Turcia - non inclusive

Am plecat spre Turcia cu nostagie. Fusesem vreo 10 veri la rand până acum câţiva ani, când am renunţat la vacanţele tip „mare şi plajă” pentru vacanţele cu iz de festival, de oraşe mari şi pe cât posibil la un ocean depărtare.

Anul ăsta pur şi simplu le-am împăcat pe toate. Am plecat cu Ari de la grandioasa distracţie din Sziget direct spre Fethyie, cu o scurtă oprire prin Viena ca să schimbăm backpackul de festival cu trolley-ul de „concediu”. Din Magyaristan (cum ar spune turcii ţării ce mă desparte de casă) spre Turkyie. Părinţii şi gaşca lor veselă au venit direct cu maşinile din Hagikistan, nimic altceva decât România, ţara mamă a celebrului fotbalist de la ... Galatasaray (sau ştiţi voi mai bine de unde). 

Ne-am întâlnit cu toţii la...hostelul V-Go din Fethyie. Ce-i drept, eu am tot protestat că nu doresc niciun fel de all inclusive, am respins chiar şi ideea de demi-pensiune şi site-ul booking.com mi-a trimis în cale cel mai backpackeresc hostel din zonă. Efectiv treceai peste rucsaci ca să aungi la recepţie, pe mesele tinerilor tronau cărţi Lonely Planet şi ochelarii de soare hisptereşti erau cei cunoscuţi deja la Sziget cu câteva zile în urmă.

Aşa a început vacanţa non-inclusive. Singurul lucru inclus era micul dejun, repetat zilnic identic, că ne apuca adrenalina când schimbau măslinele verzi cu dinalea negre.

Prima zi am numit-o  de adaptare, în cazul meu adaptare culinară, că ţinusem post de la kebaburi în Viena ca să neutralizez cât posibil amintirile şi să mă las surprinsă de aromele mediraneene. Bayram-ul (sfârşit de Ramadan la musulmani) meu personal a fost aşadar în prima dupămasă când ne-am aşezat toţi la un doener şi un ayran în bazarul din Fethyie. Numai că nu prea te poţi bucura de festinul propus, când şade în dreapta ta un chirurg specializat în liposucţie. Asta e mai eficient în menţinerea siluetei decât un trainer de fitness personal. Pofta de mâncare se diminua rapid la replica: „Ajungi clienta mea dacă continui să mănânci aşa”. Iar după această introducere, la fiecare bere sau baclava auzeam doar data care era una din ce în ce mai apropiată: „încă nu e cazul, dar în decembrie vei fi clienta mea” haha...numa’ că nu îşi consulta agenda pentru programări. Tot Radu a fost cel care nu a reuşit să reţină mai niciun cuvânt turcesc înafară de buz (gheaţă). I-a plăcut mult forma de adresare „arkadaş”, însemnând prieten, care se poate folosi şi către chelneri, care însă nu au scăpat toată vacanţa de propria interpretare a lui Radu: „arpacaş!”.

Când nu era acolo Radu să ne certe pe toţi că mâncăm în vreun fel sau altul, era pe fază Adi, care, proprietar de fermă la Făgăraş, ne spunea cu ce a fost injectată găina după culoarea gălbenuşului din oul servit la micul dejun ca singur produs gătit.

Pentru că hostelul nu avea plajă privată sau publică la scară, ne forţa să ieşim mereu în căutare de golfuri cât mai pustii şi mai cristaline. Lipsa de animatori şi aqua gym, specifice unor regimuri de all inclusive, ne-a trimis şi în mici excursii în zonă.

Cea mai vizitată treabă în zona lui Fethyie este plaja de la Ölüdeniz, blue lagoon, un colţ de paradis care trebuie bifat de orice călător prin lume. Chiar că acolo e apa de un albastru impecabil, subliniat de pietrele albe peste care se vălureşte. E turistic, nu zic nu...că doar nu scrie doar în ghidurile exclusive de laguna asta, dar e aşa de frumos că nu-ţi mai pasă cine e în jur. A fost, ca frumuseţe, cel mai apropiat peisaj de Maya Beach, din Koh Phi Phi, Thailanda – loc care pentru mine a rămas încă neegalat.

