Sunday, February 10, 2013

Regula simplă a cutiei poștale


M-am trezit acum două dimineți cu zâmbetul de vineri pe buze. Pentru că din toate hainele mele "casual" vinerea îmbrac mereu blugul apucat cu stânga și puloverul cu dreapta, eram gata relativ devreme pentru a încheia încă o glorioasă săptămână de muncă. Ies pe hol, poșeta în stânga, gunoiul în dreapta, mă întorc să încui și aud un ascuțit și nedorit “Guten Morgen, Frau Bancu” din capătul holului. Raza dimineții mele avea să fie doamna B. care “de mult spera să ma întâlnească“. Speranța e, într-adevăr, mereu importantă dar uneori ajută și un bătut la ușă.

În orice caz, domna B. dorea de mult să îmi transmită că am greșit când mi-am trecut de mână numele pe cutia poștală și că trebuie urgent să înlocuiesc bilețelul ăla oribil cu unul decent, scos la imprimantă, că doar oricum eu lucrez la birou. Se consultase se pare, cu administratorul  de bloc și au hotărât împreună că dacă nu schimb eu bilețelul de bună voie mă vor taxa ei 16 euro pentru o plăcuță frumoasă cu numele meu, că asta e o clădire îngrijită și așa ceva hidos e inadmisibil. Doamna B. însă pare că se dă repede de partea mea și îmi spune să mă conformez regulii înainte să se supere administratorul și să ma chiar pună la plată. Eu i-am propus să-i transmită administratorului că îl aștept oricând la mine la ușă să discutăm problema.

Fiul doamnei B. locuiește la Berlin, lucru pe care îl menționează cu sprânceană ridicată de câte ori vorbim. Băiatul acum s-a ajuns, stă la capitală și chiar și el de acolo e de părere că e inadmisibil să îmi trec numele pe cutia poștală, în scris de mână.  Mi-ar fi  schimbat chiar el  plăcuța, dar el stă departe, la Berlin. A ajuns, deci, cazul casuței mele poștale la porțile Brandenburgului, mai e un pas până să afle și doamna Merkel și să dea lege.

I-am explicat doamnei  B. că administratorul ar trebui să aiba preocupări mai mari decât plăcuța cu numele meu scris de mână, având în vedere că ușa de la garajul comun e stricată de o lună și că cineva fură  din spălătorie. Mutând discuția în cu totul altă direcție, doamna B. și-a pierdut din avânt și a deviat de la subiect urându-mi curând o zi bună și eu ei.

Cineva mi-a furat coșul de rufe din spălătoria comună din subsolul blocului. Îl lăsasem acolo pe timpul unei spălări, cu intenția să îmi transport mai tarziu rufele rezultate tot în el. Cineva s-a gândit probabil că e un coș abandonat și l-a salvat de la un destin însigurat. Am lăsat apoi un bilețel în spălătorie (tipărit pe calculator că doar lucrez la birou) spunând că aș  mai fi avut nevoie de acel coș de rufe și că oricine l-a luat ar trebui să se gândească pentru sine de ce fură ceva, ce altă persoană folosește pentru depozitarea rufelor murdare. Nu am primit răspuns, dar pentru că persoana voia să demonstreze probabil consistență în acest fetișism și-a apropiat în scurt timp întinzătorul meu de rufe.

Și așa am ajuns eu în vestul civilizat să îmi întind rufele încuiate în pivniță.

5 case mai încolo, noua mea prietenă, Cătălina, își încălzea a doua tură de apă în oale, pentru dușul zilnic, întrucât centrala i se stricase și în aproape o lună nu au reușit să-i schimbe piesa buclucașă. 

Ah, și voiam de fapt să povestesc despre Viena, despre retro-futurism și cu ce se mănâncă un hot pot. În schmib m-am oprit la mierea din izoarele bavareze, care curge neîncetat, atâta timp cât fiecare își cunoaște și își respecta rolul în stupul mereu activ.