ne)ratat în fiecare zi.

Oboseala mai vine și de la alergatul ușor în jurul unui lac din Shepperton, chiar lângă Londra, lac în care, pe timp de seară, înoată englezi în costume de neopren, să alunece mai bine în apa de 15 grade Celsius. Unul din acești englezi e noul meu colocatar (neamț de altfel), care se antrenează pentru al doilea concurs Iron Man din viața lui. Poveștile lui mă împing și pe mine spre cei 5 km de tonifiere.

Stau în Londra de mai bine de două săptămâni și deja mi se pare că totul vine natural. Mă înțeleg bine și cu ceaiul și cu ovăzul, deci probleme de adaptare nu am avut. La birou eram, prin corespondență, parte din echipă dinainte sa ajung aici, iar orașul l-am mai privit din doubledeckere de vreo 2-3 ori în stundenție. Mănusă, deci.

Însă, înainte să mă mut la Londra pe 1 iunie, s-a mai întâmplat luna mai, care chiar că a fost luna excursiilor. Nu știu cum s-a nimerit, dar fiecare weekend a fost presărat cu câte o plecare sau un eveniment, de mi-a ajuns amprenta de carbon rușinoasă.

Primul  Up in the Air a fost sub semn muncitoresc, de 1 Mai, spre Malaga unde cu MamaTataAri am sărbătorit Paștile ortodoxe (românești cum le mai spunem la Tg Mureș) și mai ales ziua lui tata de 60 de ani. Mare, soare, frig. Combinația asta ne-a făcut să facem mai mult excursii pe la pueblo-urile din zonă decât bălăceală. Sigur unul din cele mai frumoase colțuri ale Spaniei este Tarifa, în capul de sud a peninsulei și vizavi de Africa. Drumul spre Tarifa ne-a dus prin Gibraltar, premergător parcă verii mele britanice. Cheful excursiei a fost seara la un festival internațional de muzică și mâncăruri din vreo 50 de țări, unde ne-a dus spre bucuria mea Paula, fosta mea colegă de grădiniță / generală / liceu, cu care am și sărbătorit anticipat întâlnira de 10 ani de la terminarea celui din urmă.

                                                      ************


După încă o săptămână de birou bavarez am luat trenul spre Linz, m-am revăzut cu câțiva foști colegi de masterat într-un bar de rock (că așa se zice), ca să urcăm a doua zi sus în munți la o cabană. Ocazia a fost ziua de naștere a Johannei, 30 de ani, sub motto-ul Gin și o rochie, care presupunea simpla filosofie, să purtăm rochii (fetele) și...ați ghicit...sa bem gin (cu toții). Urcarea a fost mai simplă decât sună aici: un drum frumos de munte numai bun pentru mașini de oraș, cum am și urcat de altfel. Drumeția plănuită totuși s-a produs, odata ajunși sus, și încă pe timp de ploaie. Că dacă planul austriac e să facem drumeție, facem drumeție. Fata Morgana avea să ne fie o cabana de lemn cu supe calde și șemineu. După o oră jumate de murat în ploaie am ajuns la râvnita cabană, aparent neprimitoare că era închisă. Numai un motan se răsfăța în geam uscat și cu părul valvoi, parcă de ciudă că nouă ne-a culcat ploaia buclele.
Ospitalitatea austriacă și-a păstrat însă reputația intactă și cu această ocazie: în curtea cabanei neprimitoare, un susur  de apă, ca din poveste, răcea lăzi întregi de bere, scufundate într-o troacă de lemn, menită deci unui alt tip de adăpare. Cine dorea bere avea să desfacă una cu deschizătorul prevăzut la îndemână și să lase 2 euro în cutia poștală. Se scuzau conașii că nu ne pot onora cu rest. Hidratare și mai departe în ploaie spre marea petrecere!



