Tuesday, February 04, 2014

Rio de Ianuarie si alte minuni braziliene



M-am întors din Brazilia  de vreo 2 săptămâni, săptămâni în care tot încerc să găsesc chef și mai ales timp  să pun excursia în cuvinte până la capăt.
 Azi pare o zi bună pentru asta, pentru că sunt într-un tren care în 4 ore mă va plasa în Hamburg în dezinteres de serviciu. Afară e ceață serioasă, împunsă de vârfurile stâlpilor de telegraf, peisaj trist care îmi poartă gândul foarte ușor înapoi spre Bahia cu plajele ei perfecte. Că parcă acolo rămăsesem cu povestea. 
 Ne aflam așadar de câteva zile în Itacare, printre plaje incredibile. Pe una din ele am petrecut și noaptea de revelion cu alte câteva sute de oameni, admirând artificii din două părți cu picioarele în mare. La 12 noaptea, cum cere tradiția, am sărit peste 7 valuri pe plajă, ca să am noroc 7 zile pe săptămâna în anul care vine. 
 După încă vreo 4 zile norocoase în fostul sat pescăresc - azi  surfaresc -  Itacare, ne-am luat rucsacii în spate. Trebuia să ajungem la Rio în vreo 3 zile așa că decizia a fost să mai facem o oprire pe drum, într-un loc recomandat de mulți călători, Arraial d’Ajuda. Caleașcă avea să ne fie un autobus pe care nu o să-l uit foarte repede….
 În Brazilia există două tipuri de autocare. Avem cele cu aer condiționat, în care - nu se joacă -€“ poartă pasagerii la temperatură medie de 16 grade, de am înțeles de ce aveam șosete, pulover și hanorac în bagaj. Și apoi cele fără aer condiționat, în care năclăială te lipește de scaun în primele 5 minute și apoi o stare de semi-leșin te acompaniază până la destinație. În ambele variante însă te zguduie stilul brazilian de șofat, ca nu cumva să adormi și să-ți treacă timpul mai repede.  


 Porto Seguro & Arraial d’Ajuda
 Am ales de data asta varianta fără aer condiționat. Ce are în plus ruta fără aer condiționat este că circulă în regim “personal”. Dar nu că oprește în fiecare sat…ci inclusiv la fel de fel  de ferme la marginea șoselei unde nu m-aș fi gândit veci că locuiesc oameni, și totusi….Am parcurs în 8 ore cât alții în 4 și eu am mai avut plăcerea de a avea în spatele meu un copil drăgălaș care a vomat cam tot drumul. 
 
 Am ajuns cu greu în Porto Seguro pe la 4-5 dupămasa și un feribot ne-a trecut apa în 10 minute și ne-a lăsat în  Arraial d’Ajuda. Hostelul de aici avea să compenseze trăirile din autocar: o grădină mare cu tot felul de arbori exotici, unii să susțină hamace, alții să ofere umbră la piscină. Aveam o zi jumate în noul paradis, așa că am ascultat de sfatul proprietarului și am plecat a două zi relativ devreme într-o drumeție de 11 km pe malul mării să vedem plajele lor deosebite. Toată zonă aia e o plajă interminabilă de nisip alb și fin, întreruptă ocazional  de pârâuri care se varsă în ocean. După câteva ore de umblat pe plajă și bălăcit am ajuns în Trancoso (aici încă îi datorez o Caipirinha lui Dan, că am pierdut pariul în care eu susțineam că se cheamă Trascoso). Trancoso e un loc destul de hippy, devenit însă de câțiva ani foarte turistic și totodată scump. E vorba de un platou cu marea la picioare, pe care se afla o biserică albă veche și multe case mici, colorate diferit, transformate azi în magazine de mărgele sau restauarante specifice. Toată liniștea din Trancoso a fost uitată însă seara, când, reveniți în Arraial d’Ajuda ne-am dus spre “strada cu baruri și discoteci” și am nimerit la un concert de raggae / ska brazilian a unei trupe care părea destul de locală. În ziua următoare am zburat spre Rio.  


