Saturday, December 19, 2015

O excursie cu confort sporit

-->
București

Cam de câte ori zbor din Otopeni spre Viena mă opresc la un anumit chioșc de ziare, de unde îmi iau un Cațavencu sau o Dilema Veche, să mă mai țină în țară măcar până ajung la destinație. Ultima oară când am plecat însă, în jur de 1 Noiembrie, nici  nu m-am apropiat de ziare. Știam ce scriu pentru că lăsam în urmă cel mai trist București pe care l-am cunoscut vreodată.  Tot asta scria toată lumea pe facebook, tot asta visam noaptea și tot asta îmi explica nodul în gât de care nu am scăpat multe zile de atunci.

Poate a fost o coincidență să fiu în Bucureștî in weekendul cu  tragedia din Colectiv, poate așa a fost să fie. Cert era că aveam în față o călătorie lungă – planificată cu lunile, visată cu anii – și pur și simplu  simțeam că nu vreau sa plec. Zicea un prieten în același weekend că excursiile astea independente sunt frumoase în special înainte și după - și doar in unele momente în timp real.


Înaintele mi-a fost umbrit de niște cifre groaznice: 27, 30, 33…și nu se mai opreau. Simțeam că plec pentru că trebuie, nu pentru că vreau. Că vreau să rămân. Că îmi ies din zona de confort cam când aveam cea mai mare nevoie de ea. E bine sa pleci spre ceva de care te temi, zicea o prietenă într-un alt context, înseamnă că te așteaptă ceva acolo ce trebuie să înfrunți.



Kuala Lumpur

Primul lucru de “înfruntat“ a fost Kuala Lumpur. Îmi lăsasem 3 zile la dispoziție ca să mă dezmorțesc și acomodez la vara ce avea să mă însoțească lunile următoare. Doar că în Asia, o dată cu căldura dispare și oxigenul. Umezeala aia din tropice care lipește hainele  pe tine și te face să simți că oricât de adânc ai inspira, nu reușești să iei aer cu adevărat.  Nici metroul dintre aeroport și hostel nu mă lăsa sa respir în voie. La oră de vârf, o doamnă i-a făcut semn fiului ei să mă lase pe locul lui. I-am zâmbit, zicând că nu ar fi nevoie, că nici nu încap de rucsac. Where are you from? mă întreabă. Îmi spune că știe multe românce, că lucrase la un hotel în Londra la curățenie și avea colegi din România. Mă ajută să-mi găsesc stația și ne zâmbim încă o dată.

A urmat să înfrunt hostelul. Să mă gândesc că vreo 80 de nopți de atunci încolo voi dormi în cameră cu străini, cu baie pe hol, din care voi lua sau nu ciupercă de picior ca atunci în Thailanda. Nopți în care mă va ține trează vreun sforăit ca cel din Rio. Nopți în care voi dârdâi sub aerul condiționat pentru confortul altora.

Întâiul meu confort în Asia avea să fie mâncarea. Am căutat primul street-food market care din fericire era după colț și 3 zile am gustat pe rând diverse bucate malaeze a căror ingrediente le puteam sau nu identifica. De la pui (puteam indentifica) la pilaf cu broască (nu puteam identifica și de abia puteam înghiți. Niciodată nu mi-a plăcut pilaful).

Încercând să uit de pilaf mă dădeam pe Instagram, când văd o poză a unei vechi prietene în fața turnurilor Petronas. Aceleași turnuri urma să le admirăm după câteva ore împreună, de la un bar dintr-un zgârie-nor apropiat, depănând povești până la cer și înapoi. M-a transpus brusc într-o cu totul altă lume și mi-a amintit  de perioada cea mai lipsită de griji din viața mea de până acum: semestrul Erasmus petrecut în 2006 (acum 10 ani) în Spania, lângă Valencia.

Ce mai face ăla? Dar ai văzut că tipa aia are copii cu tipul cu care s-a cuplat chiar la ultimul chef? Ah, da, cu ei m-am văzut la Londra. Și mai știi când am încercat să  facem kebab în apartament? Și ce frig era noaptea în ianuarie…să ajungi în Spania și  să dârdâi de frig!

E interesant când ai ocazia să povestești 10 ani pe “repede-înainte“. Cu totul altă dimensiune. Parcă se filtrează tot ce e mai bun și lucrurile capătă o nouă lumină.

Poveștile astea despre cu totul altceva mi-au luat cu mâna parcă lipsa de aer care, în mod evident, avea doar parțial de a face cu clima tropicală. Am adus la suprafață una din cele mai fericite variante ale mele, care m-a însoțit până la plecarea mea din Kuala Lumpur, variantă cu care sper să mă întâlnesc când revin în Malaezia in ianuarie, în drum spre casă.

În magia asta broasca s-a transformat în creveți, Malaezia în Australia și Kuala în koala.

Acum 6 săptămâni a început aventura australiană, care se termină astăzi, dar care va continua să se contureze în mintea mea și să capete sens multe luni și ani de acum încolo.



