După o pauză de câţiva ani am hotărât cu Ariana (mai mult a tras ea de mine) să mai dăm o tură pe la festivalul nostru preferat din anii studenţiei: Sziget-ul din Budapesta. Pentru cine nu ştie încă, aflaţi că anual se ţine pe insula Obudai de pe partea urbană de Dunăre din Budapesta un festival de 7 zile şi 7 nopţi care adună crema muzicii şi a backpackerilor din tot felul de ţări îndepărtate.
Am abordat Sziget-ul cu emoţii anul ăsta. Nu mai ştiam dacă vreau să dorm la cort, dacă mai suport cozi intermanibile încheiate într-un duş semi-igienic sau dacă mai apreciez muzică bubuitoare 24 de ore pe zi. Dar înafară de asta, cel mai frică îmi era să nu primesc acel sentiment de „nu mai e ce a fost” pe care l-am păţit deja cu câteva foste pasiuni din ultimii ani.
Szigetul nu mai e ce a fost. Nu mai recunoşteam nimic. Dar asta doar în planul insulei, care s-a schimbat teribil. Au apărut scene noi, s-au mutat scene vechi, nimic ce era înainte stânga nu mai era valabil. M-am tot gândit la Lavi care, nici atunci când ştiam festivalul ca în palmă nu reuşea să zică bistoş dacă merge de la nord la sud sau de la est la vest. Cel mai bun moment de a spune că o schimbare este vizibilă din avion. Că la sol, atmosfera şi bucuriile erau aceleaşi. Unde mai pui că au fost mult, mult mai puţini francezi anul ăsta (cine ştie cum se comportă francezii la un festival unde berea e ieftină, empatizează cu mine). De aia foarte mulţi olandezi, despre care nu aveam habar că sunt un popor aşa de simpatic şi că se râde aşa bine cu ei. Aceleaşi gânduri despre irlandezi. Şi cam tot tineretul ăsta insular era binedispus. Că vremea a fost perfectă – soare cu nori la 25 de grade – muzica ne-a legănat de la flamenco la brit pop şi dormitul în cort a fost comfortabil şi până la urmă a părut un obicei foarte social. După 3 dimineţi deja ne ştiam între noi cu cei din jur şi beam cafele împreună, cu diverse accente englezeşti. În spatele nostru era o mică tabără de olandezi cu corturi de camuflaj, de care spuneau foarte mândrii că le-au cumpărat „on a trip while travelling East.” Reacţia mea desigur: „Oh, you’ve been backpacking through Asia?”. Pufnitul lor: „No, more like Bulgaria and Romania”. Cele 3 corturi erau elementul românesc din camping, oricât de neexotic sună asta pentru noi. Apoi mi-au explicat că pentru ei şi Budapesta sună de acolo foarte estic şi exotic...
Prima formaţie pe care am văzut-o a fost una românească: The Mono Jacks. După o lună de România mi-am intrat eu într-o fază foarte carpato-danubiană şi urmăream mici evenimente din program cu îndemnul „hai să găsim nişte români!”. Erau români destui, dar tot nu mi-am îmbogăţit lista de prieteni cu vreunii. Poate la Peninsula...
Nici nu eram noi, românii, evidenţiaţi ca alte popoare. Mi s-a părut anul ăsta că toată insula era împărţită pe comunităţi: de la French Camping, la Dutch Party Tent, de la Hungarian Village (fair enough!) la tot felul de zone delimitate cu steaguri şi sfori şi culori ca negru, galben, roşu, alb, albastru dar niciodată în combinaţia tricolorului nostru. Ori, când eşti îndrumat către duşuri cu indicii ca „just walk by the Dutch flag” şi ţi-ai uitat atlasul acasă, trebuie să devii creativ şi să mergi în direcţia opusă în care merg oamenii cu prosoape şi cu părul ud.
...
Soundtrack-ul acestei griji acute de „Szigetul nu mai e ce a fost” vine de la Pulp şi anume cu melodia „Disco 2000”, unde britanicii se întreabă legat, de o reîntâlnire planificată după mulţi ani: „Won’t it be strange, when we’re all fully grown...” Dar nu a fost deloc! A fost doar un soundtrack numa’ bun de ascultat înainte de festival, care a sunat incredibil de bine live.
Cât de clişeu ar suna acum să zic că am cam ocolit scena mare anul acesta? Se supără pe mine fanii Prodigy, Chemical Brothers sau Interpol să afle că am preferat scene mai micuţe cu muzică pe sufletul meu. Astfel, concertul meu preferat anul ăsta a venit din Spania, o trupă de Flamenco pe care o ascult încă din Erasmus şi care se cheamă Ojos de Brujo. Delicioşi! M-au dezamăgit Soehne Mannheims, nişte nemţi conduşi de vocea superbă a lui Xavier Naidoo, care însă chiar nu vor să admită că rap-ul lor tineresc e „strange, now that they’re all fully grown”. Pe Skunk Anansie am vrut să o ascult din iarbă, dar nu m-a lăsat deloc. De la piesa 2 a sărit în public şi a ţinut-o tot într-un crowd surfing până la sfârşit. A făcut chiar şi crowd walking, cântând între timp – adică efectiv umbla cântând pe palmele celor din public de am rămas mască despre câtă încredere se poate avea într-o masă de oameni.
