București
Cam de câte ori
zbor din Otopeni spre Viena mă opresc la un anumit chioșc de ziare, de
unde îmi iau un Cațavencu sau o Dilema Veche, să mă mai țină în țară măcar până
ajung la destinație. Ultima oară când am plecat însă, în jur de 1 Noiembrie,
nici nu m-am apropiat de ziare. Știam ce
scriu pentru că lăsam în urmă cel mai trist București pe care l-am cunoscut
vreodată. Tot
asta scria toată lumea pe facebook, tot asta visam noaptea și tot asta îmi
explica nodul în gât de care nu am scăpat multe zile de atunci.
Poate a fost o coincidență să fiu în Bucureștî in weekendul
cu tragedia din Colectiv, poate așa a
fost să fie. Cert era că aveam în față o călătorie lungă – planificată cu lunile,
visată cu anii – și pur și simplu
simțeam că nu vreau sa plec. Zicea un prieten în același weekend că
excursiile astea independente sunt frumoase în special înainte și după - și doar in unele momente în timp real.
Înaintele mi-a
fost umbrit de niște cifre groaznice: 27, 30, 33…și nu se mai opreau. Simțeam
că plec pentru că trebuie, nu pentru că vreau. Că vreau să rămân. Că îmi ies din zona de confort
cam când aveam cea mai mare nevoie de ea. E bine sa pleci spre ceva de care te
temi, zicea o prietenă într-un alt context, înseamnă că te așteaptă ceva acolo ce trebuie să înfrunți.
Kuala Lumpur
Primul lucru de “înfruntat“ a fost Kuala Lumpur. Îmi lăsasem
3 zile la dispoziție ca să mă dezmorțesc și acomodez la vara ce avea să mă
însoțească lunile următoare. Doar că în Asia, o dată cu căldura dispare și
oxigenul. Umezeala aia din tropice care lipește hainele pe tine și te face să simți că oricât de
adânc ai inspira, nu reușești să iei aer cu adevărat. Nici metroul dintre aeroport și hostel nu mă
lăsa sa respir în voie. La oră de vârf, o doamnă i-a făcut semn fiului ei să mă
lase pe locul lui. I-am zâmbit, zicând că nu ar fi nevoie, că nici nu încap de
rucsac. Where are you from? mă întreabă. Îmi spune că știe multe românce, că
lucrase la un hotel în Londra la curățenie și avea colegi din România. Mă ajută
să-mi găsesc stația și ne zâmbim încă o dată.
A urmat să înfrunt hostelul. Să mă gândesc că vreo 80 de
nopți de atunci încolo voi dormi în cameră cu străini, cu baie pe hol, din care
voi lua sau nu ciupercă de picior ca atunci în Thailanda. Nopți în care mă va
ține trează vreun sforăit ca cel din Rio. Nopți în care voi dârdâi sub aerul
condiționat pentru confortul altora.
Întâiul meu confort în Asia avea să fie mâncarea. Am căutat
primul street-food market care din fericire era după colț și 3 zile am gustat
pe rând diverse bucate malaeze a căror ingrediente le puteam sau nu identifica.
De la pui (puteam indentifica) la pilaf cu broască (nu puteam identifica și de
abia puteam înghiți. Niciodată nu mi-a plăcut pilaful).
Încercând să uit de pilaf mă dădeam pe Instagram, când văd o
poză a unei vechi prietene în fața turnurilor Petronas. Aceleași turnuri urma
să le admirăm după câteva ore împreună, de la un bar dintr-un zgârie-nor
apropiat, depănând povești până la cer și înapoi. M-a transpus brusc într-o cu
totul altă lume și mi-a amintit de
perioada cea mai lipsită de griji din viața mea de până acum: semestrul Erasmus
petrecut în 2006 (acum 10 ani) în Spania, lângă Valencia.
Ce mai face ăla? Dar
ai văzut că tipa aia are copii cu tipul cu care s-a cuplat chiar la ultimul
chef? Ah, da, cu ei m-am văzut la Londra. Și mai știi când am încercat să facem kebab în apartament? Și ce frig era
noaptea în ianuarie…să ajungi în Spania și
să dârdâi de frig!
E interesant când ai ocazia să povestești 10 ani pe
“repede-înainte“. Cu totul altă dimensiune. Parcă se filtrează tot ce e mai bun
și lucrurile capătă o nouă lumină.
