Teritorii noi

Cred că eram gata-gata să abandonez povestea asta, că a trecut mult timp, că realitatea e din nou foarte prezentă...dar...

M-am întors de mai bine de-o lună și între timp știu, povestind și repovestind, care glume, anectode, incidente, mi-au rămas cele mai întipărite în minte. Azi am auzit Gipsy Kings într-un bar și mi-am amintit, oricât de absurd sună, de Australia. Vă spun mai încolo de ce.

Dar până una alta, parcă rămăsesem cu povestea la capăt de Melbourne...

Când am plecat din Melbourne era destul de frig. Plecam spre Syndey, unde temperatura avea să fie una de vară, așa că m-am gândit mult dacă să îmi țin eșarfa la gât sau să o pun în rucsacul de cală. Am păstrat-o la gât, cu gândul la aerul condiționat din aerport și avioane. Nu știu cum, după ce am mai umblat vreo jumătate de oră prin aeroport, mi-am dat seama că nu o mai am la gât. O uitasem la Security Check. Mă uit la ceas: 45 min până la boarding. Eram departe. Mi-am băgat kindle-ul în geantă și am fugit pe coridoare– la propriu – și apoi înapoi pe scările rulante pe care tocmai le urcasem pasiv cu o cafea foarte lungă în mână.

Am ajuns înapoi la locul bănuit și am rugat-o pe prima doamnă în uniformă să mă ajute să îmi găsesc eșarfa. E înflorată, în nuanțe de bej și roșu. Nu știe, sunt ocupați, e multă lume la coadă. O rog frumos, din nou. Să încerce măcar. Poate știe vreunul din colegi. Pleaca îmbufnată, dar revine cu eșarfa. Îi mulțumesc înzecit. Welcome, îmi zice, this must be important.

Eșarfa, înafară de faptul că era cea mai drăguță de care s-a putut lipsi mama pe ultima sută de metri de împachetări, nu avea o valoare sentimentală deosebită.  Dar era eșarfa. La fel cum era rucsacul, prosopul, blugii și tot ce  mai aveam la mine la singular. Trecuse o săptămână din multe. Tot ce aveam în rucsac era să-mi fie companie de drum 3 luni. întregi Eșarfa,perechea de blugi, prosopul. Nu prea știu cum să fac o paralelă isteață aici, dar în principiu vreau să spun că de multe ori “îndaejunsul” vine într-un singur exemplar și încape într-un rucsac.

De câte ori vedeam ruscacul țiclam pe banda de bagaje simțeam un fel de  reîntregire. De data asta regăsirea cu rucsacul era pe aeroportul din Sydney.

Șofer de microbus până la hostel mi-a fost Mo, din Israel. Pe banchete mai erau 2 cupluri de olandezi. Blocați în trafic, am început să povestim între noi. Mo mă asigura că nu sunt mulți turiști români în zonă, mai ales nu dinăștia cu rucsac. Dar că voi avea mulți prieteni, că par sociabilă. Olandezii aprobau.

În hostelul în care urma să fiu (inevitabil) sociabilă, împărțeam camera cu încă 5, în sistem de paturi supra-etajate. Fata de sub mine urla în somn de câteva ori pe noapte.  Chinezul de vizavi lucra și  se trezea în fiecare dimineață la 6 cu o alarmă puternică și apoi foșnăia vreo ora. După  încă o zi am primit și un sforăitor forte.

Încercam, se înțelege, să petrec cât mai puțin timp în acel hostel. Sydney-ul are cu ce încânta, nu-i bai. De jur împrejur sunt plaje și golfuri de-o limpezime pentru care noi europenii mergem până în Grecia. O simplă trecere cu feribotul spre partea peninsulară te duce la buza vestitei Opere, pe sub poduri sofisticate și pe lângă yachturi pretențioase. Sydney e, după Rio, cu siguranță cel mai spectaculos oraș în care am fost vreodată. E ușor de admirat dar cumva greu de gustat. Parcă e un mare muzeu în aer liber în care fiecare exponat își are locul, fiecare cartier își  are plaja, fiecare parc își are ibișii și palmierii. Dar, oricât de mult mi-a plăcut estetic, nu am reușit să îl simt sau să-i acord o personalitate. De asta nu am reușit să mă împrietenesc cu el cum aș fi vrut și de asta nici nu mi-a fost greu să plec după o săptămână spre munți.