În ziua cu Ölüdeniz am tras şi la un sat vechi, grecesc, părăsit din motive clasice (fântâni otrăvite, să zicem), care era descris în ghid ca fiind ideal „for anyone who loves surprising and bizzare experiences”. Păi ne-au uns la corazon practic! Că dacă exista cineva pe coasta aia de Mediterană cu dragoste de bizar şi surprize, ăia eram noi! Căci, cât de bizar şi surprinzător e să muţi din loc un grup de 11 persoane, din care 9 se opresc la beri şi plăcinte la terasa „monumentului”  înainte de a-i da o şansă şi a 10-a (Ari) capitulează după o trântă pe bolovani din cauza încălţărilor neadecvate? Turista grupului am fost eu în final, chiar dacă şi Ari a urcat preţ de nişte poze moderne în sepia şi câteva peisaje ruinate de neuitat. Asta a fost Kaya Koyu.

M-am tot lăudat eu cu cât de non-inlcusive a fost hostelul nostru, dar să ştiţi că tot am avut parte de o seară turcească! Cadâne au fost, dansuri populare au fost şi chiar şi o mişcare tip „cotton eye joe” – spaima deodorantelor – ne-au fost sarea şi piperul la acea cină. Şi ce e o seară turcească fără un dans tip „trenuleţ”? Mai ales că la cât de mică era terasa am ajuns să şerpuim toţi ca în celebrul joc Snake (vezi Nokia 3310). Suspansul a crescut însă de-a dreptul când s-a apucat un turcalete din trupa de dans să arunce cu cuţite într-o scândură plasată peste abdomenul unei domnişoare. Cuţitele erau încinse, turcul legat la ochi le arunca cu gura, pe o scândură ce nu acoperea toate organele vitale ale domnişoarei. Cu toate astea ea râdea. Eu cred că, de fapt, le-a spus cineva că e o echipă de medici prezentă şi au prins şi micii circari curaj J

După ce echipa de medici s-a retras, am continuat noi, economistele, la barul din subsolul hostelului. Şi nici nu v-aţi dat voi seama, dar deja ajungem la următoarea anecdotă a vacanţei:

Coborâtă la barul din subsol la un mojito, m-am împrietenit cu nişte eglezoi şi ei în vacanţă ca mine. De obicei sparg gheaţa rapid în conversaţiile cu străinii, când mi se cer detalii despre locul exact din care provin şi zic de Transilvania. Glumele cu Dracula se ţin lanţ (mereu la fel de slabe) dar măcar reuşesc să trezesc interes despre grădina din Carpaţi. De data asta ascundea şi grădina lor un mare supererou de basm. Sau mai bine spus pădurea lor, care i-a fost casă lui nimeni altul decât Robin Hood. Nici nu stiu ce sună mai cool între Transilvania şi Nottingham, dar parcă unul de ia de la bogaţi ca să dea la săraci e automat mai simpatic decât domnitorul care trage oameni în ţeapă.

                                                           ...

Dacă mergeţi vreodată în Fethyie, să vă spun de un prânz / cină de neuitat care se poate organiza acolo (şi poate şi în alte locuri din Turcia, dar nu ştiu sigur). Deci, mergeţi la piaţa de peşte (Balik Pazar), vă alegeţi ce vă place din vitrină, deci practic cumpăraţi vreo 2 languste, un pumn de creveţi, nişte calamar şi ... urmează the highlight... le daţi la unul din restaurantele din jur, care, pentru vreo 3 euro vi le gătesc şi mai pun şi o salată şi o lipie lângă. Adică practic, până bei o apă sau de ce ţi-e sete, sfârâie turcii la bucătărie creveţii aleşi de ochii tăi de pe taraba acoperită de buz.  Festin! Am fost 2 zile la rând la fructe de mare!

O altă ciudăţenie gustată ar mai fi Kokorec, adică un sandwich din burtă de vită prăjită pe grătar cu jar, deloc mâncarea mea perferată...dar atâta o scria pe toate meniurile de am zic că trebuie măcar să vedem ce e.

