Friday, August 01, 2014

Mândrie și canapele


De aproape o lună m-am mutat înapoi la Viena. Nu neapărat că mi-a ajuns Germania, ci pentru că am avut o ofertă de job mai bună, într-un oraș mai bun, într-o firmă mai mare și uite așa am urmat scara carierei în jos pe Dunăre de la Bavaria la Viena.

Mutându-mă înapoi am reluat și activitatea mea preferată: mutatul în sine. Printr-o aliniere de planete am reușit să stau la niște prieteni plecați în concediu exact până ce am găsit un apartament, culmea, în acceași curte interioară cu apartamentul meu dinainte. Sunt la scara de lângă. Mai  mult, agenția la care lucrez nu e alta decât fix agenția la care am făcut practică un an, înainte de escapada la Nuremberg. Concret, am revenit la viața mea de acum 2 ani, puțin mai organizată și mai puțin studențească.

Atât de mult m-am maturizat încât azi am cumpărat o canapea. Ăsta mi se pare cel mai mare pas spre viața de adult. Bine, în cazul meu, un adult semi-realizat, având în vedere că am cumpărat-o second hand și first hand era oricum doar un produs mediu calitativ din IKEA. Dar e extensibilă și e în perfectă armonie cu cutiile de carton din care, de o săptămână de casă nouă, încă nu mi-am dezpachetat viața.

Pentru a transporta canapeaua am avut nevoie de domnul Petre. Domnul Petre din Oaș Negrești lucrează de mai bine de 20 de ani în Viena ca gropar la cimitirul central. Îi place, că sunt mulți turiști. Are 2 case în România și o livadă de pruni, cu care nu știe ce să mai facă, mai ales că oamenii rugați să ajute la cules îi cer diurnă dublă de când au auzit că el lucrează în Viena. “Țin prunii că fiu meu are 19 ani, azi mâine se însoară și ne trebe țuică la nuntă. Da cine să le culeagă? Auziți acolo, doamnă, eu să-i dau un million jumate când el la vecinu îi lucrează cu opt sute de mii. Bine v-am zis doamnă, sunteți măritată?” Îi spun că nu și toată discuția se schimbă.  Brusc, problemele lui nu mai sunt prunele, diurna dublă, cimitirele sau canapeaua mea. Brusc problema supremă e că eu nu-s măritată. Că și o nepoată de-a lui, “săraca trecută bine de 25 de ani” tot nu are noroc. Că eu de ce aștept? De ce nu mă mărit?

Eu…care abia îmi cumpăr prima canapea.

Dar de fapt nu de canapele doresc să vorbim ci de întocmai nunțile specifice vârstei.

Sezonul de nunți a început anul acesta când superprietena mea Daniela  și-a unit destinul cu Mihai, unire despre care pot spune puține. Ca o domnișoară de (dez)onoare ce sunt am ratat cununia religioasă, dar dintr-un lanț de motive bine întemeiate și ușor neplăcute.

Pornisem cu mașina spre România într-o ploioasă zi de vineri. Atât de ploioasă că jumate Ungaria am mers-o în 40-50 la oră încercând să văd ceva pe autostradă. Și n-am prea văzut, motiv drept care am ratat ceva ieșire și m-am trezit în ceva sate pustii undeva la vreo 100 de km de granița cu Romania. Era totul pustiu, ploua rafale în continuare și nu prea aveam baterie la telefon. Pe șosea era plin de șoareci de câmp, broaște, ceva gen dihor si alte mici viețuitoare. Plin. Mai apoi au început să mijească iepuri la marginea șoselei. Mergeam atentă prin noapte, că dacă era să calc vreunul măcar să-l iau acasă să punem de-un festin și să nu fi murit degeaba. Ideea că mama vede un iepure mort pe bancheta din spate etichetat cu “cină” mă amuza suficient încât să fac față situației. Din 3 iepuri zăriți nu am prins însă niciunul. A venit vulpea - și ea țuști în tufe speriată de faruri.

Am ajuns la graniță la…Salonta! Acolo am deranjat 2 vameși care dădeau o tablă și care cred că așa puține mașini văd pe zi, încât își iau timp și verifică minuțios bagaje și portbagaje.  Eu mergeam acasă pe 2 zile, ca să predau mașina de care în Viena nu prea mai am nevoie. “4 cauciucuri, o rochie și poșetă? Asta e tot domnișoară??” Haha, ce fain era să  mai fie și un iepure la inventar!

Am trecut granița, ploaia s-a oprit și eu m-am relaxat total că doar eram acasă în țara mea, spre miezul nopții, dar acasă.  A venit la 5 km după graniță să mă salute un tânăr cerb. S-a oprit în mijlocul șoselei de parcă vroia să vadă dacă mă știe după numărul de mașină. Am frânat brusc de tot, l-am lăsat să treacă. Acuma, una e să  merg cu un iepure cross Ardeal și alta cu un cerb. M-am consolat că va fi o cină fără vânat.

La ora epuizării am ajuns în Oradea unde m-am cazat la o pensiune decentă și am dormit buștean. Am plecat adoua zi pe zi, am dat blană, să ajung onorabil în rolul de domnișoară la nuntă. Gestul de ”dat blană” nu a trecut neobservat de polițiștii de pe autostradă, care mi-au dat amendă că aveam 142 kmh. Ăia 50 de km de autostradă, da.

A fost prima mea amendă de când am carnet. Ca o paranteză, îmi place ideea asta de puncte  la amendă. E ca un bonus, numai că fix invers.

“Nu vă supărați că v-am oprit domnișoară. Intr-adevăr nu aveați multă viteză peste, dar asta e meseria. De fapt, probabil v-am ferit de ceva mai rău, oprindu-vă fix acuma. Vă gândiți că așa e destinul”.

Așa fain a fost destinul că în Luduș, oprită fiind, a intrat un “nem tudom romanul” în plin cu mașina lui în a mea din spate, de mi-au zburat ochelarii de soare pe bord. Am coborât din mașină și am văzut că se vedea doar o  mică zgârietură. Am încercat să mă înțeleg cu ei dar nu aveam limbaj comun ori pe mine mă grăbea nunta. În final, având în vedere că tot ce știu eu să zic în maghiară e semi bay, viszanlatasa și halvan Obudai Sziget… cred că în final practic i-am mulțumit și i-am urat drum bun.

Am ajuns la nuntă. Daniela – o prințesă – iar Mihai prințul ei. Am dansat, am cântat, am jucat și toate relele le-am spălat.

Și am incălecat pe-o șa, și-am interupt povestea la mijloc, că mai urma să zic de incredibila poveste romantic de la nunta lui Ari și Gertjan, dar mi-e foarte somn. Îi voi dedica dar, următorul moment de inspirație.  Viszanlatasra!

3 comments:

charlotte said...

Carlutz asa bine n-am ras de mult! Multumesc!

charlotte said...

Carlutz, asa bine n-am ras de mult! Multumesc!:)

Carlutz said...

Ma bucur sa aud :) Mersi!!!