Pentru că...


Melbourne

După ce am așteptat câteva ore în aeroportul low-cost al Kualăi Lumpur (sau cum?), am îmbarcat un avion al companiei AirAsia pentru încă 8 ore bune spre Down Under. Se întâmplă un fenomen interesant în acest tranzit: dupa ce Asia te scoate puțin din zona de comfort – diferind prin scris, limbă dar și aspectul și comportamentul oamenilor – Australia te aduce din nou în acel normal, de parcă abia ai trecut Euro-tunelul spre Anglia. Oamenii blonzii, accentul cam britanic, pub-urile pline cu mâncăruri fripte în ulei și ...frig. Nu mi-a zis  nimeni ca primăvara lor e cam ca primăvara noastră: frig, ploi, vânt. Îmi cumpărasem o jachetă de vânt cu o zi înainte de plecare, dar cum nu  era destul de “a mea”, am uitat-o atârnând într-o baie din aeroportul Vienei. M-am tot gândit la ea. Pentru că era mov, dar mai ales pentru că era o jachetă.

Noaptea erau vreo 10-15 grade. Am dormit o săptămână în sacul de dormit, peste care o plapumă. Am purtat singura pereche de blugi potriviți mereu fie cu hanoracul gri, fie cu cel vișiniu, fie cu ambele unul peste altul. 

Mai devreme decât m-aș fi așteptat însă a venit și “căldura“. Prietenii  mei din Melbourne, inclusiv prietenii și famiile lor au fost cei mai cei. Într-o singură săptămână am avut 2 invitații la grătare, o invitație la o cină marocană, un chef cu dans, un road trip, o degustare de vin, un tur de oraș cu bicicleta, un gin misterios obținut la un bar în schimbul unei parole secrete și o întâlnire semi-spontană cu niște pinguini mici, mici. Tot la întâlniri spontane cu animale aș adăuga un vombat la marginea șoselei. Doar că nu mai trăia…dar părea proaspăt.  Primii urși koala tot în zona aia i-am văzut. Vii, și nu prea, că la cât sunt de leneși nu prea știi. Dar am aflat că se droghează cu eucaliptul ăla pe care îl mănâncă toată ziua, deci de aia sunt așa chill. Ceva tot fac ei bine.

Melbourne e orașul în care se iese în oraș. Pub-urile sunt pline în fiecare zi a săptămânii iar dacă lumea nu e în pub e pe propia terasă cu grătare și  beri. Toată lumea “face foarte bine“, nu se plânge nimeni niciodată de nimic. Zâmbete și voie bună. Nu prea are ce să displacă acolo, și dacă apare vreun bai se spală cu un grătar și o bere. Ca o vacanță continuă. Nimeni nu părea să lucreze peste program, nimeni nu părea stresat sau posomorât. Singurele griji par a fi următoarea vacanță sau următorul festival. Ceva tot fac ei bine.

E ultima seară în Australia și mai am câte ceva de făcut. De aia întrerup povestea aici. După ce am acoperit doar prima săptămână din 6.

Mai  urmează plaje, concerte, peșteri, jungle, păianjeni, corali, cascade, canguri, ornitorinci, câini dingo, luni pline și pisici negre.

Ori, cum am învățat la Melbourne că singura grijă trebuie să fie următoarea aventură: mâine zbor (și) mai departe spre Noua Zeelandă și voi fi cam prima dintre noi să intru în 2016!

See you on the other side! (sau mai devreme dacă mai apuc la blog ;) )






Wednesday, April 08, 2015

Berlin by Night

-->
Nu am mai scris pe blog de…nu mai contează de când. Suficient încât mama și prietenele ei să arunce aluzii că ar lipsi un update. Așa că vin cu povești de la Berlin, de unde tocmai m-am întors  după un weekend de chef intensiv. Anunț cititorii părinți că e o poveste cu stat în club până la 5 dimineața, nu una, ci două nopți la rând și pentru publicul treizecist recunosc că de fapt am cam prins răsăritul în fiecare dimineață a excursiei. Cei din urmă foarte posibil să nu mă creadă :)

Am plecat la Berlin de Paștile lor, ciupind câteva zile libere de la serviciu. Am reușit să nu menționez chiar concret că plec in plină zi de lucru de la birou și să simulez într-o kebabărie din Neukoelln / Berlin că aș fi între două ședințe, pe care le-am respectat însă telefonic. Am reușit așadar să fac să fie bine, să lucrez de pe drumuri și totuși să scap de biroul din Viena pentru un weekend lung.

Dar e fapt, asta nu-i o poveste despre zile câștigate ci mai degrabă despre nopți pierdute. 

