Wednesday, November 06, 2013

Încântător de modest


După aproape un an de Nuremberg pot spune, că ceea ce imi place cam cel mai mult la orașul ăsta e că se pleacă ușor: Praga e la 3 ore, Viena la vreo 5 iar München - unde mai scap și eu din când în când să-mi amintesc ce e ăla un oraș - e la o oră cu trenul scump sau 1 oră 45 cu regionalul cel relativ ieftin.

Mai avem și aeroport Ryanair și multe zile libere de la stat, în baza diverselor sărbători catolice.

Ultima sărbătoare a nimerit vineri și în joia de dinainte se nimerea să fie un zbor Ryanair spre Pisa. S-a mai nimerit să aibă chef și timp și drăguța mea prietenă Ghighi, care a venit la Nuremberg ca să zburăm împreună spre Toscana.

O dată ajunse la Pisa - pe la vreo zece, într-o seară cu temperaturi  primitoare – am avut una din primele surprize foarte plăcute. Din ciclul “Niciodată n-am…” se chema până acum o săptămână că niciodată n-am mers pe jos de la aeroport până la cazare. Dar în Pisa, drumul de la aeroport până în centru se parcurge în 20 de minute de mers lejer. Am stat la Pisa o noapte în poate cea mai nespațioasă cameră de hostel din lume. Dar cine merge în Italia să stea în cameră?

Am luat-o pe străzi după ce am lăsat bagajele și am  căutat un loc cu insalată și vin.  Cum am trecut podul peste râu ne-am aflat în mijlocul mulțumii de tineret și ne-a pălit încă o chestie specifică locului: se uita lumea la noi. Ba mai mult, se uitau băieții la noi, sau după noi  sau cum se zice, că după un an de Germania se uita expresiile astea. Flirtul stradal în Italia e ceva mai intens ca în România și  amețitor de intens față de Germania. Adică, în Germania, dacă se uită cineva după tine,  e cam sigur că ai scăpat ceva pe jos și-ți mai și cere scuze că te deranjează ca să-ți zică.

Dar să revenim la Pisa. După un panini și un pahar de chianti ne-am retras în mini-mini-camera noastră de hostel, pentru că a doua zi aveam de văzut un turn înclinat și de plecat mai departe. Nu zic că Pisa nu e un oraș frumos, dar Toscana e mare și timpul era scurt. Așa că, după ce am proptit imaginar turnul vestit pentru câteva poze nereușite  am luat-o spre gară și mai departe spre Florența.

În Florența am stat la un hostel în buricul centrului, administrat de doi români plecați de vreo zece ani din țară. Ne-au povestit că nici Italia nu mai e ce-a fost, nu mai e de lucru, mulți români s-au întors acasă. Am întâlnit foarte mulți români în 3 zile, cu care intram în vorbă inevitabil, pentru că lucrau în servicii (magazine, restaurante... ).

Florența este însă despre mai mult decât restaurante și magazine. Este despre artă, arhitectură, muzee, palate, biserici și un dom cum altul nu-i. Ghighi fiind arhitectă, a știut să-mi explice foarte multe lucruri despre ce vedeam. Și ce nu explica Ghighipedia, explicau pliantele de la obiective. În Florența te impiedici la tot pasul de Bruneleschi, Donatello, Michallangelo și alți artiști, unul mai renascentist ca altul.  

L-am văzut și pe David.

Seara, după ce trece setea de artă, urmează setea de vin și bună dispoziție. Citisem în TimeOut despre un restaurant specific locului, pe malul sudic al orașului, descris de ei ca fiind charmingly modest. Așa că am trecut Ponte Vecchio și am aflat că descrierea fusese perfectă: niște ospătari de modă veche se flendureau printre mesele aglomerate, ducând paste, salate și fripturi oaspeților. Printre oaspeți era o combinație perfectă între turiști și localnici gălăgioși, iar prețul unui pui cu trufe a fost chiar rezonabil.

După ce am petrecut înântător de modest și delicios ne-am mutat o piață mai încolo. Am nimerit între mulți, mulți italieni, studenți și ușor trecuți, care se adunau ca de obicei într-o piață, să socializeze. Băuturile le aveau în traistă sau le procurau de la cele câteva baruri care înconjurau piața.

Primul nostru grup de prieteni avea băuturile în traistă. Se sărbătorea ziua lui Rafa și, din vorbă în vorbă am ajuns să cântăm și noi cu ei Tanti Auguri la miezul nopții. Gașca lor s-a spart apoi, că Rafa pleca la un festival al vinului dimineața devreme și noi ne-am mutat mai încolo la o gașcă de milanezi parcă amestecați cu străini.

A doua zi, poate puțin obosite, am vizitat Basilica San Lorenzo și după o gustare luată la mână am pornit spre autogară. Vroiam neaparat să ieșim din oraș și  să vedem puțin din dealurile Toscanei în lumini de toamnă. Am luat un autobus spre San Casciano, despre care știam doar că e un sat, cam la 30 de minute de mers cu busul.

Urcate în autobus am avut surpriza să vedem că suntem singurele pasagere. Din acest motiv am aflat că pe șofer îl cheamă Francesco, că fusese împreună cu o româncă, până a aflat că doamna avea acasă în București soț și copil. Ne mai zicea despre el că ar conduce ca un pazzi și sincer, în toți anii de ghidărie nu am văzut șofer mai apucat ca el. Intra cu viteză în curbe și claxona, ca să audă aia din contrasens că vine un nebun.

Nebunia de drum a durat cam juma de oră, după care ne-am relaxat total într-un sat idilic, desupra unor deluri cu vii și măslini, cu cafea și profiteroale și povești potrivite cu locul.

Seara ni l-a adus în cale pe Serghei. Serghei are 24 de ani, jumate rus, jumate italian dar parcă  mai mândru de proveniența slavă. Ne-a învățat multe lucruri practice despre Italia, printre care un salut tip “dat mâna”, care se jură că îl cunoaște orice italian: dai mâna normal cu o persoană, dar prelungești salutul cu un pumn-în-pumn. Dai mâna, strângi pumnul, lovești ușor în pumnul celuilalt, gata! Ca să-mi demonstreze că absolut toată lumea cunoaște acest salut, ne punea să-l testăm, întâi cu un prieten de-al lui, apoi cu un vanzător ambulant oprit doar pentru test și apoi, din când în când oprea noi cobai pentru demonstrație. Într-adevăr, a curs salutul cu toată lumea.

Ne-a mai învățat să declinăm verbe în italiană și după prima lecție i-am spus că noi andiamo să dormiamo că se făcea târziu.

Și-am mai avut o duminică întreagă de Forența, zborul inapoi fiind doar seara.

Am tot povestit cu Ghighi despre cât de mult se dilată timpul când călătorim și ieșim din orice rutină. Ni se părea că trecuse o săptămână de la pozele nereușite din Pisa. În doar 3 zile am învățat multe lucruri noi, am cunoscut oameni foarte diverși, l-am văzut pe David, am băut cafele scurte cu povești lungi și am râs parcă întruna…






1 comment:

Mihaela Naftanaila said...

Foarte frumos si amuzant ai scris, Carla! A fost o placere sa citesc despre aventura voastra. Te pup.