U.S.A. 3.3

Nu a trecut mult timp de când am revenit la palat. Nu e o metodă de a alinta duplexul studenţesc în care locuiesc în districtul 10 al Vienei.Ci e vorba de palatul Eschenbach, practic încă unul din palatele Vienei, unde se ţine în seara asta un mare bal. Eu cenuşăresc la garderobă, unde nu e mare lucru de făcut, pentru că afară erau vreo 20 de grade când au început să sosească elegantele călăşti. Sau or fi fost totuşi taxiuri...E interesant să lucrezi la garderobă la un eveniment. Toţi vin şi pleacă deodată şi între aceste valuri mai sunt vreo 5 ore în care rarisim vrea câte unul să ia ceva din sacou sau să depună ceva în vreo plasă. În rest,  şed cu muzică de bal şi Red Bull, care sper să mă ţină trează încă vreo 4 ore. Încă nici nu a bătut orologiul miezul nopţii...

Mi-e foarte somn pentru că am avut 8 ore de curs azi. Dar cu 2 lectori foarte tari! Unul din SUA, stabilit la London şi umblător prin lume să zică despre inovaţii şi un specialist în marketing, austriac, care s-a plimbat în poziţii de top pe la mari firme internaţionale.

Americanul s-a prezentat foarte energic şi ambiţios şi ne-a purtat prin tot felul de jocuri de creaţie, creative problem solving, procese de generat idei şi altele. Practic cred ca ne-a plăcut tuturor, mai ales pentru că era aşa diferit faţă de profesorul clasic austriac, care le zice bine, dar nu cu aceeaşi lejeritate sau umor... parcă...

Sau poate că sunt eu încă puţin cu urme de PTD (Post Travelling Depression, unde depression este, pentru mine, un cuvânt foarte mare), pentru că să nu uităm că încă nu s-a împlinit luna de când am revenit de partea asta a marelui lac.

Cine a citit postul anterior ştie, probabil, că plimbările mele au fost descrise până în momentul în care m-a luat un avion din Baltimore spre Chicago. La Chicago mă aştepta Ariana în aeroport (metaforic, pentru că de fapt am aşteptat-o eu vreo 20 min) şi  am pornit în bruma dimineţii spre Edgewater, cartierul ei. Ne-am ocupat în perioada imediat următoare de petrecut timp împreună, apoi ea de o lucrare pe care trebuia să o predea într-un curând şi eu de somn necondiţionat. Tare m-am bucurat să cunosc şi familia la care face babysitting, nişte copii adorabili şi extrem de deschişi şi veseli.

(....)

Am plecat să petrecem Paştile la Detroit. Acolo avem o familie mare şi superbă. Practic vărul primar al mamei care e stabilit acolo cu wonderwoman Simona. Împreună au 4 copii, verişorii mei de gradul 2, din care au fost acasă Alex – de generaţia mea, Marie 10 şi Luca 5. Unde mai pui că toată casa aia e un carusel, un joc, o fantezie! Şi cireşele de pe tort, Doina şi Nichi, bunicii verişorilor! Aşadar, party of 9 am petrecut în casa călduroasă un weekend excelent!

Detroit-ul nu e un oraş frumos. E plăcută partea cu faleza care are skyline canadian. Adică puteam trece râul şi să bifez şi Canada, asta într-o lume ideală, fără vize. Şi vreau să mă corectez pe loc, pentru că „râu” poate fi greşit plasat aici. Alex mi-a explicat că de fapt e vorba de o strâmtoare între 2 lacuri (din care niciunul nu e Michigan , cum aş fi bănuit eu judecând după stat). Tot Alex mi-a explicat că Detroit, în franceză înseamnă efectiv „strâmtoare”. Asta, aşa, pentru partea trivia a acestui blog.