Prima noapte am pierdut-o la cel mai tare club în care nu am intrat niciodată. Se cheamă Berghain și e mai ales celebru pentru strictețea cu care își selectează clientela. Nu vă gândiți la pantofi de piele sau lac. De fapt, nu vă gândiți la nimic pentru că criteriile nu sunt știute. Singura regulă e să te aprobe Sven. Sven, un tip înaintat în vârstă - cum trădează părul grizonant dar și tatuajele și piercing-urile – e bouncer la acest Berghain. Adică, tipul care zice dacă da sau dacă nu. Fetele mi-au jurat că la mine va fi nu pentru că, zic ele, arăt prea inocent pentru adunătura aia de clubberi serioși. Când am hotărât totuși să ne testăm aparențele eram într-un bar și puneam țara la cale: să zicem că suntem 5 sau să intrăm pe grupulețe? Să facem ceva cu părul? Să părem serioși acolo, nicidecum ca după 2-3 beri. Fetele m-au mai băgat în baie la o tură de machiat puternic cu negru la ochi și una mi-a zis, cu o seriozitate cu care pregătești pe cineva de bătălie: Și nu uita, nu-i zâmbești lui Sven! Rămâi serioasă! Și dacă întreabă ceva vorbești germană, nu părea turistă!

Înainte să ajungem la coadă am hotarât că intrăm separat. Eu cu Tudor, ca eu să preiau datoria de a vorbi germană și fetele, Ghighi și Zamfira, înaintea noastră. La coadă l-am văzut pe un al 5-lea prieten, tot din gașca româno-berlineză, care era în plan să apară oricum dar care avusese o pană la bicicletă..in fine a ajuns...era în coadă înaintea noastră, s-a prezentat și a fost și primul refuzat. Mai rămăseseram deci patru, în formații de câte doi. Zamfira și Ghighi trec testul lui Sven și sunt poftite înăuntru. Eu ma entuziasmez dar îmi repet mereu regula de aur: să nu-i zâmbesc lui Sven la intrare. Puteam practic să uit de reguli, că așa repede mi-a făcut semn din cap că nu, de nu aveam timp oricum să-mi îndind zâmbetul pe față. Iar la Berghain e fără comentarii...dacă e nu, e nu..mulțumești și îți vezi de treabă. Așa că, Zamfira și Ghighi au înaintat spre fericire și mister iar noi restul, gașca Berg-Nein, am mers într-un alt club foarte techno, pe  nume Tresor, nu fără a discuta pe drum mai în glumă toate greșelile tactice pe care le-am fi putut face: Oare totuși am zâmbit? Nu, eu trebuia să merg cu fetele, atunci sigur intram. Dar tu, aveai adidași roșii – deci practic nicio șansă. Oare am vorbit germana cu accent? :) 

A doua zi dezbaterile au continuat și ne-am dat seama că poveștile din jurul acestui club celebru sunt mai mare hype decât probabil experiența în sine...pe care o voi avea bisztos după ce lucrez la accent, la outfit și la alura de turist.

După Tresor și niște somn ne-am trezit vesele între fete la Zamfira, liniștite că nu avem  nimic obligatoriu de vizitat, toate dintre musafire fiind la a 2-a sau a 3-a tură de Berlin. Singurul scop ne-a fost o terasă cu panoramă din cartierul Zamfirei, făcută toată mega-hip cu lemn și stuf și mâncare vegană, sus pe o parcare – de numai în Peckham-ul Londrei mai văzusem. Colac peste hipstereală, mai era și un târg pop-up de chestii handmade, accesorii vintage și viniluri pentru clăteala de ochi.

Seara 2 a venit repede și clubul desemnat avea să se numească Stattbad. Aici voi explica un joc de cuvinte: Stadtbad e numele oficial a oricărei piscine cu acces public în orașele nemțești. Stadt înseamnă oraș, Bad înseamnă baie/ ștrand. Ori Statt înseamnă în loc de. Deci în loc de piscină era un în loc de. Mai exact, în loc de piscină eram noi, dansând pe house în bazinul golit de apă și umplut de entuziasm. Ne odihneam paharele pe margine, unde cine știe câți înotători și-au odihnit cândva picioarele.  Chef până la răsărit, când totuși eu am dat ora plecării pentru că deja către 6 dimineața simțeam că mă înec în atâta dans.

Un somn scurt dar bun. Cum ne-am trezit, cum am pus-o de-o friptură de porc, chit că erau Paști. Ne-am adunat la masă tot între ortodocși și am completat meniul cu o supă de găină de țară românească, pansament parcă pentru devitaminizare și nesomn. Cum a  ajuns găina aia le Berlin nu mai știu, dar de menționat e că se poartă importul de bioșaguri de pe pământ ardelensco-bănățean. 

Multe povești, amintiri, glume și muzici mai târziu ne trezeam din nou la o depănare de concluzii și planuri de revedere.

Era ultima zi și realitatea bătea la ușă.

Dar Berlinul m-a lăsat per total cu un sentiment de Eu de ce nu merg mai des acolo?

Eh, cine știe ce mai vine. Dacă nu sunt Sveni să mă oprească, poate în vreun an de acum postez de prin Neukoelln, de la o terasă cu lemn, stuf, mâncare vegană și târg de viniluri. Numai să mai iasă puțin soarele și la nemți...