Monday, September 05, 2011

Rapsodie de sfârşit de vară

Oricât încerc să cuprind ziua de azi într-un status pe facebook nu reuşesc.

Azi m-am jucat cu timpul. De la snooze-urile îndrăzneţe care au împins ora de trezire cu vreo juma’ de oră şi până la ora 22:00 la care grăbeam spre tramvai, ca să aflu în staţie că e doar 21:00 şi că aş mai fi putut să stau pe terasă cu Titiana dacă nu ar fi venit toamna. Că m-am trezit în vară şi mă culc pe toamnă. Păcat că jerseul bleumarin nu a prevăzut schimbarea de anotimp ca să  mi se strecoare în geantă azi dimineaţă când probam a 3-a cămasă.

Mi-au zis de la noul meu job că nu există dress code. Dar parcă în prima zi vrea fiecare să fie mai chic, ca să aibă de unde să scadă în zile ploioase.

Nu e chiar un job propriuzis, dar o practică remunerată decent pe o perioadă de 6 luni, într-o agenţie de publicitate sub umbra Stephansdomului. Cel putin de pe geamul sălii de conferinţă se vede turnul celebrului dom, de pe fereastra mea doar macaralele care au treabă cu o clădire din apropiere. Am, aşadar, birou la geam, Starbucks la parter (dar şi cafea Illy la discretie), toate astea în inima Vienei. Azi am fost introdusă şi aplaudată în mod semi-corporatist la şedinţa de dimineaţă. Apoi am început să primesc acces la tot felul de conturi şi campanii publicitare, mai cu seama o marcă de bere pe care o vom aprofunda joi, când se ţine „Biertag” în agenţie. Adică ne uitam la alte campanii făcute pentru bere în Austria şi alte ţări, ne uităm cine a dat bine la Cannes şi ce face concurenţa.

Dar mai interesant e, unde am băut eu bere după toată ziua asta grea de muncă.

Am plecat de la birou la 18:00 şi m-am îndreptat spre capătul liniei D, staţia Nussdorf. Am făcut până acolo câţiva ani şi eram brusc undeva în 2005, să zicem. Semi întuneric (mai mult de la nori gri decât de la orar), vânt puternic şi Dunăre. Ca o dimineaţă clasică din periaoda ghidăriei. Mă uitam după vapor. Sau după Titiana, cu care aveam întâlnire prestabilită în port.

Toată studenţia mea şi încă un sezon de indecizie am lucrat ca ghid, preponderent pentru turişti pensionari veniţi în croazieră pe Dunăre în diverse porturi de la noi, cum ar fi Giurgiu, Cernavodă, Tulcea sau alternative de moment. Acolo am legat prietenii de lungă durată, care înving trecerea anilor, aşa cum a demonstrat revederea cu Titiana după vreo 5 ani.

M-a invitat la cină pe vasul pe care lucrează momentan: Amadeus Rhapsody. Bucătarul fiind austriac a pregătit nişte schnitzele cu salată occidentală (identică cu cea orientală, numai ca preparată în vest). Am luat cina în bucătărie, ca să nu stăm printre turiştii care nu se mai satură să pună întrebări cât e ziua de lungă. În fundal se curăţau strident tacâmuri, clinchet mai plăcut totuşi decât orga electronică din restaurant, în acompaniamentul căreia un tânăr ochelarist fredona şlagăre nemţeşti pentru „puştimea” de 80 de ani. Ăn ciuda ironiei fondate, am complimentat grupul Titianei ca fiind unul tânăr, pentru că puteau toţi să umble singuri (oricât de absurd sună asta pentru unii, pentru ghizii de croazieră e doar o caracteristică a grupului).

Am încheiat seara cu un vânt rece de toamnă pe puntea vasului, admirând alte vapoare care treceau şi luminile ce străpungeau întunericul bine instalat.

A fost totul foarte emoţionant şi uşor ireal.

Nu încăpea deloc într-un status ziua asta atemporală. Mă duc la somn, că mâine am primul snooze la 6:50. Şi mai trebuie să lustruiesc converşii.



No comments: