Joi a fost prima zi de şcoală în Wieselburg. După prima mea noapte de couchsurfing adevărat am pornit devreme spre Veneţia, într-un autocar Setra de 60 de locuri pline ochi cu masteranzi. Ne-am împărţit pe echipe de câte 6 şi am primit pe rând teme pe care urma să le efectuăm în cele 3 zile în Veneţia: de la diverse viziuni pe care să le scriem pe role de casă de marcaj (adică dinalea cum au la magazin), la descrierea Veneţiei în 2050, apoi la o viziune inovatoare despre anul 2250, apocalipsa exclusă. Bileţele, bileţele ... cu taskuri şi probleme de rezolvat, aşa ca să nu cumva să ne simţim în vacanţă!
Profii au fost foarte bine pregătiţi despre oraş, au luat cu ei şi un nenea istoric care să le uşureze partea de ghidărie. Profa de Managementul Ideilor e oricum specialistă şi absolventă de istorie a artelor, pe când profa de Managementul Inovaţiilor a reşerşat riguros cam totul la capitolul "ce-i nou în Veneţia". Vă daţi seama că nu ne-am plictisit!
Tot pentru inspiraţie am mers cu toţii în grup organizat la Bienala de Arhitectura, dimineaţa la Giardini şi apoi la Arsenale. Credeam că e o treabă doar pentru arhitecţi, unde o sa văd practic doar nişte schiţe şi machete de neînţeles. Dar nu a fost delooooc aşa! A fost foarte fain şi interactiv şi interesant şi, da...inspiraţional! Mi-am făcut poză şi la pavilionul românesc," unu la unu", care mi-a plăcut foarte mult şi nu doar pentru că auzisem atât de multe despre el.
Am întâlnit şi câţiva studenţi de la arhitectură din Bucureşti, aşa că am bifat şi plăcuta socializare de seară, cu tineret!
Colegii de master sunt ok, poate nu chiar ce mă aşteptam dar e şi prea devreme să trag nişte concluzii. Şi poate că înainte de invenţia Google Translate aş mai fi insistat aici pe subiect ;)
Am mâncat pizza, pasta, gelatto. Nu m-am dat cu gondola şi nu am ascultat canzonette. Singurul "Ciao, bella!" pe care l-am primit a venit per sms tocmai de la Bruxelles, următoarea mea destinaţie în străinatate.
Am mai avut şi o companie plăcută pe drum, înafară de Alpi: Mircea Cărtărescu - Frumoasele străine. Dacă înainte aveam îndoieli legate de plecarea spre Viena (am plecat totuşi într-un moment în care Bucureştiul şi anumite elemente începeau să-mi placă din ce în ce mai mult) am ajuns la un pasaj care parcă a fost pus acolo să mă liniştească: "Ce mişto oraş e Viena! Am stat un an acolo şi n-aş mai fi plecat niciodată [...] Că tot m-a deconspirat cineva că m-am săturat de România, că vreau sa beau bier cu fugiţii [...] Şi-atunci, are vreun sens să trăieşti la nesfârşit în poluare şi praf, în isteria concetăţenilor, cu frica unui cutremur devastator [...] când poţi să trăieşti în minunata Vienă?"
No comments:
Post a Comment