************


Și dacă tot vorbim de luna mai și de zile de naștere, nu pot să nu menționez că și eu am mai adăugat un trandafir la buchetul vieții alături  de prieteni dragi. Primul om care s-a încumetat să mă viziteze la Nuremberg, care a venit de departe ca un adevărat teuton a fost, fără-ndoială, Tudor. Aflat într-o vacanță de 10 zile în Germania (cum se obișnuiește la vârsta noastră), Tudor a fost eroul BBQ-ului ținut sub un pod cu multă bere cărată greu, furtună și prea puțini cărbuni. Dar a ieșit minunat în final, s-au adunat vreo 8-10 prieteni destul de noi, a zburat un frisbi de două ori pe câmp când a permis vremea iar despre șobolani - a apărut doar unul. Seara le-am mai arătat la prieteni vreo 3 baruri, pe al 3-lea urmând să-l regret destul de tare a doua zi la birou. Tudor și-a continuat drumul spre Muenchen, eu spre Barcelona.

                                                            ************

La Barcelona ne-am îngrijit mai multe fete de distracția a două imediat viitoare mirese, Georgi și Ralush, menționate în ordinea nunților. Nu că nu ar fi Barcelona destul pretext de fun, dar noi ne-am mai și ambiționat să iasă petrerea burlăcească perfect: am avut tricouri la fel, insigne, ba chiar le-am pus la miresici un soi de voal în cap, de nu ne mai putea trece nimeni  cu vederea. Am fost 11, asta am zis? Destinderea a început pentru mine și Ana la Primavera Sound. Dacă hipsterul ar avea vreo definiție – sigur exemplele demonstrative ar fi plasate acolo. În timp ce o bună parte din fete erau încă pe drum, Ana și cu mine eram ajunse bine la cea mai tare locație de festival din câte am văzut, pe malul mării. Headlineri au fost Pheonix, Postal Service și Grizzly Bear. După așa muzică bună într-o singură seară am lăsat să curgă Beyonce și Rihanne specifice chefurilor de fete cochete în serile ce au urmat.
Destinderea cu fetele  a fost în Champagnerie, un bar mic și foarte gălăgios, cu vin ieftin și dulce și tapas-uri simpliste. Sună ideal nu? E o experiență de inclus neapărat într-o viitoare excursie spre BCN. În Champagnerie s-a declanșat un râs general pe care l-am tot pasat de la una la alta prin glume mai bune sau mai seci, pe tot parcursul excursiei, adică un weekend lung și bun. Că un weekend cu fetele e distractiv cum altul nu-i. Terapie, cum zicea una din noi anul trecut la Viena...Perfect, cum ziceam noi toate de câteva ori pe zi în Barcelona.

************

Am revenit din Barcelona cât să mai spăl un rând de haine, să predau un proiect trendy și să mă și mut la Londra. Așa de repede s-a produs că nu am apucat să îmi dau seama de mare lucru. Și mai repede au trecut primele zile de Londra, 4 la număr, după care un nou zbor, cel mai lin și mai așteptat dintre toate, spre casă.

Întâlnirea de 10 ani. Mă așteptam să fie mai emoționantă decât a fost, dar cu lumea cea mai importantă mă cam văzusem la Crăciun, iar Facebook-ul ăsta nu prea lasă loc de surpize. Cu profii  a fost fain să mă văd! Chiar fain! Și cheful  unei astfel de regăsiri  nu are cum să nu fie fantastic. Ne-am amintit totuși cum motivam absențe, cum păcăleam profii (sau credeam ca-i păcălim) și cel mai trist, pe ce tip de muzică dansam la majorate. Am rupt opinci până spre dimineață iar a doua zi în gașcă ușor restrânsă am avut noroc de un concert foarte fain, Byron, în Office.

Nu fusesem acasă de 6 luni, așa că am sorbit cât am putut din atmosfera familiară și caldă.

************

Am aterizat pe Luton luni dimineața devreme iar după vreo 2 ore de schimbat trenuri și metrouri am ajuns direct la birou. Unde e foarte cool, desigur. 4 zile întregi de lucru urmate de un workshop mult așteptat în Hamburg. Oraș extrem de viu și colorat, despre care mi-e prea somn să mai scriu, dar care a fost destul de nasol și periculos. În sensul bun, adică ;)

Poate în weekend revin la taste, să  vedem însă ce oferă Londra între timp...



