Doar un deal

Vara asta a fost cea mai lungă dintre toate. Știu că voi practic deja ați trecut la cauciucuri de iarnă, dar eu nu pot încheia sezonul cald fără un pic de vacanță.

Pentru că ultimele luni m-am ferit de ultraviolete in biblioteca universității economice (WU) din Viena, atunci când nu lucram la cea mai faină agenție de publicitate din lume, Young & Rubicam. Concluzia e că până v-ați făcut voi bronzul de mare și de munte eu mi-am făcut lucrarea de diplomă și cam atât. Mai puțin ultima lună, în care printre corecturi făceam pauză de citit manuale, că se apropia în toamnă examenul final, la fel de nemângâiat de soare ca mine.

Practica la Y&R am terminat-o, după cum era contractul, în 12 septembrie. Acolo am culminat prin faptul că spre final mi-au dat pe mână BMW-ul 1 al firmei cu care am mers blană până la Bratislava la o întâlnire, uimită de cum se dau toate mașinile din fața mea pe autostradă. Ca baștanii eram! Dar și  mai baștan era șeful meu care conduce un jaguar decapotabil în care m-a purtat Mad Men style la o prezentare, in care am avut voie să prezint și eu vreo 20 de slide-uri directorului unei mari rețele de telefonie mobilă europeană.

Câteva săptămâni mai târziu eram cu diploma de master pe raft și cu un nou job în buzunar. Iar cum nimeni nu mai e bronzat în octombrie, nu se vede că am tras chiulul la bălăceală vara asta.

Jobul nu e singura mare schimbare a toamnei, ci – pe lângă linia în tonuri închise de la H&M – a venit momentul să mai schimb o dată țara, spre destinația inevitabilă: Germania.

Noua mea casă va fi la Nürnberg. Un oraș care e vintage, fără să încerce. Numele vine de la “nur ein Berg”, adică “numai un deal”, nume, spun eu, semi-metaforic. Cred ca vor urma săptămâni de replici din partea mea despre cât de mic îmi pare orașul, despre cum nu prea sunt cinematografe și alea care sunt dublează în germană, despre ce dialect vorbesc bavarezii sau cât de mulți pensionari există pe metru pătrat. Dar înafară de astea, o să locuiesc într-un oraș foarte frumos! Idilic, pitoresc, unde în centrul cetății se bălăcesc timide rățuștele în râu sub privirile turiștilor care le pozează de pe poduri medievale. Și totul e super pavat, organizat, inflorit și dulce. Casa turtei dulci și a muzeului jucăriilor. Să sperăm deci că fix de asta am nevoie.

Dacă ar trebui să compar repede Nürnberg-ul cu un alt oraș și mi-aș mușca limba înainte să zic Sibiu, ar rămâne Gent, orașul belgian. Medieval, râu, pavaje. Când eram în Gent mă uitam la lumea bună de pe terase și ziceam că pare a fi platoul de filmare a unei reclame la ceasuri de lux. Ei bine, și Nürnberg-ul poate fi un platou de filmare, numai că în loc de ceasuri se promovează pensii private.

Motivul pentru care plec de la idilic imperial la idilic provincial este foarte întemeiat! Acolo mi-am găsit jobul joburilor. După 3 ore de interviu in Nürnberg și o prezentare de 20 de minute susținută în Londra au decis cei de la noua mea firmă să fiu noul Junior Cultural Insight and Qualitative Research Manager.  Cred ca înafară de mine, șeful meu și poate tipa de la HR nu va ști nimeni niciodată cum se numește jobul meu. Abia încape pe o carte de vizită sau pe  Twitter. Dar se prescurtează pentru acest blog cu „cercetare de piață“. Detalii la o bere.

Mai greu decât să obțin râvnitul job, în ciuda tuturor interviurilor, a fost să găsesc un culcuș semi permanent în Nürnberg.  Am luat-o pe modelul filmului „L’auberge espagnole“, adică vizitând apartamente deja locuite, unde aveau câte o cameră liberă, de la anunț la anunț cu interviuri pretențioase. Mă rugau să vorbesc despre mine, să le spun ce pasiuni am în viață și ce activități comune aș dori să întreprind cu potențialii colegi de apartament. Se preferă cățăratul, mersul cu bicicleta pe munte sau ski fontul. Eu abia fug în jurul lacului și mă panichez în oraș dacă se întrerupe brusc banda de bicicletă.

Am văzut case de fete, case de băieți, case mixte. Cea mai mare chestie a fost un apartament de 6 dormitoare și un living și o terasă interminabilă. M-au întâmpinat un neamț, un rus și un moldovean și m-am gândit direct că dacă mai băgăm un român în ecuație o să sune a banc.

Într-un apartament de programtori nu am primit camera liberă, dar am primit o propunere de ieșit la cinema.

O hipioată de 50 de ani cu pisică neagră și decoruri ezoterice l-a ales pe un spaniol în favoarea mea.

Când credeam că bafta s-a terminat am dat însă de doamna B.

Doamna B. e o buni nemțoaică numai bună de băgat într-o reclamă la croaziere, care are cinci copii printre care doi băieți mari din care speră ca măcar unul să mă invite la un suc. Îl convinge ea, mă asigură. Îmi arată un apartament decorat la cheie pe malul lacului. Tablouri luate poate din Lidl, în perfectă armonie cu covorul. Se scuză că bucătăria nu are cuptor, dar promite că încearcă să facă rost de unul electric, zicând că se vede pe mine că îmi place să gătesc și să mănânc. 

Draga de ea!

Am semnat cu doamna B. dimineața următoare, în restaurantul Ikea, unde știe ea un truc de luat cafea gratis.

Pentru că treburile păreau semi rezolvate am decis să respect noua țară de reședință cu o vizită în capitală. Puține orașe ca Berlinul, puțini oameni ca Zamfira și cei din anturajul ei haios.

O să  merg un pic în Spania, să văd pe ce fel de plaje v-ați petrecut voi vara și după o vreme, la 1 Decembrie, patriotic, încep să redefinesc ora fixă în Germania.