 
 Rio de Janeiro
 Ne-am cazat seara pe la 9 în Copacabana. Credeam, până să ajung, că ăsta e doar numele unei plaje (plăji?). Dar de fapt e numele unui cartier de care aparține și vestita plajă. În acest cartier era și acest hostel de care nu vreau să-mi amintesc dar o fac de dragul blogului. 
 Într-un spațiu îngust în și întunecat erau amplasate paturi supra-supra-etajate, adică grupari de 3 paturi montate unul peste altul, în care respirau 9 oameni aerul care încerca să pătrundă prin fereastră mereu deschisă și nu prea reușea. Era un hostel petrecăreț unde practic liniștea nu se lasă niciodată. La noi în cameră, neliniștea mai era întreruptă și de un coleg olandez care scăpa un pârț hotărât la intervale fixe. Dimineața, pe care am așteptat-o mai mult trează în patul incomod ne-a găsit pe mine și pe Dan încercănați, șușotind un plan alternativ de cazare. Dialogul nostru serios era intrerupt ocazional de “the farting dutch”, de nu mai știam dacă să plâng sau să râd. Ne-am mutat în aceeași zi într-o cameră de 14,  dar ceva mai aerisită și cu aer condiționat. Frigul din cameră a devenit o problemă mai mică ulterior, comparat cu lipsa de apă care m-a trimis pentru un piș în orele dimineții la un hostel aflat la 2 străzi paralele. Am uitat și de aia când apa a revenit și m-a vizitat un gândac în cabina de dus. Și tot asa…
 Înafara pereților hostelului, despre care am și uitat, pulsa Rio în toată intensitatea lui.  Un oraș adevărat care cam la fiecare colț îți aruncă o priveliște care-i convinge și pe ăia cu marea și pe ăia cu muntele.  
 În prima zi am văzut  tot orașul. De sus. Am urcat la Corcovado, unde e vestita statuie a lui Isus care veghează peste Rio și locuitorii lui, ziși Cariocas. Rio este genul de oraș care trebuie văzut ca să fie crezut. Oamenii lui par să-și adore orașul și sunt mereu pe străzi și pe plaje. Plajele late care aproape înconjoară orașul sunt pline ochi de familii, sportivi, găști de prieteni și vânzători ambulanți, care aduc sub umbrele totul de la haine, la cocktailuri, caș la grătar și languste. 
 Dacă ar tebui să menționez un lucru ușor neplăcut la Rio de ianuarie este căldura. De vreo  două ori m-a lovit o toropeală de a trebuit să caut confortul unui interior climatizat. O dată am nimerit chiar bine de tot, la expoziția completă “Infinity Obsession” a lui Yayoi Kusama, expoziție pe care o ratasem cu regrete mari la New York în toamnă pentru că anunțau o așteptare de 4 ore. Desigur, atunci încă nu sărisem peste cele 7 valuri norocoaseaJ
 Seară am lăsat gândacii să facă chef la hostel și noi am mers la un restaurant cu jazz live, vin fin, măsline și brânzeturi, într-o societate înaltă de-mi acundeam manichiura ciobită pe sub masă. 
 Au urmat zile de plajă și seri de Lapa - cartierul lor de samba și chefuri. 
 În weekend a ajuns la noi și Zeno, care stă în Sao Paolo de 3 ani parcă și care așa e de fain că a fost deja jumate gașca din Mureș taman până acolo să-l viziteze. Am făcut zi de plajă în Ipanema și seară de beri în Santa Teresa, sigur cartierul meu preferat din ce-am văzut în Rio. În vile vechi, semi dărăpănate, sunt niște crâșme cu istorie, cu faianță albă și bar din lemn greu, cu ospătari de școală veche care reacționează doar când le urli comanda din capătul celălalt. 
 Din fața unei astfel de crâșme mi-am luat o supă pe care o doamnă o fierbea în stradă. Supa asta mi-a dres puțin amigdalele care aproape că se scuzau că-mi strică excursia, dar care nu mai rezistau nici o singură doză de aer condiționat sau gheață pisată. 
  