Nici La Roux nu ne-ar fi lăsat să ne tragem sufletul, dar nici n-am încercat. Îi place pe scena la fată şi asta se simte în public. Chiar că „she’s doing it for the thrill”... Peter, Bjorn & John au zdrăngănit şi ei bine din instrumente, dar nu mi-au cântat o piesă preferată şi asta mereu mă lasă cu un gust uşor amar după vreun concert.
Mai urmau 2 seri de concerte, dar fără noi. Sâmbătă dimineaţa ar fi trebuit să părăsim insula la 8, dar fiindcă ni se pare o regulă mult prea drastică, ne-am trezit cum am putut pe la 10 şi am ales să mai bem o cafea înainte să strângem cortul. Acolo, la coadă, ne-au prins! The Sziget Staff! No wristband we must leave festival area. Abia m-au lăsat să aştept după cafeaua pe care o plătisem. Ne-au însoţit la corturi şi au stat după noi până ce am strâns tot. Au sunat apoi după „Party Bus” şi a venit un microbus vechi de tot cu banchete de Accelerat, care îi aduna pe ăi mai rupţi punkeri răuplatnici şi îi scotea din festival. Ne-au escortat pe toţi până la ieşire, ceea ce a fost convenabil pentru că oricum nu doream să cărăm cortul cel greu pe toată insula aia deja foarte încălzită de soare.
Mai puţin convenabil a fost ce a urmat. Am ajuns, după o oprire de-o poză şi-un gulyas în centrul Budapestei, la autogara de unde urma să luăm ceva Volanbusz spre Viena. Ariana a mers lejer cu cardul la casă să ia biletele cu vreo 2 ore înainte de plecarea programată la ora 15:30. Dar doamna de la ghişeu nu a vrut să i-l vândă. Pentru că Ari nu avea la ea paşaport sau buletin, ci doar un ID de state cu care, ţineţi minte, nu puteţi trece graniţele simbolice ale tărilor Uniunii Europene. Ne-am rugat şi de şofer să ne ia că oricum nu te întreabă nimeni de acte, că doar nici nu e control vamal în spaţiul austro-ungar, dar nu a vrut să se înduplece. Situaţia devenea mai interesantă întrucât eram sub un oarecare cronometru, unul generos – e drept, dar care tot avea să se asprească, căci la miezul nopţii trebuia să fim în aeroportul din Viena, „răzpachetate”, pentru sejurul din sudul Turciei.
Pentru că singura soluţie reală era să trecem graniţa cu o maşină, ne-am dus la autostop. Adică ne-am dus spre autostrada cu direcţia care ne convenea, am scris pe o foaie Wien şi ne-am proptit la un OMV circulat bine. Nu au trecut 10 minute că ne-a şi sosit escorta. Era un microbus vechi şi ăsta, dar mult mai dezorganizat decât party bus-ul dinainte. Era populat de doi ucrainieni pe la 40 de ani care făceau săptămânal cursa Ucraina-Germania. Misha şi Sasha. Şi şi dacă nu i-ar chema aşa, tot numele astea le-aş scrie pe blog. Sasha conducea şi cânta afectat nişte eurodance ucrainean împreună cu caseta care e posibil că s-a repetat. Misha bea un vin poşârcă dintr-un pet de Frutti Fresh de-al lor şi povestea cu noi încontinuu, oricât am fi insistat noi că nu „ruski”. Încontinuu.
Ne-au ajutat, totusi, vecinii să trecem graniţa fără acte corespunzătoare (nu că ar fi ştiut ei ce nelegiuitoare au în maşină) şi parcă dacă o făceau nişte nemţi decenţi nu era la fel de absurdă povestea.
Şi iată că 12 ore mai târziu am aterizat la Dalamat, aeroport în sudul Turciei undeva, dar lăsaţi-mă să-mi consult atlasul şi vă mai spun. Abusrdul reîncepe. Stăm cu părinţii şi alţi prieteni de-ai lor la un hostel de backpackeri! Adică chiar sari peste rucsaci ca să treci prin recepţie, mai ales ca în dupămasa asta îşi fac check-in-ul 40 de studenţi. Haha! Poate sunt olandezi că atunci chiar ne-om râde copios săptămâna asta ce abia începe, pe care o să o iau în serios imediat ce trec orele astea critice de caniculă. Între timp respir aer condiţionat cu vreo 3 muşte care îmi dau târcoale.
Să înceapă vacanţa non-inclusive!
No comments:
Post a Comment