Tuesday, November 01, 2011

Poveşti de practicantă


N-am mai pornit demult diacriticele. Fac asta doar pentru blog si tot mai rar pe facebook, pentru că acolo parcă postez mai mult în engleză în ultima vreme. Ori la birou, ş e ö, ţ e ä, ă e ü. Are sens ce zic, nu?

Ieri, la birou, am simţit pentru prima oară, de când sunt mândră practicantă la Young & Rubicam, că a fost nevoie de mine. Tocmai ieri, când speram să mă pot ascunde în spatele monitorului şi să nu-mi vorbească nimeni, că eram obosită, nedormită şi negândită.

Să merg totuşi câteva zile înapoi în timp, ca să vă spun cum ajung să fiu aşa de epuizată într-o zi de luni.

Săptămâna trecută a început cu o petrecere la firmă, mult aşteptată de mine, pentru că într-o lună de practică nu reuşisem să mă împrietenesc cu mai nimeni şi mă săturasem să-mi mănânc salatele singură în pauza de prânz. Începusem să duc cu mine la birou caserole cât mai impresionante, ca să atrag curioşii în conversaţii: am dus ciorbe, să văd dacă îi prind pe partea cu diferenţele culturale, am dus specialităţi austriece cu diverse denumiri ce se termină în “rl” ca să vadă că le apreciez bucătăria. Dar nu am reuşit propriuzis să mă apropii de “fetele de la Danone” până când nu am ţinut cura de crudităţi vegane. Că atunci când ai o problemă, când ţi-e foame constant şi eşti cu glicemia la pământ, atunci vin fetele cu tortellini  şi prăjituri să se intereseze de starea ta!

Până la petrecerea menţionată, însă, încheiasem toate curele şi până la urmă, niciun subiect nu se abordează aşa uşor cum se întâmplă atunci când liantul e un cocktail fin.

Sărbătoream mutarea din sediu a unui departament întreg, care a crescut şi se muta cu totul din clădire. Nu puteau să îşi ia zborul fără să ne cinstească pe noi, rămaşii, cu un gulyas şi un caipirinha.

Îi studiasem pe colegi la şedinţe, cam ştiam care cu ce se ocupă, aşa că băgatul în seamă nu mi-a fost prea greu. Cel mai bine a curs o conversaţie cu o doamnă pe care o aud mereu vorbind la telefon în maghiară şi o ascult cu un sentiment de dor de casă. Abordarea a fost clasică “Eşti din Ungaria, nu?” Mi-a zis că da, că a locuit până de curând în Budapesta, dar că de fapt e din Transilvania”. Îmi venea s-o strâng în braţe şi i-am spus (totul în germană) că şi eu sunt din Ardeal. De unde? Din Tg Mureş. Nu pot să cred, şi eu tot din Tg Mureş sunt, tata locuieşte şi acum în Dâmbu. I-am povestit ce mai e nou în oraş, că s-a renovat Pţa Teatrului, că la Platou este pistă de jogging. Ieri m-a salutat cu “bună dimineaţa”...

Ziua următoare aveam în plan un drum la Bratislava, cu Octavia şi Nicol în maşină şi Teri Hatcher în geantă. (Cui nu-i răsună, să ştie că Teri Hatcher e Susan în Desperate Housewives şi pentru nostalgici, Lois Lane în serialul Superman). Nicol şi Octavia veniseră pentru companie şi plimbat, Teri Hatcher de model pentru coafeza la care mă programase amicul meu slovac, Peter. N-am întâlnit niciodată un om atât de indiferent la imaginea lui Teri Hatcher ca doamna roşcată cu permanent prost, care mi-a dat poza la o parte cu un aer de “ştiu eu mai bine”.  Dar chiar că a ştiut că m-a tuns binişor, pentru un chilipir şi 10% bacşiş. Chiar e afacere asta cu saloanele din Gratislava.
Amicul Peter serba întâmplător ziua de naştere în aceeaşi zi aşa că ne-am afişat noile frizuri într-un celebru Pivovar (pe care îl recomand cu drag: Bratislavski Mestiaski, în spate la Crown Plaza)