Monday, April 01, 2013

Like a Bosfor


A fost weekend lung in Bavaria, ca de Paști. Weekendurile lungi sunt de obicei o minune, dar nu și când din patru zile libere, trei ai toate magazinele închise. Paști nu am sărbătorit, de rezolvat chestii nu am reușit, deci am stat și m-am refăcut după ce acum o săptămână am obosit în Istanbul.


Cu Zamfira, Draghi și Tudor am plănuit de la începutul anului escapada. Biletele de avion le-am luat relativ din timp. Dragoș și Zamfira au pus piciorul în Taksim cam deodată, pe dupămasă. Aveau instrucțiuni clare să preia cheia apartamentului rezervat prin Airbnb și să pună niște beri locale la rece. Tudor și cu mine ne-am sincronizat întâmplător pe aeroportul Atatürk și la 23:00 băteam în ușa apartamentului care urma să fie denumit “acasă”  pentru următoarele 4 zile.

Zamfira și Draghi dormeau.

Locuiam în Taksim, unde recomandă toată lumea că trebuie stat. Apartamentul  se numea “Real Life” Apartment,  pentru că promitea încă din anunț o senzație foarte autentică. Diferența culturală m-a pălit pe mine doar în prima seară, când, ajunsă din Nurembergul cel ordonat și așezat  mă trezeam că-mi tot împiedic trolley-ul pe trotuarele minunat de imperfecte și printre puhoaiele de oameni gălăgioși, preponderant bărbați. Începând de a doua zi însă am inceput să inspir haosul la fiecare colț și să mă bucur de culori, miresme și zgomot mereu.

În Istanbul sunt foarte multe lucruri de făcut. Foarte. Iar când se întâmplă așa într-un oraș, cea mai bună soluție e un Tudor la fața locului. Fiind poate cel mai umblat dintre noi și cam cel mai curios om pe care îl cunosc, Tudor știe întotdeauna ce concerte nu trebuie ratate, ce restaurante trebuie gustate și ce priveliști admirate.

În rest, spontan.

Excursia noastră s-a desfășurat mereu între ce numeam Real Life și  Roof Top, orașul văzut de sus. La sol mergeam mereu să mâncăm și să gustăm bunătăți în locurile mai modeste, mai neturistice și  mai de-ale locului. Sus, pe acoperișuri, dansam și ciocneam beri scumpe cu privirile spre Bosfor.  Se spune că Istanbulul  trebuie vizitat cu privirea ridicată,  pentru că cele mai tari locuri și localuri sunt în mansardele clădirilor. Fiind un oraș pe coline, priveliștea e cel mai bun decor în toate locurile astea.

Bosforul l-am vazut și mai de aproape, nu doar de sus. În ziua 2 a excursiei, care trebuia  să fie cea mai ploioasă, am luat o excursie de 6 ore bune care ne-au dus până  aproape de Marea Neagră. Am ajuns într-un port foarte turistic, unde ne-am propus, fiind sub semnul apei, să facem masa de pește a excursiei. Ne era poftă de un festin după toată ploaia așa că ne-am pus la o masă și ne-am luat porția de fosfor de Bosfor.

În satul ăla, în care am stat cu totul vreo 2 ore, era plin de câini vagabonzi. De-a dreptul dulăi solizi, evident bine hrăniți, speram noi că nu cu ciolan de turist. Când ne-am dat seama că singurul cu asigurare medicală dintre noi era Draghi, Tudor l-a poftit să meargă în față să salute el întâi dulăii că era singurul cu liber la antirabic. Am râs foarte mult.

Pe barcă înapoi am stat înăuntru la ceai iar seara am luat iarăși Taksimul la picior, scoici, kebab picant, dans sus-de-tot pe muzica reggae și puțin, puțin somn.

Dimineața, cafea nes la noi în bucătărie.

A mai urmat o zi plină cu moschei, bazar, baclavale, străzi aglomerate și multe, multe povești…Cum se întămplă mereu când patru prieteni buni se adună din patru puncte ale continentului în al 5-lea.

