Am venit oficial în Germania de Ziua
Națională a României, mai aproape deci de Hohenzollerii lor decât de ai noștri.
Am preluat în weekend cheia de la noua mea
garsonieră de pe lac și câteva ore bune am tot despachetat. Înainte să deschid
însă primul fermoar de valiză mi-am luat instrucțiuni migăloase de la dna B.
despre cum să deschid geamurile, când să încălzesc, cum să dorm ca să nu-i
stric salteaua și ce tip de litere să folosesc când îmi trec numele pe cutia
poștală (doar inițiala cu majusculă!). Am întârziat 20 de minute la întâlnirea
de azi dimineață și doamna B. mă aștepta cu sufletul la gură spunându-mi că a “disperat așteptând o veșnicie să apar”. Eu
am așteptat apoi o veșnicie să dispară ca să dau caloriferele la maxim, fentând
astfel cele -5 grade de afară și să dau jos tablourile “scumpe” de Lidl.
Dar
înainte să vă spun tot ce mă enervează la nemți mai bine vă spun tot ce mi-a
plăcut la spanioli și la belgieni, că între o absolvire și prima zi de muncă
merge o excursie, ca unsă.
Așa
că am încălecat pe oferte Ryanair și m-am dus la Madrid, Valencia si Bruxelles.
Știți sau nu, Vio a.k.a. Maria Bata a noastră,
apucând drumul de mare viitoare actriță
a poposit pentru câteva luni la Madrid unde face un curs de actorie și își
exersează spaniola. Pentru că Madridul îl văzusem doar odată printre gene cu
vreo 6 ani în urmă, schimbând un autocar spre Lisabona, mi s-a părut că trebuie
să-l vizitez și cu ochii larg deschiși. Așa că am planificat vizita către Vio suficient
de lungă pentru a recupera povești și a lua capitala spaniolă la pas.
Madridul
e foarte fain! Nu doar că e el pitoresc și are bulevarde largi și clădiri
deosebite, dar impresionează mai ales prin sutele de oameni care umblă ca
într-un mușuroi de la un tapas la altul, cam la orice oră din zi sau noapte. Dar
mai ales noaptea. Că le cam place la
spanioli să înceapă fiesta după o mică siestă ce a urmat cinei de la unșpe
seara. Cine nu știe să afle, că frații noștri latini ies la discoteci pe la ore
la care în Germania se bagă un slow ca să plece lumea acasă: 2-3 noaptea deci.
Sigur, dacă ne apucăm să comparăm economii cine știe unde va fi la final cheful
cel mai tare...
Pe lângă baruri și tapasuri am mai avut
bucuria să stau 45 de minute în Prado, suficient ca să înțeleg că dacă am fost
la Louvre am cam bifat renascentiștii și cine-o mai picta sfinți și episoade
biblice. Am descoperit însă un pictor nou mie, El Bosco, amuzant de absurd
pentru vremea lui. O sa-i dau și-un google zilele astea.
De locuit am locuit prima noapte la Iunia,
cea mai creață blondă din Brăila stabilită în Spania cu un an înainte să ajung
eu acolo Erasmus și trecută în portofoliul prietenilor buni la scurt timp după
aterizarea din 2006. Seara doi m-am
mutat la Vio, care stă la Diana, o fată foarte frumoasă și sensbilă de care
sper să vă mai povestesc după ce mai vine sau mă mai duc.
Și am mai stat la luuungi povești cu Ioana
Rosetti, prietenă veche, veche, cam singura bucureșteancă get beget cu care
care mă laud la portofoliu după 7 ani de capitală românească. Ea petrece în
Madrid cu Popi, Dan, Popescu (am enumerat o singură persoană), îndrăgostit
acolo de încă o fată faină, care cu încă vreo 2 colege și ai lor fac o gașcă
mare de nu încape la o masă de restaurant de sâmbătă seara.
Pe cât de lesne mi-au fost ajunsul și
statul în Madrid, pe atât de grea a fost plecarea. Și nu o zic sentimental,
chiar dacă dorul e dor, ci administrativ. Trebuia să ajung obligatoriu miercuri
la Valencia, zi de grevă generală. Asta însemna la capitolul transport că se
circula între 30% din capacitate și deloc. De acest “deloc” m-am temut eu când am început să cer
sfaturi. Am aflat în final de blablacar.es, care funcționează ca un
Mitfahrtgelegenheit nemțesc: un șofer cu traseu stabilit și loc în mașină se
anunță pe un site că ar căuta pasageri bun-platnici, cu care să împartă drumul
anost și cheltuielile adiacente. Așa i-am dat noi, cei 4 pasageri, câte 17 euro lui Guillem, care ne-a dus în siguranță
de la Madrid la Valencia în 3 ore.
Lângă Valencia am fost Erasmus în 2006,
cum am mai spus de multe ori. Și orașul de Erasmus rămâne mereu în suflet ca o
a doua casă. Chiar dacă între timp a devenit a treia sau a patra, tot mă apucă
un fantastic sentiment de apartenență de cum văd grădinile Turiei sau plaja.
Cine n-a fost la Valencia să meargă. Oraș mereu însorit se spune, unde plouă
vreo 10 zile pe an din care eu am prins 2. Ce șansă!
Am stat la Bogdan și Dolores, cu care am
plecat după două zile la Tudor în Bruxelles.
Am profitat întâi în Valencia de raze de
soare trecătoare pentru un jogging pe plajă, o paella în același nisip, o
plimbare cu bicicleta în lungul orașului și o expoziție aniversară Warhol.
Seara ne-a emoționat pe toți cu un spectacol flamenco autentic, la care vă spun cum ajungeți dacă mă întrebați.
Am nevoie de niște timp în weekend să trec
cu povestea prin Bruxelles și apoi să o stabilesc în Nuernberg. Despre cât de
ciudată e din nou viața de oraș mic și câte tabele strict definite trebuie să
completez administrativ la muncă în fiecare zi vă scriu în weekend. Tot atunci
o mai bârfim putin pe proprietara apartamentului și pe câțiva mândri bavarezi.
Pe când termin acomodarea la bavarezi
miroase deja a sarmale și a plecat acasă.
No comments:
Post a Comment