Israel 1.1.

Am așteptat vreo săptămână și ceva să se așeze povestea asta cu Israelul, că m-a scos destul  de bine din cotidianul meu de capitală central europeană.

Îmi doream să plec undeva, pentru minim o săptămână, undeva unde limba, clima și cultura să îmi fie străine, pentru o deconectare cât mai eficace de școală și job. Asia îndepărtată mă smulgea prea tare din fusul orar pentru timpul relativ scurt, Europa de Nord prea tare din fusul financiar, tors dar mai ales stors prin luxosul gest de a mă fi mutat nu de mult în centrul Vienei.

Acestea fiind puse în balanță, ce țară putea fi mai diferită cultural decât una în care nici locuitorii nu știu sigur pe ce continent se află? Că geografic sunt în Orientul Apropiat, dar când vine vorba de competiții sportive de exemplu,  israelienii concurează mai pașnic cu europenii. Dar mai bine să vă spun povestea de la început.

Am ajuns în Israel pe 1. Aprilie, dar totul părea foarte serios. După cum mi s-a spus că se va întâmpla, am fost chestionată la intrarea în țară în aeroport - de o doamnă care s-a plictisit repede de mine, așteptând să-i arăt un bilet de avion pe care nu îl aveam decât în variantă electronică, greu de accesat fără 3G. Pentru că am o privire pașnică aș zice m-a lăsat să plec după un scurt interviu (foarte asemănător cu cel de la intrare în State) cu urale de călătorie plăcută. Baggage Claim și apoi Dorin.

Dorin e prieten cu tata cam de câți ani voi fi eu prietenă cu voi când vom fi mari. Băieții lui sunt prieteni cu mine cam de când e tata prieten cu Dorin. Din cei doi am petrecut mai mult timp cu Sherban, alături de care am serbat și ziua lui de 29 de ani. Un caz clasic de my brother from another mother.  Dar astea deja sunt concluzii de Tel Aviv, ori excursia m-a purtat înainte prin Beer Sheva, prin deșert și pe la mare.

Beer Sheva e orașul în care am ajuns de la aeroport. Acolo stau Dorin cu familia, minus Sherban care e mutat în Tel Aviv și care vine ocazional. Fratele lui, Michael, stă puțin acasă dar e posibil că, așa cum ne șade nouă tinerilor bine, va mai migra în diverse direcții la început de carieră de stomatolog.

Eu m-am răsfățat acolo cu primele hummus-uri  și un falafel de cartier, pregătindu-mă emoțional de prima excursie ce avea să fie spre Marea Roșie, prin deșertul Negev.

Marea Roșie se explorează în Israel din orașul Eilat și pănă la granița cu Egiptul (cam cât din Mangalia până în Vamă). Dar desigur că ea nu trebuie explorată în lungime, ci în adâncime. Asta pentru cine e scafandru. Pentru cine e turist de o zi  ca mine, e ideală o pereche de ochelari și un tub de snorkeling, pentru a vedea frenezia de culori oferită de cel mai tare banc întâlnit anul ăsta. Întâlnirea cu peștii colorați exotic mi-a amintit puțin de când aveam acvariu în camera mea de pe strada Strâmbă și procrastinam (fericită că nu știam ce înseamnă) visând în zile de vară că mă arunc între peștii colorați să mă răcoresc și înot între culori aprinse (mai ales când apa era proaspăt schimbată).

Că așa cumva e Marea Roșie.

Numele nu e dat de pești ci de dealurile deșertos-lutoase (sau care or mai fi zăcăminte roșiatice) ce  par că se reflectă în apă.  Și știți ce se mai reflectă în mare acolo? Iordania. Și Egiptul. Habar n-au peștii aia de ce nație aparțin.

Seara ne-am întors în Beer Sheva. Urma a doua zi să plec la Tel Aviv așa că m-am culcat devreme și cu  emoții. Dimineața eram fresh și pregătită să iau trenul  care într-o oră și un pic mă ducea spre un nou oraș preferat. O să vedeți de ce!

În tren m-am împrietenit cu un tânăr israelean, fluent în engleză cum mulți sunt de fapt acolo și foarte curios de fel – care din nou pare să fie trăsătură generală. Când i-am spus de unde sunt nu s-a grăbit nici să mă întrebe de vampiri, nici să zică de Hagi. Prima replică despre România a fost că știe că în Bucuresti sunt cazinouri bune și că mulți prieteni de-ai lui au fost pentru câte un weekend de încercat norocul. Am mai întâlnit asta de-a lungul excursiei, deci se pare că se întâmplă. Tot tânărul din tren mi-a povestit  cum a fost 4 ani în armată și că norocul  lui a fost că a fost rănit și a reușit să plece de pe front. E ciudat să auzi ce povești diferite de ale mele sau de ale voastre au tinerii din Israel. La fel cum mi se pare ciudat că au în casă o cameră tip buncăr în care se retrag când cad alarme ce anunță bombe. Sau că aproape tot timpul ai în câmpul vizual pe cineva în uniform și cu armă adevarată.  Sau că se controlează gențile la intrări în gări sau mall-uri.

Șocul cultural a fost mare și pentru că de aproape doi ani stau în Viena, unde cel mai mare pericol e ca tramvaiul, anunțat că ar sosi în 3 minute, să sosească în 5.

Dar și trenul ăsta de Tel Aviv a ajuns la ora anunțată. A mai durat puțin până m-am reperat cu Sherban, prieten vechi ce avea să-mi fie gazdă pentru câteva zile în cartierul Florentin, cel mai trensy și mai tineresc din Tel Aviv se pare. În prima zi am luat orașul la picior puțin câte puțin, seara ne-am întâlnit cu niște prietene din Austria care făceau cam aceeași excursie dar în sensul opus al acelor de ceasornic. Intersectarea a fost drăguță și sărbătorită cu o cină mexicană în cartierul cel trendy de care tocmai v-am povestit.

Incă două zile au curs foarte plăcut în Tel Aviv, umplute cu multe povești cu Sherban, plimbări prin cartiere vechi și noi, mâncăruri cât mai locale și multe pagini de carte întoarse pe plajă în orele în care Sherban lucra la atelierul de fotografie.

S-a nimerit și ziua lui Sherban să fie în acest interval, așa că am petrecut cu încă o prietenă de a lui într-un pub dansant, foarte social și lejer.

Ziua următoare am plecat din nou spre Beer Sheva să-l serbăm pe Sherban cu familia și să ne așezăm la masa de Pessach, Passover.

Și dacă e Pessach inseamnă că e post și că nu se mănâncă nimic cu drojdie, mai ales nu pâine. Am aflat și de ce!

Dar momenten intră și povestea asta într-un scurt post, ca să nu fie prea lungă deodată. Dar va dospi din nou curând, cu miez de Ierusalem, Marea Moartă și Tel Aviv din nou.