Stand by

Doream să mă apuc mai devreme de acest post dar am fost plecată scurt în România şi nu am apucat. Haha...nu-i adevărat! Am fost doar la Ambasada României în seara asta, la un concert şi, cum cere evenimentul, m-au orbit paietele doamnelor aşa că, abia acum încep să văd nişte taste cu ochiul stâng.

M-am gândit puţin cum să mă îmbrac. Am crezut că nu se mai poartă „rochia de revelion” pentru o seară stundenţească, chiar dacă implică ea o mică orchestră şi un cor. Dar am greşit! Din noroc mi-am luat o rochie extra „casual”. Şi asta mai mult pentru că blugii pe care i-am plănuit pentru azi, cumpăraţi vara trecută, nu mă mai avantajează chiar aşa cum ţineam eu minte. Şi chiar şi când am observat asta, din negare sau naivitate, primul meu gând a fost: „Oare ce mi-a trecut prin cap acum un an să îmi cumpăr blugi atât de strâmţi, când doar mie îmi place să mă îmbrac lejer!” Haha!

Aşa e de fapt, că după 3 săptămâni de America te întorci acasă şi nu ştii ce poate fi mai periculos: să  verifici kilogramele sau amprenta de carbon?

Ultima zi în New York ne-a plouat tare. Am mai prins un pic de High Line Park (o treaba mai noua, o fostă linie de tren suspendată, transformată în parc, deci fain!) cu semi soare şi apoi un ceai cu poveste la un italienesc din Chelsea Market.Am revenit după, pe o ploaie torenţială în Time Square şi de acolo cele 4 „blocuri” spre hotel. Bagajul mi-a fost gata în timp pentru a fi preluată de 3 venezueleni care urmau să mă ducă să-l vizitez pe un vechi prieten, Silvan, pornit din Mureş şi stabilit acum in Winchester, Virginia. Adică aceşti venezueleni erau prienteni cu el şi am avut noroc să îmi potrivesc orarul cu ei şi ei au fost drăguţi să mă ia cu ei în Dodge-ul închiriat. Mi-a făcut plăcere, după vreo 8 zile, să îmi aud din nou numele pronunţat cu R apăsat, sau „R” rulat cum s-ar traduce motamo din engleză sau germană.

Prima diferenţă culturală a fost că brusc nu mai eram în America, ci în „America de Nord”.  Logic, de fapt...dar mi-a luat ceva timp să mă obişnuiesc, aşa că cred ca am rămas la Estados Unidos o vreme.

Silvan ne aştepta cu masa pusă pe la 2 noaptea, când am lăsat în urmă ruperea de nori (aici e dramatizare, că eu de fapt am dormit dusă tot drumul). Oricum, ziua următoare a fost senin şi verde totul şi după un mic dejun extra tipic american cu bacon şi ouă şi pancakes, ne-am pornit toţi 5 pe nişte serpentine prin Apalaşi (cu maşina, desigur), pe valea râului  Shenandoah, ca să degustăm vin şi să  privim privelişti de-ţi taie respiraţia. La locul de degustat vin am primit şi un tur explicativ, ţinut de unul din fiii acelei moşii. Partea mea preferată a fost când ne-au întrebat de unde suntem. „Venezuela and Romania, just like the regular groups of tourists you get!”.

La fel de amestecată a fost şi cina, o ciorbă românească şi o plăcintă venezueleană, urmate de nişte jocuri de societate americane.

După 2 nopţi de găzduire perfectă în Winchester mi-am luat la revedere de la Silvan şi am plecat cu o prietenă de-ale lui (parcă DOOM acceptă acum şi varianta „de-a”, cum acceptă mai nou şi „locaţie” pentru „loc”- hah!) să vizităm Washington. Deci eu chiar nu înţeleg de ce zice lumea că nu ar fi cine ştie ce. Că chiar e cine ştie ce!! Wow! E Capitolul acela imens, monumentele, Casa Albă, muzee infinite şi atât de mult spaţiu şi verdeaţă! Plus că toată partea de George Town, cu restauranţele şi case superbe, au un aer european rar întâlnit în marile oraşe din America. Deci nu există să fiţi în zonă şi să nu fugiţi până la D.C. (cum îi spune toată lumea), pentru că merită tare o zi, două din timpul vostru!