Ultima zi am fost cu o barcă închiriată doar de grupul nostru prin golfuri şi insule. E superb de cristalin şi albastru totul! Să mergeţi neapărat. În vreo 15 euro de persoană ne-a plimbat barcagiul o zi întreagă şi ne-a mai şi pregătit un BBQ copios şi fructe de sezon!

 Mi-a prins bine Turcia după atâţia ani! Parcă nu aş făcut deloc pauză. Cele 30 de cuvinte mai erau şi acum actuale şi, înafară de faptul că au tăiat 6 zero-uri la bani, nu s-au schimbat foarte mult asupritorii noştri dragi.

Deci mergeţi la Fethyie când aveţi timp, trageţi la V-GO hostel şi exploraţi golfurile din jur!

Eu fug la Mures pe ultima sută de metri de vacanţă.

Pe curând, arpacaşii mei!   

De-ale festivalului...

După o pauză de câţiva ani am hotărât cu Ariana (mai mult a tras ea de mine) să mai dăm o tură pe la festivalul nostru preferat din anii studenţiei: Sziget-ul din Budapesta. Pentru cine nu ştie încă, aflaţi că anual se ţine pe insula Obudai de pe partea urbană de Dunăre din Budapesta un festival de 7 zile şi 7 nopţi care adună crema muzicii şi a backpackerilor din tot felul de ţări îndepărtate.

Am abordat Sziget-ul cu emoţii anul ăsta. Nu mai ştiam dacă vreau să dorm la cort, dacă mai suport cozi intermanibile încheiate într-un duş semi-igienic sau dacă mai apreciez muzică bubuitoare 24 de ore pe zi. Dar înafară de asta, cel mai frică îmi era să nu primesc acel sentiment de „nu mai e ce a fost” pe care l-am păţit deja cu câteva foste pasiuni din ultimii ani.

Szigetul nu mai e ce a fost. Nu mai recunoşteam nimic. Dar asta doar în planul insulei, care s-a schimbat teribil. Au apărut scene noi, s-au mutat scene vechi, nimic ce era înainte stânga nu mai era valabil. M-am tot gândit la Lavi care, nici atunci când ştiam festivalul ca în palmă nu reuşea să zică bistoş dacă merge de la nord la sud sau de la est la vest. Cel mai bun  moment de a spune că o schimbare este vizibilă din avion. Că la sol, atmosfera şi bucuriile erau aceleaşi. Unde mai pui că au fost mult, mult mai puţini francezi anul ăsta (cine ştie cum se comportă francezii la un festival unde berea e ieftină, empatizează cu mine). De aia foarte mulţi olandezi, despre care nu aveam habar că sunt un popor aşa de simpatic şi că se râde aşa bine cu ei. Aceleaşi gânduri despre irlandezi. Şi cam tot tineretul ăsta insular era binedispus. Că vremea a fost perfectă – soare cu nori la 25 de grade – muzica ne-a legănat de la flamenco la brit pop şi dormitul în cort a fost comfortabil şi până la urmă a părut un obicei foarte social. După 3 dimineţi deja ne ştiam între noi cu cei din jur şi beam cafele împreună, cu diverse accente englezeşti.  În spatele nostru era o mică tabără de olandezi cu corturi de camuflaj, de care spuneau foarte mândrii că le-au cumpărat „on a trip while travelling East.” Reacţia mea desigur: „Oh, you’ve been backpacking through Asia?”. Pufnitul lor: „No, more like Bulgaria and Romania”. Cele 3 corturi erau elementul românesc din camping, oricât de neexotic sună asta pentru  noi. Apoi mi-au explicat că pentru ei şi Budapesta sună de acolo foarte estic şi exotic...

Prima formaţie pe care am văzut-o a fost una românească: The Mono Jacks. După o lună de România mi-am intrat eu într-o fază foarte carpato-danubiană şi urmăream mici evenimente din program cu îndemnul „hai să găsim nişte români!”. Erau români destui, dar tot nu mi-am îmbogăţit lista de prieteni cu vreunii. Poate la Peninsula...