 Foz de Iguazu
 A două zi, cu gâtul în pioneze, 38 de grade, frisoane și nostalgii am lăsat Rio în urmă și am zburat spre Foz de Iguazu, la graniță cu Argentina și Paraguay deopotrivă, să vedem vestitele cascade. Prima zi am văzut doar patul, paracetamolul și ceaiul de mușețel. A două zi m-am dus în acea excursie la cascade, am trecut în Argentina. Am văzut si înțeles că peisajele alea de la cascade taie respirația, dar mie îmi erau tăiate și cheful și respirația de răceală și o stare generală de rău. Am forțat excursia într-o barcă dinaia care te bagă sub cascadă. Am ieșit de acolo cu hainele leorcă, desigur, febră crescândă, într-o ploaie torențial de exotică. Drumurile mele și a lui Dan s-au despărțit pentru restul zilei, el a mers să mai vadă cascade, eu m-am retras cu paracetamolul meu la centrul medical. Trebuia să-mi revin repede  că a doua zi plecam spre Sao Paolo unde trio-ul Zeno-Dan-Carla se reunea cu planuri de dans și voie foarte bună.  

 
 Sao Paolo 
Zeno locuiește Praca de la Republica, în cea mai mare clădire rezidențială din America de Sud, Edificio Copan, proiectată de (acum și pentru mine) celebrul arhitect Oscar Niemayer. Sao Paolo este un oraș imens, în top 10 din lume, cu 20.000.000 de locuitori. În Sao Paolo, în ultima zi de excursie am mâncat pentru prima oară mâncarea tradițională Feijoada, ca un gulaș din fasole neagră cu cărnuri afumate cu garnitură de orez. Ce e haios în Sao Paolo este că în fiecare zi, fiecare restaurant / lanchoneta servește același tip de mâncare. Adică, luni de exemplu poate fi zi de pui, marți de pește etc. Miercurea e întotdeauna, la toate restaurantele astea specifice, zi de feijoada. Râdeam de Zeno care zice că dacă nu știi sigur în ce zi a săptămânii ești, te uiți pe primul meniu expus și în funcție de mâncarea servită faci asocierea…Š 
 În Sao Paolo se găsește și cea mai mare comunitate japoneză din afara Japoniei, așa că o mare parte din populație are trăsături asiatice dar toate obiceiurile braziliene. Există și un cartier vestit japonez unde am făcut o cină tradițional de sushi în regim ‘all you can eat’.

Ultima seară a fost cea mai tare din lume! Urmăream cu Dan deja din Rio să găsim o școală de samba unde să mergem să vedem repetițiile ante carnaval. Am găsit una în Sao Paolo, Camisa Branca e Verde, și am reușit să prindem fix seara în care aveau repetiția generală. Vreo 50 de toboșari și 2 dansatoare incredibil de frumoase și de mișcătoare. Repetițiile generale ale școlilor de samba sunt evenimente care implică o întreagă comunitate din cartierul susținător. În jurul școlii de samba s-au montat, în ciuda ploii, corturi care serveau mâncare și bere. Înăuntru s-au găsit mulți spectatori și susținători printre care și noi, singurii turiști. Fiind singurii turiști am fost extrem de băgați în seamă. O doamnă din comunitate a avut grijă să învăț repede niște pași de bază cu care să marșez cu caravana și, mai apoi, niște brazilieni au venit să se pozeze cu noi că suntem străini (….), dar surpriza cea mai mare ne-a făcut-o însuși regele școlii de samba. A venit la noi 3, ne-a luat de mână – când fanfara era în toiul spectatolului ne-a dus până în spatele dirijorului și i-a șoptit ceva la ureche. După o aprobare din cap, dirijorul a făcut un semn toboșarilor care au făcut cărare printre ei, ne-au poftit în mijloc și apoi au închis din nou cercul. 50 de toboșari profesioniști ai școlii de samba băteau toba în jurul nostru cu toată forța, oferindu-ne probabil unul din cele mai intense momente pe care le vom trăi vreodată. Am rămas toți extrem de impresionați, cu pulsul bătând ritm de samba și cu zâmbetul până la urechi. De parcă toată energia Braziliei, de care nu mă săturam deja de 3 săptămâni, se strânsese în jurul nostru și ne intra în corp prin intermediul muzicii. 
 
 Și de jur împrejur lumea dansa și cântă și radea….
 

2 comments:

Pandor SRL said...

Neata Carla! trezindu-ma cu noaptea-n cap am ajuns din greseala pe blogul tau si asa bine m-am distrat incat nu-mi mai pare rau ca n-am reusit sa mai adorm. Nu-ti mai cumpara canapele, calatoreste si scrie pe blog si traieste-ne visul celor cu canapele :)) Radu Panturu

Carlutz said...

Neata Radu! Mersi de gandul fain! Sper ca sunteti bine :) Te pup!