Wednesday, February 16, 2011

6 luni mai tarziu...

Am ajuns în Bucureşti vinerea trecută. Prima oară când am fost acolo doar în vizită. Mai fusesem plecată în facultate în Spania şi în Anglia, tot aşa, câte un semestru, dar de fiecare dată întoarcerea în Bucureşti a fost „de tot”. De data asta am fost pentru 5 zile pe care trebuia să le trăiesc intens şi în care trebuia să le fac pe toate!

Ioana m-a luat de aeroport şi parcă era soare cu vânt, pe la ora 10:00. Mi-am lăsat bagajele în Ştefan cel Mare unde dragul de Silviu, care stăpâneşte admirabil casa mea de Bucureşti, m-a aşteptat cu pâine din Ardeal şi mezeluri de Sighişoara. Am pregătit un ibric din cafeaua lăsată de mine în toamnă şi am fugit spre primul şi cel mai aşteptat obiectiv: cosmetica! Dacă exista cineva care să îmi poate salva sprâncenele din asimetria pe care o creasem cu o pensetă semi profesionistă în lunile de Austria, persoana asta era Mari, cosmeticiana de la Piaţa Muncii!

Plimbându-mă în zona Pieţei Muncii i-am scris un mesaj lui Tudor, cum că oraşul ar fi încântător de urât şi de imperfect. A zis că am prins esenţa. Gustul ăsta de imperfecţiune mi-a rămas de-a lungul celor 5 zile de capitală. Dar a fost echilibrat uşor de oamenii perfecţi cu care am petrecut.

Vineri dupămasă, după un prânz la Caru’ cu bere cu o prietenă din copilărie m-am plimbat puţin singură pe străzile noroioase ale centrului vechi. Am descoperit pe strada Covaci un băruleţ nou foarte haios, în care am şi intrat să beau o cafea. Nu era mai nimeni. M-am pus la bar, o lungă cu lapte şi cartea Extremely Loud and Incredibly Close, semnată de autor, detaliu irelevant pentru povestea de faţă, dar parcă prea cool ca să fie lăsat pe dinafară. S-a intrat în vorbă cu mine şi mi s-a părut a fi o atmosferă foarte primitoare. Aşa că am promis că aduc întăriri şi am revenit seara următoare cu prieteni faini! Barul se cheamă Atelierul Mecanic. Mă gândeam eu că e nouţ, dar nu credeam că e chiar the place to be în centrul vechi. Seara următoare se umpluse atât de tare, de oameni atât de trendy, încât Lavinia a zis că dacă cineva ar fi aruncat o bombă pe locul ăla, ar fi rămas Bucureştiul fără hipsteri.

O fată cunoscută acolo mi-a atras atenţia, când am întânit-o întâmplător seara următoare, asupra unui fenomen pe care cumva îl ştiam.Ea m-a întrebat, cum se face că de câte ori vine în ţară pentru câteva zile cineva care locuieşte afară, nimereşte direct în cele mai noi şi în vogă locaţii şi la cele mai râvnite evenimente. Şi e un gând pe care îl aveam şi eu când stăteam în România şi întâlneam studenţi din diasporă pe la cele mai hip petreceri. Cred că e din cauză că studentii internaţionali sună multă lume să „catch up” şi din multă lume, câtăva tot ştie unde se învârt platanele cele mai relevante. Şi sincer, mi-a cam plăcut să văd ca proiectez imaginea aia în jur.

Dar cred că mie îmi cam place hipsterimea, că tot între ei am nimerit şi cu o seară înainte, la o petrecere mai underground aş spune, pe Popa Nan 82, unde unii zic că pe vremuri ar fi fost o fabrică iar alţii că ar fi studioul unui fotograf, dar unde, în principiu a fost prea lentă muzica pentru ritmul meu.

Duminică am mai mers în lungi vizite, apoi cu mureşenii în Control şi seara m-a găsit în garsoniera din Floreasca, cam ultima mea „casă” din Bucureşti, cum a trădat şi periuţa de dinţi din baie care m-a aşteptat neclintită. E inchiriată de Vio, care e plecată la Milano şi se bucură de rolul de proaspătă mătuşă. Am făcut şi un jogging bun prin Floreasca, Dorobanţi şi alte zone cu vile care-mi plac. Dacă o să mă întorc cândva în Bucureşti o să vreau să stau în Floreasca.

Luni am încercat să o ard intelectual şi am fost la o conferinţă susţinută de Andrei Pleşu şi Adam Michnik, deloc neinteresantă, dar am plecat totuşi dupa vreo oră, pentru că nu îmi stătea deloc gândul la treburi predecembriste. Reîntâlnirea cu Ateneul a fost totuşi o mare plăcere.

Concluzia este că m-am întâlnit cu o mie de oameni dragi. Mi-am dat seama de un gând liniştitor şi anume că nu îmi citeşte nimeni blogul, pentru că a trebuit să trec de o mie de ori prin povestea „ce studiez şi unde locuiesc”.

Mi-am dat seama că viaţa continuă fără mine. Se pun statui, se schimbă nume de staţii de metrou şi se deschid localuri pe gustul meu.

Viena este astăzi deosebit de înnorată şi de burniţoasă. Dar nu mă demoralizează asta. Că deja ştiu unde e cea mai în vogă petrecere în weekend!

1 comment:

Andrei Ioan said...

Il citesc eu. Acum.