Nici nu eram noi, românii, evidenţiaţi ca alte popoare. Mi s-a părut anul ăsta că toată insula era împărţită pe comunităţi: de la French Camping, la Dutch Party Tent, de la Hungarian Village (fair enough!) la tot felul de zone delimitate cu steaguri şi sfori şi culori ca negru, galben, roşu, alb, albastru dar niciodată în combinaţia tricolorului nostru. Ori, când eşti îndrumat către duşuri cu indicii ca „just walk by the Dutch flag” şi ţi-ai uitat atlasul acasă, trebuie să devii creativ şi să mergi în direcţia opusă în care merg oamenii cu prosoape şi cu părul  ud.

                                                      ...

Soundtrack-ul acestei  griji acute de „Szigetul nu mai e ce a fost” vine de la Pulp şi anume cu melodia „Disco 2000”, unde britanicii se întreabă legat, de o reîntâlnire planificată după mulţi ani: „Won’t it be strange, when we’re all fully grown...” Dar nu a fost deloc! A fost doar un soundtrack numa’ bun de ascultat înainte de festival, care a sunat incredibil de bine live.

Cât de clişeu ar suna acum să zic că am cam ocolit scena mare anul acesta? Se supără pe mine fanii Prodigy, Chemical Brothers sau Interpol să afle că am preferat scene mai micuţe cu muzică pe sufletul meu. Astfel, concertul meu preferat anul ăsta a venit din Spania, o trupă de Flamenco pe care o ascult încă din Erasmus şi care se cheamă Ojos de Brujo. Delicioşi! M-au dezamăgit Soehne Mannheims, nişte nemţi conduşi de vocea superbă a lui Xavier Naidoo, care însă chiar nu vor să admită că rap-ul lor tineresc e „strange, now that they’re all fully grown”. Pe Skunk Anansie am vrut să o ascult din iarbă, dar nu m-a lăsat deloc. De la piesa 2 a sărit în public şi a ţinut-o tot într-un crowd surfing până la sfârşit. A făcut chiar şi crowd walking, cântând între timp – adică efectiv umbla cântând pe palmele celor din public de am rămas mască despre câtă încredere se poate avea într-o masă de oameni.

Nici La Roux nu ne-ar fi lăsat să ne tragem sufletul, dar nici n-am încercat. Îi place pe scena la fată şi asta se simte în public. Chiar că „she’s doing it for the thrill”... Peter, Bjorn & John au zdrăngănit şi ei bine din instrumente, dar nu mi-au cântat o piesă preferată şi asta mereu  mă lasă cu un gust uşor amar după vreun concert.

Mai urmau 2 seri de concerte, dar fără noi. Sâmbătă dimineaţa ar fi trebuit să părăsim insula la 8, dar fiindcă ni se pare o regulă mult prea drastică, ne-am trezit cum am putut pe la 10 şi am ales să mai bem o cafea înainte să strângem cortul. Acolo, la coadă, ne-au prins! The Sziget Staff! No wristband we must leave festival area. Abia m-au lăsat să aştept după cafeaua pe care o plătisem.  Ne-au însoţit la corturi şi au stat după noi până ce am strâns tot. Au sunat apoi după „Party Bus” şi a venit un microbus vechi de tot cu banchete de Accelerat, care îi aduna pe ăi mai rupţi punkeri răuplatnici şi îi scotea din festival. Ne-au escortat pe toţi până la ieşire, ceea ce a fost convenabil pentru că oricum nu doream să cărăm cortul cel greu pe toată insula aia deja foarte încălzită de soare.

Mai puţin convenabil a fost ce a urmat. Am ajuns, după o oprire de-o poză şi-un gulyas în centrul Budapestei, la autogara de unde urma să luăm ceva Volanbusz spre Viena. Ariana a mers lejer cu cardul la casă să ia biletele cu vreo 2 ore înainte de plecarea programată la ora 15:30. Dar doamna de la ghişeu nu a vrut să i-l vândă. Pentru că Ari nu avea la ea paşaport sau buletin, ci doar un ID de state cu care, ţineţi minte, nu puteţi trece graniţele simbolice ale tărilor Uniunii Europene. Ne-am rugat şi de şofer să ne ia că oricum nu te întreabă nimeni de acte, că doar nici nu e control vamal în spaţiul austro-ungar, dar nu a vrut să se înduplece. Situaţia devenea mai interesantă întrucât eram sub un oarecare cronometru, unul generos – e drept, dar care tot avea să se asprească, căci la miezul nopţii  trebuia să fim în aeroportul din Viena, „răzpachetate”,  pentru sejurul din sudul Turciei.