Zilele următoare au trecut repede, repede, cu şcoală multă şi mici plimbări de toamnă. Duminică am fost să-l văd şi aud pe Mircea Cărtărescu în cadrul unui festival de literatură care a adunat spuma (luncii) Dunării şi i-a adus la Viena pentru 3 zile. Trebuia să înceapă la 19:30, dar toată lumea era încă afară şi Mircea (cum îl menţionam între noi cu ceilalţi românaşi) sorbea dintr-un pahar de unică folosinţă vin roşu. Cel mai simpatic mi s-a părut, că a încercat să intre cu băutura în sală  şi domnul de la intrare – i-aş spune plasator – nu l-a lăsat, aşa că Mircea a mai stat afară jumate  de minut să-şi spele gâtul cu vinul rămas, ca să nu-l lase glasul citind din “Orbitor”.
Aş fi mers să schimb o vorbă cu el după lectură, dacă nu aş fi reşinut din “Frumoasele străine” nişte descrieri ironice de astfel de întâmplări, mai ales una despre fata aia urâtă care îl abordează, parcă în Paris, la un moment dat.

După lectură am mers să dorm la Octavia, ultima ei noapte în Viena, între timp trezită după prima din Roma. M-am culcat târziu într-o casă străină. Pe la 5 dimineaţa m-am trezit spontan ca să îmi dau seama că Octavia plecase. Eram singură într-o casă nouă, fără să-i cunosc pe locuitorii de drept, care nici nu erau prezenţi. De aici însă insomnia şi starea de disconfort. Eram instruită doar pentru esenţial: la plecare să trag uşa după mine, care se încuia automat şi să ştiu să folosesc maşina de cafea. Pe la 7, după două ore de privit tavanul intens, mi-am facut cafeaua, am mai citit ceva şi la 8 mă plimbam agale spre birou.

Am ajuns frântă şi nedormită, cu un singur gând care mă bucura şi anume, că nu aveam mare lucru de făcut şi că şefa mea era în concediu deci nu avea cine să îmi dea taskuri noi, teoretic.

Dar nici nu mă salutasem bine cu Ilona, ca între tîrgumureşence, că o altă colegă a venit la mine să o ajut cu o traducere din engleză în germană. Că aşa se întâmplă când socializezi la petreceri: lumea află cine eşti, la ce te pricepi şi dacă mai pari şi de treabă, lista cu “to do” sare de la “leneveală cu faţă de om foarte ocupat” la traduceri, exceluri sau powertpointuri pentru colegi.

Însuşi directorul cel mare a venit la mine, cu primele vorbe adresate direct până acum, să mă roage să fac urgent o prezentare despre o marcă şi uite aşa a trebuit să dau randament după 4 ore de somn neliniştit.
De fapt, eu am învăţat la Young & Rubicam (scris şi Y&R, zis şi Young) să folosesc un program care analizează 1056 de mărci austriece şi poate să spună despre fiecare dintre ele, detalii surpinzătoare cu privire la consumatori. Momentan doar şefa mea şi cu mine ştim să folosim programul, nu pentru că ar fi extrem de complicat, ci pentru că ştie să facă foarte multe chestii şi necesită mult timp investit. Şi cum şefa mea a fost ieri în concediu, eram singura din clădire care putea să livreze informaţiile relevante pentru un pitch în pregătire.  Practic, de nelipsit, nu? :D

Mi-am luat un mare “thumbs up” la sfârşitul zilei, ceea ce mi-a mai dat energie pentru încă o socializare cu un amic, în centrul Vienei, după orele de birou. La petrecerile de Halloween, însă, am zis pas, că mi-a fost destul de îngrozitor de lungă ziua şi arătam oricum ca un mic zombi cu ochii roşii, la sfârşitul ei.

Azi e din nou sărbătoare aici. Nu se lucrează, deci se studiază. Că joi am mare examen mare şi din păcate nu mă întreabă din Cărtărescu.
                                                                                                            



 

4 comments:

miclowan said...

vai, nu aş călca pe la prelegerile lui Cărtărescu nici măcar în ţară :-o de ce aş face o aici? :-s În Bratislava trebuia să mergi în 1 St Slovack Pub ;))

Carlutz said...

Pai mie imi place Cartarescu :) Plus ca ma cam duc pe la chestiile culturale romanesti, ca ma bucura ca se fac.
si am fost in slovak pub ;)

Teo said...

Inspiri voie buna si zambete. Nice :)

Carlutz said...

Multumesc frumos! Cred ca ar trebui sa inspir mai des :) tu inspiri ceva foarte dulce si dichisit :) i like!