Ah, am fost și la muzeul de artă modernă, numit chiar Istanbul Modern, care pe lângă faptul că profită de o poziționare perfectă pe malul apei mai e și plin de artă și instalații nemaipomenite. Mă gândeam la început că o vizită a unui muzeu de artă m-ar smulge din visul oriental pe care îl trăiam de 2-3 zile, dar de fapt ne-a completat excursia explicând Istanbulul din perspectiva artiștilor contemporani, mai ales când îmi amintesc de instalațiile video. Tare merită integrat muzeul ăsta într-o excursie de weekend.

Seara la concert!

De cum am ajuns în Istanbul am zis că n-ar strica un concert iar cei pe care speram noi să-i vedem recomandați de Tudor erau Athena, o trupa de ska/rock/balkan care se pare că e foarte celebră la ei. Așa celebră de fapt că au fost sold out 2 zile consecutiv. Ne-am “consolat” atunci cu  Jamie Lidell, un englez care cucerește o sală de oameni cu un one-man-show în care mixează muzică electronică live, adaugă beat box și acompaniază cu o voce destul de stridentă  încât să funcționeze numai bine combinația.

Să continue cheful!

După ce am rupt opinci acolo am rătăcit din nou în Taksim și  am ajuns la Babylon, localul unde avea să aibă loc concertul Athena. Am zis că măcar dacă nu vedem trupa să vedem locul și el destul de popular în cartier. Am ajuns acolo, trupa abia intrase în scenă. Mai aveți 4 bilete? Nu știu, stați să verific…bine, intrați!

Încă o oră bună de țopăială. Lume multă. Genul de concert la care toată lumea știa toate versurile. Noi nici unul, dar am fredonat în engleză când trupa a băgat un cover ska turcesc a piesei My Way.

Scoici și mai departe.

Barul preferat unde puneau ăia muzică pe gustul a tuspatru a fost descoperit cu o seară înainte și repetat. Se cheamă Araf. Tot așa, la ultimul etaj, cu priveliște și lume veselă. La 4 se închid cluburile în Taksim, numai bine ca turistul să mai fie și a doua zi în stare de ceva. În cazul nostru, de plecat din nous pre realitatea bine organizată.

Un ultim kebab și aeroport.

De data asta fiecare cu ora lui de decolare. Eu am ajuns în aeroport ca să aflu că avionul meu avea întârziere vreo 2 ore. Am stat, am citit, m-am dus prin Duty Free. Așteptând la coadă să urc în avion, în sfârșit, îmi alungam oboseala cu gânduri vesele despre cum curând aterizez, intru în casă și  dorm. Vizualizez detaliat această fantezie, până la detaliul cheilor. Pe care le-am pus în noptieră, ca să nu le pierd prin vreun club, pe vreun acoperiș. Speram cumva să fie în bagajul de cală. “Hello, this is Carla, I checked out today from apartment no 7. Did you happen to find a set of keys in the bedroom?”

Seara erau toți excurșioniștii în patul lor înafară de mine.

Mi le-au trimis  după 2 zile cu Fedex. Am stat la Miriam, prietena mea spanioloaică. Partea bună a fost  că, venind din excursie, aveam la mine de toate: prosop, pijamale, haine de schimb.

Efectul glumelor desfășurate pe cele patru zile ca de festival m-a mai ținut vreo trei zile extrem de bine dispusă. Abia aștept următoarea escapadă.

Și Nuremberg-ul pare tot mai mic.





Sunday, March 10, 2013

Multi Culti

-->
Tocmai am ajuns acasă după un concert de duminică despre care am aflat prin comunitatea Couchsurfing de la doi “ce le pasă” de 21 de ani, veniți din Berlin special pentru acești Firewater. Firewater, un nume care se anulează pe sine, este practic prima alternativă dacă cumva ți-ai uitat Gogol Bordello-ul acasă. Cei doi couchsurferi, tineri  studenți călători sunt niște mici groupies, care au străbătut toată Germania să țopăie balcanic în Nurem-burg, cum a strigat solistul toată seara. Ea, mult prea frumoasă pentru el, își va da seama de asta abia peste câțiva ani, din poze.