Pentru că singura soluţie reală era să trecem graniţa cu o maşină, ne-am dus la autostop. Adică ne-am dus spre autostrada cu direcţia care ne convenea, am scris pe o foaie Wien şi ne-am proptit la un OMV circulat bine. Nu au trecut 10 minute că ne-a şi sosit escorta. Era un microbus vechi şi ăsta, dar mult mai dezorganizat decât party bus-ul dinainte. Era populat de doi ucrainieni pe la 40 de ani care făceau săptămânal cursa Ucraina-Germania. Misha şi Sasha. Şi şi dacă nu i-ar chema aşa, tot numele astea le-aş scrie pe blog. Sasha conducea şi cânta afectat nişte eurodance ucrainean împreună cu caseta care e posibil că s-a repetat. Misha bea un vin poşârcă dintr-un pet de Frutti Fresh de-al lor şi povestea cu noi încontinuu, oricât am fi insistat noi că nu „ruski”. Încontinuu.

Ne-au ajutat, totusi, vecinii să trecem graniţa fără acte corespunzătoare (nu că ar fi ştiut ei ce nelegiuitoare au în maşină) şi parcă dacă o făceau nişte nemţi decenţi nu era la fel de absurdă povestea.

Şi iată că 12 ore mai târziu am aterizat la Dalamat, aeroport în sudul Turciei undeva, dar lăsaţi-mă să-mi consult atlasul şi vă mai spun. Abusrdul reîncepe. Stăm cu părinţii şi alţi prieteni de-ai lor la un hostel de backpackeri! Adică chiar sari peste rucsaci ca să treci prin recepţie, mai ales ca în dupămasa asta îşi fac check-in-ul 40 de studenţi. Haha! Poate sunt olandezi că atunci chiar ne-om râde copios săptămâna asta ce abia începe, pe care o să o iau în serios imediat ce trec orele astea critice de caniculă. Între timp respir aer condiţionat cu vreo 3 muşte care îmi dau târcoale.

Să înceapă vacanţa non-inclusive!

Vacanţa râsului şi a uitării

Nu am mai scris de mult timp pe blog. Ultima excursie pare să fie făcută la Praga, ceea ce e destul de corect, pentru că nu am mai părăsit Austria de atunci, până la excursia cea mai recentă în România, excursie care mă aduce la laptop cu scop extra facebook-ist.

Am aterizat la Bucureşti pe 6 iulie. A fost o dată extrem de aşteptată, pentru că nu mai fusesem în ţară din martie şi, înafară de asta, asociam plecarea spre România cu vacanţa, sfârşitul sesiunii şi mult aşteptate revederi. Dar să vă spun cât m-am plimbat hai hui prin România, că mi-am mutat periuţa de dinţi de am zăpăcit-o...

Carol I

Prima mea cazare din Bucureşti a fost la Ioana, în superbul apartament de lângă Parcul Carol, de pe a cărui terasă am revăzut tot Bucureştiul dintr-o privire rotativă. Eram doar noi, fetele cu fetiţele: Tia Păpădia şi bebe Pati, copilul nou, a cărei naşă urma să devin la o săptămână distanţă. Dar până atunci am mai avut multă caniculă de infruntat şi prieteni de vizitat. Că, de fapt, asta e fain acasă: să te întinzi ore în şir la poveşti cu oameni care îţi înţeleg glumele şi îţi povestesc chestii interesante.

Aşa mult mi-a plăcut terasa Ioanei că nu am ieşit exagerat în primele zile. Mai bine ne răcoream cu un rosé şi un pepene, făcând cu schimbul la „cine-i pune biberonul lui Pati” când se trezea urlând bebeluşeşte.