Poveștile astea despre cu totul altceva mi-au luat cu mâna
parcă lipsa de aer care, în mod evident, avea doar parțial de a face cu clima
tropicală. Am adus la suprafață una din cele mai fericite variante ale mele,
care m-a însoțit până la plecarea mea din Kuala Lumpur, variantă cu care sper
să mă întâlnesc când revin în Malaezia in ianuarie, în drum spre casă.
În magia asta broasca s-a transformat în creveți, Malaezia
în Australia și Kuala în koala.
Acum 6 săptămâni
a început aventura australiană, care se termină astăzi, dar care va continua să
se contureze în mintea mea și să capete sens multe luni și ani de acum încolo.
Pentru că...
Melbourne
După ce am
așteptat câteva ore în aeroportul low-cost al Kualăi Lumpur (sau cum?), am
îmbarcat un avion al companiei AirAsia pentru încă 8 ore bune spre Down Under.
Se întâmplă un fenomen interesant în acest tranzit: dupa ce Asia te scoate
puțin din zona de comfort – diferind prin scris, limbă dar și aspectul și
comportamentul oamenilor – Australia te aduce din nou în acel normal, de parcă
abia ai trecut Euro-tunelul spre Anglia. Oamenii blonzii, accentul cam
britanic, pub-urile pline cu mâncăruri fripte în ulei și ...frig. Nu mi-a
zis nimeni ca primăvara lor e cam ca
primăvara noastră: frig, ploi, vânt. Îmi cumpărasem o jachetă de vânt cu o zi
înainte de plecare, dar cum nu era
destul de “a mea”, am uitat-o atârnând într-o baie din aeroportul
Vienei. M-am tot gândit la ea. Pentru că era mov, dar mai ales pentru că era o
jachetă.
Noaptea erau vreo 10-15 grade. Am dormit o săptămână în
sacul de dormit, peste care o plapumă. Am purtat singura pereche de blugi
potriviți mereu fie cu hanoracul gri, fie cu cel vișiniu, fie cu ambele unul
peste altul.
Mai devreme decât m-aș fi așteptat însă a venit și “căldura“.
Prietenii mei din Melbourne, inclusiv
prietenii și famiile lor au fost cei mai cei. Într-o singură săptămână am avut
2 invitații la grătare, o invitație la o cină marocană, un chef cu dans, un
road trip, o degustare de vin, un tur de oraș cu bicicleta, un gin misterios
obținut la un bar în schimbul unei parole secrete și o întâlnire semi-spontană
cu niște pinguini mici, mici. Tot la întâlniri spontane cu animale aș adăuga un
vombat la marginea șoselei. Doar că nu mai trăia…dar părea proaspăt. Primii urși koala tot în zona aia i-am văzut.
Vii, și nu prea, că la cât sunt de leneși nu prea știi. Dar am aflat că se
droghează cu eucaliptul ăla pe care îl mănâncă toată ziua, deci de aia sunt așa
chill. Ceva tot fac ei bine.
Melbourne e orașul în care se iese în oraș. Pub-urile sunt
pline în fiecare zi a săptămânii iar dacă lumea nu e în pub e pe propia terasă
cu grătare și beri. Toată lumea “face
foarte bine“, nu se plânge nimeni niciodată de nimic. Zâmbete și voie bună. Nu
prea are ce să displacă acolo, și dacă apare vreun bai se spală cu un grătar și
o bere. Ca o vacanță continuă. Nimeni nu părea să lucreze peste program, nimeni
nu părea stresat sau posomorât. Singurele griji par a fi următoarea vacanță sau
următorul festival. Ceva tot fac ei bine.
E ultima seară în
Australia și mai am câte ceva de făcut. De aia întrerup povestea aici. După
ce am acoperit doar prima săptămână din 6.
Mai urmează plaje, concerte, peșteri, jungle,
păianjeni, corali, cascade, canguri, ornitorinci, câini dingo, luni pline și
pisici negre.
Ori, cum am învățat la
Melbourne că singura grijă trebuie să fie următoarea aventură: mâine zbor (și)
mai departe spre Noua Zeelandă și voi fi cam prima dintre noi să intru în 2016!
See you on the other side! (sau mai devreme dacă mai apuc la blog ;) )
