Nu am mai scris pe blog de…nu mai contează de când. Suficient încât mama și prietenele ei să arunce
aluzii că ar lipsi un update. Așa că vin cu povești de la Berlin, de unde
tocmai m-am întors după un weekend de
chef intensiv. Anunț cititorii părinți că e o poveste cu stat în club până la 5
dimineața, nu una, ci două nopți la rând și pentru publicul treizecist recunosc
că de fapt am cam prins răsăritul în fiecare dimineață a excursiei. Cei din
urmă foarte posibil să nu mă creadă :)
Am plecat la
Berlin de Paștile lor, ciupind câteva zile libere de la serviciu. Am reușit să
nu menționez chiar concret că plec in plină zi de lucru de la birou și să
simulez într-o kebabărie din Neukoelln / Berlin că aș fi între două ședințe, pe
care le-am respectat însă telefonic. Am reușit așadar să fac să fie bine, să
lucrez de pe drumuri și totuși să scap de biroul din Viena pentru un weekend
lung.
Dar e fapt, asta
nu-i o poveste despre zile câștigate ci mai degrabă despre nopți pierdute.
Prima noapte am
pierdut-o la cel mai tare club în care nu am intrat niciodată. Se cheamă
Berghain și e mai ales celebru pentru strictețea cu care își selectează
clientela. Nu vă gândiți la pantofi de piele sau lac. De fapt, nu vă gândiți la
nimic pentru că criteriile nu sunt știute. Singura regulă e să te aprobe Sven.
Sven, un tip înaintat în vârstă - cum trădează părul grizonant dar și tatuajele
și piercing-urile – e bouncer la acest Berghain. Adică, tipul care zice dacă da sau dacă nu. Fetele mi-au jurat că la mine va fi nu pentru că, zic ele, arăt prea inocent pentru adunătura aia de
clubberi serioși. Când am hotărât totuși să ne testăm aparențele eram într-un
bar și puneam țara la cale: să zicem că suntem 5 sau să intrăm pe grupulețe? Să
facem ceva cu părul? Să părem serioși acolo, nicidecum ca după 2-3 beri. Fetele
m-au mai băgat în baie la o tură de machiat puternic cu negru la ochi și una
mi-a zis, cu o seriozitate cu care pregătești pe cineva de bătălie: Și nu uita, nu-i zâmbești lui Sven! Rămâi
serioasă! Și dacă întreabă ceva vorbești germană, nu părea turistă!
Înainte să
ajungem la coadă am hotarât că intrăm separat. Eu cu Tudor, ca eu să preiau
datoria de a vorbi germană și fetele, Ghighi și Zamfira, înaintea noastră. La
coadă l-am văzut pe un al 5-lea prieten, tot din gașca româno-berlineză, care era în plan să
apară oricum dar care avusese o pană la bicicletă..in fine a ajuns...era în coadă
înaintea noastră, s-a prezentat și a fost și primul refuzat. Mai rămăseseram deci patru, în formații de câte doi. Zamfira și Ghighi
trec testul lui Sven și sunt poftite înăuntru. Eu ma entuziasmez dar îmi repet
mereu regula de aur: să nu-i zâmbesc lui Sven la intrare. Puteam practic să uit
de reguli, că așa repede mi-a făcut semn din cap că nu, de nu aveam timp oricum să-mi îndind zâmbetul pe față. Iar la
Berghain e fără comentarii...dacă e nu, e nu..mulțumești și îți vezi de treabă.
Așa că, Zamfira și Ghighi au înaintat spre fericire și mister iar noi restul,
gașca Berg-Nein, am mers într-un alt club foarte techno, pe nume Tresor, nu fără a discuta pe drum mai în glumă toate
greșelile tactice pe care le-am fi putut face: Oare totuși am zâmbit? Nu, eu trebuia să merg cu fetele, atunci sigur
intram. Dar tu, aveai adidași roșii – deci practic nicio șansă. Oare am vorbit
germana cu accent? :)
A doua zi
dezbaterile au continuat și ne-am dat seama că poveștile din jurul acestui club
celebru sunt mai mare hype decât probabil experiența în sine...pe care o voi avea
bisztos după ce lucrez la accent, la outfit și la alura de turist.
După Tresor și
niște somn ne-am trezit vesele între fete la Zamfira, liniștite că nu avem nimic obligatoriu de vizitat, toate dintre musafire fiind la a 2-a sau a 3-a tură de Berlin. Singurul scop ne-a fost o terasă
cu panoramă din cartierul Zamfirei, făcută toată mega-hip cu lemn și stuf și
mâncare vegană, sus pe o parcare – de numai în Peckham-ul Londrei mai văzusem. Colac peste
hipstereală, mai era și un târg pop-up de chestii handmade, accesorii vintage și
viniluri pentru clăteala de ochi.
Seara 2 a venit
repede și clubul desemnat avea să se numească Stattbad. Aici voi explica un joc de
cuvinte: Stadtbad e numele oficial a oricărei
piscine cu acces public în orașele nemțești. Stadt înseamnă oraș, Bad înseamnă baie/ ștrand. Ori Statt
înseamnă în loc de. Deci în loc de
piscină era un în loc de. Mai exact,
în loc de piscină eram noi, dansând pe house în bazinul golit de apă și umplut
de entuziasm. Ne odihneam paharele pe margine, unde cine știe câți înotători
și-au odihnit cândva picioarele. Chef până
la răsărit, când totuși eu am dat ora plecării pentru că deja către 6 dimineața
simțeam că mă înec în atâta dans.
Un somn scurt dar
bun. Cum ne-am trezit, cum am pus-o de-o friptură de porc, chit că erau
Paști. Ne-am adunat la masă tot între ortodocși și am completat meniul cu o
supă de găină de țară românească, pansament parcă pentru devitaminizare și
nesomn. Cum a ajuns găina aia le Berlin
nu mai știu, dar de menționat e că se poartă importul de bioșaguri de pe pământ
ardelensco-bănățean.
Multe povești,
amintiri, glume și muzici mai târziu ne trezeam din nou la o depănare de
concluzii și planuri de revedere.
Era ultima zi și
realitatea bătea la ușă.
Dar Berlinul m-a
lăsat per total cu un sentiment de Eu de
ce nu merg mai des acolo?
Eh, cine știe ce
mai vine. Dacă nu sunt Sveni să mă oprească, poate în vreun an de acum postez
de prin Neukoelln, de la o terasă cu lemn, stuf, mâncare vegană și târg de
viniluri. Numai să mai iasă puțin soarele și la nemți...