Am mai fost la shopping de rochiţe pentru botez. Uitasem dacă tradiţia cere ca bebeluşul, naşa sau mama să aibă rochie nouă... J aşa că, din superstiţie dacă vreţi, ne-am îmbrăcat toate în veşmânt nemaipurtat.

Zilele următoare, în prag de botez, s-a umplut casa de la Parcul Carol de bunici, motiv pentru care am revenit în leagănul studenţiei mele, apartamentul din Ştefan cel Mare.

Ştefan cel Mare

Am găsit apartamentul gol. Silviu, prieten mai vechi şi chiriaş exemplar, a lăsat în urmă o casă curată şi îngrijită. Aveam vreo 10 zile până ce urma să se mute Andrei, şi doream insistent să fac o igienizare, cum mi-au recomandat 2 din 3 meşteri specialişti veniţi să vadă ce e de făcut. Dar se pare că e foarte complicat a „igieniza” pereţii unui apartament micuţ de 2 camere. „Eu mă apuc de treabă, dar dacă nu reuşesc să termin în timp util vă las casa şantier, că plec în concediu!”. Celălalt m-a refuzat mai subtil, cerându-mi 850 de euro pentru distracţie.

Aşa că am igienizat eu ce am putut, un spălat de geam, un golit de rafturi şi sertare. Cred că am stat aproape o săptămână „acasă” până a venit ziua schimbului de case.

Serile le petreceam pe la terase, prin Centrul Vechi, chiar dacă zice lumea că e plin de cocalari, nelipsitul Atelier Mecanic, pe la Baraca - să fiu cool, Grădina Cărtureşti – ca hipsterii şi pe la mici restaurănţele care îmi amintesc că nicăieri nu-i mai bună ciorba ca în România.

Piaţa Muncii

Am lăsat apartamentul din Ştefan cel Mare în weekendul cu botezul şi m-am mutat la Piaţa Muncii, unde Octavia, prietena mai nouă dar zici că a fost aici mereu, împacheta şi ea de zor. Scopul ei pentru făcut bagaje a fost unul din cele mai plăcute gânduri ale verii: se mută la Viena. O dată cu ea se mută şi poveşti, glume, zâmbete. De-abia o aştept, că mi-am dat seama cât îmi lipseşte una din „fete” pe aici. Nu că Tuţi nu ar face faţă tuturor poveştilor mele semisentimentale, dar nu se chiar bagă la făcut manichiura împreună J

Locuind la Piaţa Muncii am aflat şi că mi s-a deschis piaţa muncii Austria. Adică am primit drept de muncă pentru o practică ce se anunţă foarte interesantă. Din toamnă, la Young & Rubicam Viena, la umbră de Stephansdom şi cu Starbucks la parterul clădirii. Dar despre asta, după 5 septembrie.

În 16 iulie am serbat botezul lui Pati, într-o zi extrem de călduroasă, atât meteorologic cât, mai ales, sufleteşte. E un bebe foarte fain. Extrem de cuminte şi de liniştită. Mi se pare că se potriveşte cu poveştile pe care le aud despre mine, de când eram de dimensiunile ei firave. Cred că o să ne potrivim de minune!!

Am serbat-o mai întâi festiv la restaurant iar apoi, am continuat să o serbăm între noi tinerii la un pub din Centrul Vechi, până-n zori!

Cele rele să se spele!

Sângeorz

Şi iată că, abia după 10 zile de „acasă” am ajuns cu adevărat acasă, la mami şi la tati. Dar pentru că şi ei erau pe drumuri în ziua cu pricina, am făcut prima oprire la Vichend, cu gândul să facem o baie bună după drumul cel lung şi căldurile ireale din Sud. Era o zi de luni, aşa că ni se părea aproape normal ca parcarea ştrandului să fie ocupată doar pe jumătate. Dar motivul era, de fapt, schimbarea apei. „Da’ voi nu ştiţi că în fiecare luni se schimbă apa în bazine?”, ne întreba un domn cu furtun, căruia îi ceream sfaturi de bălăceală. Nu mai ştiam. M-am simţit de parcă nu mai eram deloc de-a locului.