În noaptea de Înviere am fost la biserica ortodoxă din zonă (una din ele, la Detroit fiind o mare comunitate de români, se găsesc şi mai multe biserici ortodoxe). Preotul de acolo era vestit că face slujba mai scurtă decât alţii, deci am acceptat să merg să văd cum se înconjoară biserica în America. Cam ca la noi. În drum, însă, am observat un lucru, nu ştiu dacă neortodox dar sigur nu neaoş. Am ajuns la partea unde se aprind lumânări. Descifrez bine „Vii” şi când mă uit vizavi...un automat de Coca Cola! Credeam că e o glumă subtilă pe care aş fi apreciat-o enorm...dar de fapt secţiunea de lumânări pentru „Morţi” am observat-o imediat după, înghesuită lângă categoria celor mai norocoşi dintre noi, pe când automatul de suc deservea vreunui însetat deshidratat de post negru. 

Ziua următoare am fost la altă biserică, unde am avut parte de un prânz bogat în sânul comunitâţii române din jurul Detroitului. Vreo 40 de oameni adunaţi într-o sală anexată bisericii ortodoxde, cu iz de cămin cultural de la noi. Bucate bune, preparate de doamnele prezente, ciorbă de miel cu tarhon, ridichi, telemele, drob....şi prăji. Deci meniu complet de Paşti pe care l-am mai diversificat noi cu o tură de mici grilaţi cu Alex mai târziu în terasă. Ne-am permis, că doar alergasem vreo juma de oră bună dimineaţa, într-un parc din apropiere.

Luni, prima zi de Paşti, am pornit-o cu Ari înapoi spre Chicago, după cum a aflat şi ploaia care nu mă scapă din priviri cum păşesc în Illinois. Şi la început am crezut că e coincidenţă, dar din 3 vizite la Chicago am cam un singur set de poze afară şi fără glugă.

La Chicago am încercat să sorb la maxim din timpul Arianei. Ea avea sesiune şi eu chef să fiu alintată. Alintată am fost şi ea a încheiat semestrul cu A pe linie, deci undeva ne-am armonizat numa’ bine!

Toată lumea era în sesiune şi totuşi am ciupit câte puţin din  timpul lor, adică a prietenilor din Chicago Karla, Ralu, Anca, Tully...

M-am plimbat şi singură puţin prin Wicker Park şi Milwaukee, o zonă foarte hipsteră a Chicago-ului şi, spun unii, unde s-a dat startul la concept efectiv. Ştiind asta dinainte, am perceput ca normal să existe străzi cu magazine vintage, handmade-ul să fie la el acasă şi cofetarii de cupcake să fie bărbaţi uşor efeminaţi. E interesant că există un trend să ai ce nu are nimeni, să bei beri din ţări îndepartate, să guşti mâncăruri a căror denumire nu o poţi reţine, etc. Şi de ce să ne mirăm atunci, că în acelaşi Wicker Park am găsit într-un magazin numere din revista Omagiu, de vânzare cu 25 de dolari bucata? N-are nimeni!

Tot în Chicago am văzut banca „drive through”, unde tragi maşina aproape de aparat şi rezolvi chestiuni bancare de zici că plăteşti o taxă de pod. Sau, în alt caz, tragi maşina în dreptul unor containere, în care predai, pe geam, cărţile de la bibliotecă. Şi mai târziu, în supermarket, cobori lejer pe scările rulante în timp ce coşul de cumpărături, plin, se dă în paralel pe nişte şine şi te aşteaptă, jos, cuminte.

Unele lucruri în America îmi dau senzaţia că mă aflu brusc în viitor.  Altele, că sunt în absurd. De exemplu, salonul de manichiură din Harlem în care doamnele primeau manichiura făcută exclusiv de domni asiatici de vârsta a doua.

Îmi place foarte mult în America! Dar mai ales pentru că am fost tot timpul în regim alintător. Şi pentru că ne plac clişeele şi acolo sunt la tot pasul.

Sper ca la anul, pe vremea asta, să postez despre încă o excursie în America de Nord. Şi poate una în America de Sud.

Important e că lumea e mare şi că blogurile astea nu limitează numărul de poveşti.

În Viena e din nou bine! Dar aştept şi să ajung în România prin vară. Sunt curioasă câtă lume mă va întâmpina cu: „Ai fost în State? Şi cum a fost? Pe unde te-ai plimbat?” Voi ştii atunci să mai comand o cafea. Că povestea s-a dovedit a fi destul de lungă....