Lisabona Porto Lisabona

E aproape o lună de când m-am întors din Portugalia. Dar, având în vedere că nici colegii de excursie, Zamfira și Tudor, nu s-au prezentat cu pozele, nu o să mă scuz nici eu că am întârziat cu materialul scris.

Cum rar mi se întâmplă în excursii (din moment ce călătoresc cel mai des singură) de data asta distracția a început deja din avion, mai ales la escală. Norocul a făcut ca, cel mai ieftin zbor spre destinație să fie tocmai prin Bruxelles, de unde l-am  recuperat pe Tudor spre țările calde. O bere portugheză ne-a dres glasurile care nu se mai opreau din povestit, deja din avion. Despre ce am mai făcut, despre ce o să mai facem, despre ce fac alții și am face și noi sau de ce noi facem fix invers.

Am aerizat la cald și bine pe când era deja destul de dupămasă,  am băgat puloverele în rucsac și am început să suim spre cazare. Zic suim, pentru că și Lisabona, ca Roma sau Iași se întinde pe 7 coline. În vârf de o astfel de colină e castelul Sao Jorge iar lângă castel ... un hostel. Cel mai frumos hostel din oraș, se spune pe unele forumuri, mai ales pentru că unele camere se prelungesc cu o terasă mare cu șezlonguri, în care vrei să șezi lung ca să te bucuri de celelalte 6 coline din priveliște.

Noi ne-am bucurat preț de o cafea, pentru că orașul de la picioarele noastre se cerea vizitat și degustat. Am pornit la vale, în piețe, pe străduțe abrupte, pe malul râului Tejo, pe la restaurantul cu supă de sardine, prin piața în care dansau niște tineri în straie de epocă, în curtea dichisită dar în care costa 50 de centi paharul de vin și tot la fel de ieftin un platou cu brânzeturi,  la terasa de sub pod - unde jurăm acum că ce ne-a servit ăla era porumbel – străduțe, dealuri, coline, taxi, somn. Somn, că ne trezeam devreme, să mergem spre Porto unde Zamfira, dintr-o neînțelegere de calendar ajunsese deja de o zi bună.

Micul dejun l-am luat românește, adică în compania recepționistei Luminița. Am mers agale spre autocare, al doilea bus în care ne-am urcat era cel corect și ne-a lăsat 3 ore mai târziu în centrul Porto-ului.   Și am inspirat adânc aer de centru în piept, ca să nu uităm cum miroase de la periferia în care se afla apartamentul găsit cu greu de Tudor. Apartament modern, frumos și răcoros, cu balcon, la jumate de ora de centru cu trenul dar doar 7 euro cu taxiul. Și oricum, când se întâlnesc un belgian, un neamț și un austriac într-un taxiu portughez, 7 euro împărțit la 3 sună aproape mai rentabil ca transportul în comun din țările de pornire.

Așa că pornirăm de la apartamentul mărginaș (după o supă care avea gust de apă în care s-au spălat vase clătite în prealabil) spre festival! Noi ne-am dus la festival nu la văzut orașe, că dinalea avem și acasă!

Festivalul ăsta atâta era de alternativ și de indie,  că stăteam cu programul în față și tot nu mă prindeam mereu cine cântă. Trupele mai mainstream (M83, The XX, Rapture etc - și observați că am zis maintream) începeau la 2:00 noaptea. Cam aia era ora la care eu personal mă retrăgeam la somn, dar nu la apartamentul îndepărtat ci pe o pajiște apropiată. Cea mai prietenoasă s-a dovedit ultima seară în care, răpusă de oboseală după jumătate de concert The XX a apărut lângă mine, ca prin minune, un balot de fân, pe care ghemuită stăteam chiar comod!

Balotul de fân a fost cu atât mai bine venit cu cât se întâmplase că plouase în ziua respectivă cât pentru o recoltă întreagă și solul și ciorapii erau tot o apăraie.    Sună absurd, dar rar am experimentat așa stare acută de frig ca în acea zi de iunie în Portugalia. Zamfira purta toate straturile de haine din bagaj pe ea, Tudor încheiase geaca peste mărul lui Adam și pelerinele gratuite oferite de sponsor au devenit cel mai trendy accesoriu al festivalului. Numai Gilberto, un foarte proaspăt amic portughez, lăsa linia maieului să îi sublinieze în văz părul creț de pe piept, acoperindu-și doar ușor umerii cu un laibărel de ziceai că nu-i. Eu, foarte asortată, dar foarte infofolită, îmi transformam în fiecare seară ținuta în pijama câmpenească și adormeam în iarba udă sau nu, cu formații celebre dând spectacol în fundal. 