Totuşi, sentimentul de-a fi de-al locului a revenit repede. După regăsiri, cină rapidă şi poveşti cu părinţii ne-am întors la acelaşi Vichend pentru o ieşire liniştită la terasă.   S-au alăturat Ioana, Dan şi Zeno. Dan proaspăt revenit din Barcelona unde s-a bucurat un an de soare, mare şi multe ore de muncă şi Zeno spre un soare şi o mare mai îndepărtate, ultima săptămână înainte de plecarea pentru o perioadă nedeterminată, spre Sao Paolo. Contextul pentru glume împrăştietoare era perfect. Şi aşa s-a şi întâmplat. Seara a fost încoronată de un scurt dialog între Zeno şi chelneriţă. Domnişoara ne spune: „Ultima comandă, mai doriţi ceva?” Zeno îi răspunde: „Deocamdată, nu” J

A doua zi ne-a ieşit şi faza cu bălăceala şi toate zilele ce au urmat ne-am bucurat de familie, prieteni, râs şi voie bună.

Bună Ziua

Cum intri în Cluj pe dreapta, în spatele unei chicioşenii de hotel de 5 stele se ascund, în cartierul Bună Ziua, nişte blocuri noi, confortabile şi primitoare. La parterul unuia dintre ele stau Ralush cu Dudu, care ne-au primit pe Georgi, Ioana şi cu mine pentru două zile de creat vremuri bune. Aveam de la la Lavi o enumeraţie de restaurante de neratat în Cluj. În afară  de asta mai avea fiecare locul lui preferat de bifat, că doar cu Clujul toţi avem istorie. Am ajuns aşa la un restaurant elegant din  centrul istoric, apoi la o bere pe Piezişă - în Buha, la un spanac cu ochiuri în Kaya Tanya din acelaşi centru istoric, la un dans şi-o voie bună în Stuful încă neatins de flăcări, la o poveste cu veşti de peste ocean aduse de un prieten din SUA - în Atelier şi la o limonadă de revenire într-o curte superbă din Piaţa Muzeului. Toate astea în 2 zile memorabile. Prin toate aceste locuri s-au rotit prieteni vechi şi noi şi au curs glume pe săturate. Tot Clujul e de neratat vara! Mai ales că relevă pe alocuri poveşti dinalea care rămân nespuse, dar foarte vii in amintiri J

Am mai stat acasă un weekend după povestea asta şi am serbat ziua lui Draghi, prieten drag proaspăt întors din Bremen unde se doctorează cu succes de o vreme şi plecarea lui Zeno, care după ultima comandă, avea să plece pe traseul Bucureşti – Istanbul – Sao Paolo (da, ştiu, împotriva curentului, dar aşa a găsit bilet ;).

Ultima zi am stat în familie, cu grătare în curtea noastră şi timp de calitate cu dragii de mama şi tata, nişte prieteni şi un ujos – adică un soi de laibărel de vară pus pe umeri J

Şoseaua Iancului

Am revenit la Bucureşti într-o zi de luni. Vio sosise şi ea de la mare şi mă aştepta la apartamentul ei drăguţ din Şoseaua Iancului. Am urmat-o acolo unde m-am şi plantat pentru vreo săptămână. Cu staţia de metrou la 10 minute de mers şi un Mega Image cvasi la parterul blocului, nu-ţi poţi dori mai multe de la viaţă. Nişte copaci răcoroşi în faţa geamului şi loc de parcare la orice oră din zi...m-am simţit excelent la căsuţa din ultima săptămână de Bucureşti. Avea să fie una specială pentru că întâmpinam în mijlocul ei pe prietenii mei din Austria. Adică, mă laud eu că prieteni ca în Ro nu mai există, dar de fapt am adunat şi aici o mână de oameni faini, dintre care 3 m-au urmat curioşi până în capătul Uniunii Europene.