M-am despărţit de Maryory cu besos şi abrazos şi mulţi de gracias în gara din Washington, o clădire superbă pe care am admirat-o în fugă, pentru că trenul meu spre Baltimore pleca în câteva minute. Nu mult mai mult de câteva minute, adică vreo 45, a făcut şi până să ajungă acolo. Au fost primele minute de respiro de când începusem călătoria americană, adică primele minute în care să folosesc vreuna din cărţile cu care mă încărcasem din Viena. La îndemână ţineam o carte de Eliade pe care, cu toate că ştiam că nu o să am timp să o savurez  cum se cade, am luat-o mai mult pentru că îmi place mie uneori să am Bucureştiul la mine.

Am ajuns foarte repede în Baltimore, cum spuneam, şi câteva alte minute mai târziu mă instalam în camera de la subsol a prietenei mele Ioana, care face (şi între timp a absolvit cu brio) un internship la un mare hotel . Baltimore e un oraş port, cu fructe de mare dar fără partea de plajă, cu un centru foarte drăguţ, dar care nu merită neapărat un drum extra din celălalt capăt al continentului. Totuşi, dacă sunteţi prin Washington şi vă e dor de nişte vapoare şi un crab cake, nu o vă pară rău că aţi străbătut drumul scurt spre Baltimore. Mie una mi-a părut foarte bine, pentru că am cunoscut un mediu de „internişti” foarte haioşi, am petrecut destul de studenţeşte on a school night şi am depănat nişte poveşti foarte binevenite cu Ioana, cu care, dat fiind contextul, mă văd rar, rar.

Amuzant a fost la un pub în Baltimore un barman tare mărinimos. Am cerut o bere când am venit şi apoi pe rând am mai primit una (şi când spun una, luaţi aminte că şi părinţii mei citesc acest blog) şi fetele au mai primit şi ele rânduri din ce comandaseră şi apoi toate îngheţată şi la sfârşit am avut de plătit vreo 5 dolari de persoană după ce, vorba aia, „am mâncat bine, am băut bine”. Eu nu înţeleg cum funcţionează economia acelui continent de nord!

Ori, pe cât de uşor mi-a fost să ajung la Baltimore, pe atât de greu mi-a fost să plec. Şi nu scoateţi batista, că nu o zic în sensul sentimental, că nu m-am mai putut desprinde, oricât de bine m-am simţit, ci la modul (dez)organizatoric. Că mie îmi place să călătoresc spontan şi să fac planuri din drum - e una - dar parcă în săptamână mare, într-o ţară care prin titlu e mare că doar se compune din atâtea alte state, „go with the flow”-ul ăsta hippy şi liber nu se potriveşte mănuşă. Că una e să faci un plan mental în avion când oricum nu merge Google Maps şi alta e să vezi că faci 20 de ore de la Buffalo la Detroit cu autobusul...şi apoi când mai şi afli că aia e prescurtarea prin Canada şi tu nu ai viză....mda...

Dar iepuraşul de Paşti a venit mai devreme anul ăsta. Şi mi-a adus un bilet de avion gratis! Şi nu în sensul că l-a plătit vreun sugar daddy. Realmente gratis! Pentru că Ariana lucrează pentru o doamnă super, care la rândul ei lucrează pentru United Airlines care la rândul lor au avioane şi dau ocazional bilete free of charge angajaţilor lor. Se cheamă bilete in stand by. Adică, nu ai un loc atribuit; mergi la avion şi dacă e loc zbori, dacă nu mai stai pâna la un avion care „te ia”. Eu am avut loc la primul, că doar cine se mai trezeşte să zboare la 6 dimineaţa între Baltimore şi Chicago? Un mare mister pentru mine rămâne: de unde a ştiut bagajul meu în ce avion am avut loc?? Pentru că eu am aflat doar cu câteva minute înainte de decolare că voi zbura şi când am ajuns la Chicago, bagajul era acolo!

Alte mistere din America de Nord, relatări pascale din Detroit şi elemente din „viitor” la Chicago vă tot povestesc mâine, poimâine....