Totuși, trupele cele mai preferate (The Drums și Kings of Convenience) au avut parte de acompaniamentul vocii mele la fiecare refren din concert.

Porto nu a însemnat doar festival. (Și aici urmează o enumerare cam ca aia de mai sus). A însemnat plimbări pe ploi și soare, dugustare de vin pe malul râului Douru, mâncăruri atât de specifice de nu le știam pronunța, priveliști cu mare, multe dealuri cu case colorate, vapoare în zare și cafele cu prăjituri însiropate.

Binele ăsta a ținut 3 zile pentru mine și Tudor - și o zi extra pentru Zamfira, care a încheiat excursia de Porto cum a început-o : singură și asta foarte probabil din cauza mea, că poate cândva am încurcat zilele săptămânii de tot.  Dar e bine de unul singur: ne regăsim, medităm, ne cunoaștem mai bine.

Ne-am regăsit și eu cu Tudor în aceeași autogară înghesuită în care ajunsesem cu 3 zile în urmă și a urmat, de la sine înțeles, pauza de facebook: pentru prima oară în 3 zile ne-a dat Domnul acces la internet.

Am revenit la Lisabona unde din nou eu fusesem responsabilă cu găsitul de cazare. Și, cum eram pusă pe aventuri, am căutat hostel în cu totul alt loc decât primul, care fusese ultracentral și ultraturistic.  Locul cel nou  a fost de fapt bine poziționat că avea legătura bună cu aeroportul, dar nu ne-a servit așa bine pentru explorări de oraș pentru că era.... în cu totul alt loc decât primul care fusese ultracentral și ultraturistic.

Cel mai fain era modul în care se ajungea la hostel (mai degrabă o mână de camere amenajate tip hostel la ultimul etaj al unui bloc). Era construcție veche, inițial fără lift. Pentru că, atunci când s-a pus lift, nu toți colocatarii au vrut să plătească, liftul dispune de un sistem de chei. Poți chema liftul doar învârtind cheia în broasca din dreptul etajului dorit. Piesa lipsă din puzzle este însă că prima oară, când ajungi cu bagaje, mort de cald și sete, nu dispui de cheie! Și atunci ți se pune la încercare toată încrederea în oameni, când o voce îți spune prin interfon: just go inside the elevator and wait! Intri în liftul îngust, ușile se închid și aștepți. Aștepți să apese cineva de la ultimul etaj un buton.  După 10 secunde care par cât..20...liftul se mișcă în sus iar încredea acordată vocii din interfon e răsplătită!

Nefiind oricum în centru am zis să încercăm ceva nou. Ne-am îndepărtat de tot ce știam și am nimerit într-un port de unde am luat o barcă spre nicăieri. Adică, sigur că ea ducea undeva, dar nu știam noi unde. Pe barcă ne-am dumerit că era un feribot spre peninsula Casillas.

Ajunși acolo am văzut cum petreceau niște portughezi, dansând în stradă pe ritmul unei muzici ușoare cântate live atât de prost, că trimitea clienți la restaurantele mai din interior.

Ne-am trezit înfometați dar foarte lost in translation la un restaurant, unde am comandat cu metoda vitrinei (când alegi peștele sau scoica din geam) și cu metoda deget în meniu, adică atunci când speri că ceea ce crezi că înțelegi în scris e și ceea ce vrei de fapt să consumi.

Încă o seară în Bairro Alto (un cartier de puburi, ca Centrul Vechi, dar mai extins și mai deluros), o dimineață cu mic dejun modest și cafea proastă și un drum spre aeroport fără Tudor. Un zbor lung și apoi Viena.

Câteva ore mai târziu își reocupase fiecare dintre noi colțul propriu din “țările reci”. Tudor la Bruxelles, Zamfira la Berlin și eu, cum am mai zis.

Multe glume, povești și cafele au rămas în Portugalia. Dar deja am adunat multe pentru următoarea întâlnire, pe care o tot aștept. Numai să apese cineva butonul ăla...