Norocul a făcut ca, tot prin puterea prieteniei şi firilor sociale, să primesc împrumut o maşină Mazda...şi încă una mov semidecapotabila!! Binefăcătorul e un prieten mai nou, Răzvan, care va mai apărea sigur în tot felul de poveşti dinastea excursioniste pe viitor. Mi-a lăsat maşina fără să ştie cum conduc. Şi să nu uităm că nici nu e un an de când mă lăudam eu că mi-a ieşit un drum de Cluj.

Mazda mov ne-a purtat spre Vamă. Cu „ne” mă refer la Claudi - colega mea de apartament, Alfred – colegul meu de şcoală şi Anna, prietena lui.

La Căsuţe

În Vama Veche am locuit cu toţii la nişte căsuţe drăguţe care aveau de oferit un pat, o măsuţă, nişte duşuri în curte şi vedere la mare. Tot ce trebuie pentru 2 nopţi de Vamă.

Vestea cea bună e că Vama Veche nu s-a stricat. De fapt, nu mi s-a mai părut aşa primitoare şi party de câţiva ani. Poate că nu mai e ce a fost, dar nici noi nu mai suntem ce am fost. Şi Vama a fost anul ăsta exact cum a trebuit.

De făcut le-am făcut pe cele clasice: mâncat de scoici şi peşte, dansat pe plajă, bălăceli şi poveşti la terase cu stuf. Adică perfect!

Vienezii mei au fost încântaţi la tot pasul, de lume, de voie bună, de muzici, de gagici topless, de apa caldă a mării, de plaja cu corturi şi dansul pe mese. Nu ne-a lipsit nimic.

M-am întâlnit, ca pe vremuri, cu toţi cunoscuţii din Bucureşti mutaţi în weekend la mare. M-am întâlnit întâmplător cu prieteni vechi care stau foarte departe şi mai mare ne-a fost surpriza şi chiuitul.

Vama a fost exact cum am dorit să fie!

Ne-am întors în Iancului sâmbătă seară. Am sacrificat o seară de Vamă ca să băgăm în seamă şi capitala. Şi bine am făcut. Am inclus Casa Poporului, care, oricât de criticată ar fi, e mereu interesantă pentru toată lumea, de vizitat şi de ascultat istorie.  

Am inclus un prânz la proaspăt renovatul şi redeschisul Han a lui Manuc apoi o vizită la muzeul de istorie, Calea Victoriei, Piaţa Universităţii, vilele de ambasade din zona străzilor cu nume de capitale, Vilacross şi Centrul Vechi şi toate segmentele ce conectaază cele tocmai menţionate. Am făcut un pic şi pe ghidul şi am simţit că lucrul ăsta a fost foarte bine primit.

De fiecare dată când arăt un oraş, fie el Viena sau Bucureşti, unor necunoscători, simt că tot eu sunt cea care ajunge să-l aprecieze cel mai mult pe final. Respectiv, parcă subliniind elementele mele preferate din el, reuşesc eu să le reconştientizez şi să le dublu-apreciez.

I-am lăsat pe prieteni la aeroport duminică şi am fugit la Lavi pentru lebeniţă, ceai şi scrabble. Îmi lipsesc toate 4 ingredientele acum.

În ultima seară s-a întâmplat, în sfârşit, un lucru pe care mi l-am dorit toată vacanţa. Am fost la pub quiz-ul din Bordellos, Centrul Vechi şi am câştigat cu o echipă tare, de prieteni mai vechi, de pe vremea  când practicam ghidăria remunerat şi cu pasiune! Pub quiz-ul e o mare plăcere de-a mea, care se trage din Viena, mai ales din primul semestru. Mi-am dorit multă vreme să-l încerc pe cel din Bucureşti, pe care îl ratasem în februarie la vreo săptămână. Să mergeţi dacă vă place aşa ceva, că e destul de interesant. Merge şi Dobrovolschi ;)

Cam asta vacanţa mea de vară pe tărâm neaoş.

În august mă întorc, după mulţi ani de absenţă, în Turcia. Abia aştept! Vine Ari sâmbătă, ne ocupăm puţin de Viena, Budapesta şi Bratislava şi apoi zburăm să ne reîntregim familia în Marmaris.

Aşa că, teoretic, revin cu poveşti estivale în vreo 2 săptămâni.

Vacanţă plăcută....