Și când mă gândesc că până weekendul trecut eram sceptică față de couchsurferi…

Acum o săptămână am fost însă la Praga, pentru un city-break clasic, în care prietena din România se mărită cu logodnicul tunisian. La masa de 20 de persoane se vorbea pe stânga arabă, pe dreapta română iar flacăra lumânarilor din mijlocul mesei lungi se mișca la vibrațiile  diferitelor accente franțuzești prin care încercam fiecare să  socializăm.

Cina supra elegantă s-a terminat pe la 11 seara cu un ton la grătar pe  pat de risotto , iar eu am plecat încet de tot (că repede pe pavaj medieval și pe tocuri nu există) spre Zizkov, cartierul cool-alternativ al Pragăi. Acolo aveam să mă văd intr-un club cu muzică live cu niște couchsurferi de pretutindeni. Am plătit echivalentul a vreo 5 euro  la intrare în primul club și am primit o brățară portocalie-neon cu care puteam colinda toate puburile din acest cartier Zizkov (a se citi Jijkov și a se vizita la pas!). Din noua mea gașcă au făcut parte niște americani, un englez, un polonez umblat prin toată lumea, o cehoaică și poate o bulgăroaică sau mi s-a părut. Dans a fost, muzică bună oricum și povești de pățănii de pe fiecare continent, berechet.

Dimineața următoare m-am trezit lejer la un 12:00, în camera de hostel împărțită cu trei fete  de 19 ani în perioada Erasmus și în faza Coldplay a vieții lor. Mi-am amintit din poveștile lor că într-adevăr “that was when I ruled the world”. Am fost nostalgică însă doar până în momentul în care am realizat că acum chiar îmi permit un mic dejun cu cafea, nefiind dependentă de mezelul cumpărat la reducere de la alimentara din colț. Pentru că bursa asta Erasmus înseamnă pe scurt aventură, distracție și ... parizăr.

A doua zi am străbătut Praga mai întâi cu mireasa Pinky, cu care ne-am povestit toate poveștile de fete după un an de nevorbit pe șleau și apoi cu un polonez triat din gașca de couchsurferi care prelungise și el weekendul de capul lui și fără  plan social. Tipul ăsta a fost prin toată lumea. Toate poveștile  lui încep cu “pe când locuiam în Manilla” sau  “după 3 luni de Noua Zeelandă” etc..tipul a locuit în țări de care noi nici nu am auzit și are povești greu de urmărit cu gândul. În orice caz îți face întorsul la birou de luni mult mai greu decât este.  Mi-a arătat niște locuri foarte tari în Praga, printre altele un local cu un pian vechi și șemineu unde oricine știe și are chef poate cânta. La șemineu se încălzeau pe note de amatori doi purceluși adevărați, mascote locate, care aleargau de colo colo și acompaniau prin grohăit. După încălzirea asta am plecat și noi spre pub-ul Acropolis din Zizkov, care e probabil cea mai bună idee din câte există sâmbătă seara în Praga. Foarte funky.

După o duminică în care am fentat vremea cea rea în expoziții am revenit la viața mea normală, în timp ce noul meu amic se pregătea de viața lui normală, în care probabil va continua să schimbe continentul la fiecare 3 luni.

La job e foarte bine.

Ieri am făcut un tur istoric al Nurembergului, unde ne-au arătat camere de tortură și biserici gotice, cam ce se poate vizita într-un oraș care se vrea foarte medieval, dar care de fapt e reconstruit după ce a fost terminat de bombe în al doilea război.

O nouă pasiune locală e să cunosc străini și să culeg ce știu sau ce zic  de România. Lucrurile se schimbă, nu mai zice nimeni de hoți și alte rele. Am întâlnit în schimb un indian fascinat de trupa Akcent, îi avea pe telefon, apoi un mexican fascinat de Transfăgărășan și un spaniol care spune că auzit că Bucureștiul e faimos că are foarte mulți copaci….(?)

Ce-i practic la acest Nurem-burg e că e aproape de tot felul de locuri faine. Și că are zone pietonale cu Fachwerk și râu. De alea însă mai urmează să mă atașez.  









Sunday, February 10, 2013

Regula simplă a cutiei poștale


M-am trezit acum două dimineți cu zâmbetul de vineri pe buze. Pentru că din toate hainele mele "casual" vinerea îmbrac mereu blugul apucat cu stânga și puloverul cu dreapta, eram gata relativ devreme pentru a încheia încă o glorioasă săptămână de muncă. Ies pe hol, poșeta în stânga, gunoiul în dreapta, mă întorc să încui și aud un ascuțit și nedorit “Guten Morgen, Frau Bancu” din capătul holului. Raza dimineții mele avea să fie doamna B. care “de mult spera să ma întâlnească“. Speranța e, într-adevăr, mereu importantă dar uneori ajută și un bătut la ușă.

În orice caz, domna B. dorea de mult să îmi transmită că am greșit când mi-am trecut de mână numele pe cutia poștală și că trebuie urgent să înlocuiesc bilețelul ăla oribil cu unul decent, scos la imprimantă, că doar oricum eu lucrez la birou. Se consultase se pare, cu administratorul  de bloc și au hotărât împreună că dacă nu schimb eu bilețelul de bună voie mă vor taxa ei 16 euro pentru o plăcuță frumoasă cu numele meu, că asta e o clădire îngrijită și așa ceva hidos e inadmisibil. Doamna B. însă pare că se dă repede de partea mea și îmi spune să mă conformez regulii înainte să se supere administratorul și să ma chiar pună la plată. Eu i-am propus să-i transmită administratorului că îl aștept oricând la mine la ușă să discutăm problema.

Fiul doamnei B. locuiește la Berlin, lucru pe care îl menționează cu sprânceană ridicată de câte ori vorbim. Băiatul acum s-a ajuns, stă la capitală și chiar și el de acolo e de părere că e inadmisibil să îmi trec numele pe cutia poștală, în scris de mână.  Mi-ar fi  schimbat chiar el  plăcuța, dar el stă departe, la Berlin. A ajuns, deci, cazul casuței mele poștale la porțile Brandenburgului, mai e un pas până să afle și doamna Merkel și să dea lege.

I-am explicat doamnei  B. că administratorul ar trebui să aiba preocupări mai mari decât plăcuța cu numele meu scris de mână, având în vedere că ușa de la garajul comun e stricată de o lună și că cineva fură  din spălătorie. Mutând discuția în cu totul altă direcție, doamna B. și-a pierdut din avânt și a deviat de la subiect urându-mi curând o zi bună și eu ei.

Cineva mi-a furat coșul de rufe din spălătoria comună din subsolul blocului. Îl lăsasem acolo pe timpul unei spălări, cu intenția să îmi transport mai tarziu rufele rezultate tot în el. Cineva s-a gândit probabil că e un coș abandonat și l-a salvat de la un destin însigurat. Am lăsat apoi un bilețel în spălătorie (tipărit pe calculator că doar lucrez la birou) spunând că aș  mai fi avut nevoie de acel coș de rufe și că oricine l-a luat ar trebui să se gândească pentru sine de ce fură ceva, ce altă persoană folosește pentru depozitarea rufelor murdare. Nu am primit răspuns, dar pentru că persoana voia să demonstreze probabil consistență în acest fetișism și-a apropiat în scurt timp întinzătorul meu de rufe.

Și așa am ajuns eu în vestul civilizat să îmi întind rufele încuiate în pivniță.

5 case mai încolo, noua mea prietenă, Cătălina, își încălzea a doua tură de apă în oale, pentru dușul zilnic, întrucât centrala i se stricase și în aproape o lună nu au reușit să-i schimbe piesa buclucașă. 

Ah, și voiam de fapt să povestesc despre Viena, despre retro-futurism și cu ce se mănâncă un hot pot. În schmib m-am oprit la mierea din izoarele bavareze, care curge neîncetat, atâta timp cât fiecare își cunoaște și își respecta rolul în stupul mereu activ.