                                   



                                                *********************************

Pe Simon l-am cunoscut acum 10 ani în Spania, în vreme de Erasmus. Era iubitul fetei cu care am întreprins eu cel mai multe excursii în vremea aia, deci ocazional co-excursionist.

De data asta am întreprins o bere, în timpul căreia el povestea de o petrecere în munți, la care e musai să mergem: un festival într-o peșteră, tobe, peșteri, aborigeni, dormit în camping improvizat. Practic rețeta mea preferată de “nu știu ce să zic”. 

Ideea e, că dacă ești în sabbatical și cineva vine și îți  spune că se pleacă spre o aventură, mereu răspunsul va fi da. Așa că, evident, așa a fost și cu muntele ăsta. Sâmbătă după cafea am pornit spre Blue Mountains cu mașina. cortul și sacii  de dormit.

Am oprit în drum la o piață tradițională unde am mâncat gözleme turcești. Că o țară așa tânără ca Australia nu are neapărat tradiții neaoșe. Am mai făcut o mini-plimbare în natură, am oprit la niște panorame spectaculoase și apoi campingul.

Era soare și cumva cald, dar vânt, și până am pus cortul ne-am și împrietenit cu toată lumea. Unii veneau la tine cu clătite, alții cu ceai cald, și tot așa. Veneau străini să mă îmbrățișeze și să mă primească în marea familie. Pe unul aproape l-am crezut, că-mi zicea că are impresia că ar fi avut un străbunic român. Frate de-al nostru practic.

La fel de frați am plecat și spre peștera care era la 16km depărtare. 6 într-o mașină de 4, cu muzică tare, printr-o ceață de puteai s-o tai cu cuțitul dacă ai fi putut s-o distingi de fumul gros lăsat de țigările din mașină. Ne-am fi exprimat toți grijile dacă nu mergea muzica la maxim. Poate că acum vreo 15 ani, la cabană la Sălard, am mai fost într-o situație similară. Asta de notat la capitolul maturizare și  responsabilizare.

Am ajuns la peșteră. A fost un concert fantastic de aproape 3 ore.  Prima trupa, înființată de un vest-sumatrian (nu-i așa?), ne-a adus mai aproape ritmuri asiatice dar și australiano-aborigene. Foarte tare la propriu! Deci să fim serioși  că la acustica aia din peșteră vibra pielea pe noi. Ne-a cam impresionat sumatreanu. Pe mine însă avea să mă impresioneze mai ales brazilianul de după, nu doar pentru părul creț dar pentru ritmurile lui și mai ales căldura pe care a insuflat-o în peștera rece de munți încețoșați.

După concert s-a cam tras la sorț cine să conducă. Eu picam din start pentru că: volanul pe dreapta. M-au pus responsabilă cu gps-ul. Mare greșeală, se știe. După 30 de km ocol sugerați de mine am ajuns în camping. Erau 4 grade și muream de frig, plus că mă simțeam cam furată la cântar, când doar “plătisem” pentru țările calde.  Și iată că, înainte să dârdâi serios, o îmbrățișare de grup hipiot m-a luat aproape pe sus, până în fața unui cort la care se serveau (gratis desigur) macaroane cu brânză și vodcă cu ghimbir făcute toate de casă. M-am băgat după festin la somn în cort, în sacul de dormit și mi-am fredonat în gând ritmuri calde, braziliene, până am adormit.

Încă tot n-am ajuns la povestea cu Gipsy Kings, dar se observă cum îmi construiesc punte prin alte referințe de muzică latină, nu?  

Ca idee, am trecut cu povestea prin 2 săptămâni jumate din 3 luni de pribegie. Poate că vine vara aici până să termin cu vara de acolo, dar timp este, că doar poveștile nu au dată de expirare.