Friday, September 29, 2006

Ziua cartitei, sau cum am devenit om mare

Viata mea a luat o intorsatura foarte ciudata.Chiar intorsatura e cuvantul potrivit. Am o noua familie/gashka/casa/tara/preocupare, chiar un nou stil vestimanetar,nou job, nou sef, toate toate tinand evident de context si fiind cu termen de expirare pe 20 decembrie, cand voi incheia aceasta aventura.
Acum 2 saptamani viata era in felul urmator: locuiam in deplina libertate in apartamentul din St cel mare (libertate deranjant limitata de cei 49m patrati in care ma invart), vorbeam doar romana, plateam cu lei, masinile circulau pe dreapta, pretul unui bilet de autobus era 10mii lei, jonglam intre 2 perechi de blugi si ma chinuiam sa adaptez o noua pereche de adidasi picioarelor mele. Am renuntat la multe perechi de incaltaminte noi pt ca nu izbuteam sa trec de cele cateva zile de durere insuportabila. De data asta am renuntat la noii mei "adidasi" pentru ca lucrez intr-un birou, la un birou, cu hartii si dosare, calculator si, server, se pare, telefoane, faxuri,imprimante, colegi, proiecte si multe alte chestii pe care inca nu le-am inteles.

Apartamentul meu din Bucuresti este acum inlocuit de o casa cu 2 etaje, curte, 2 bai etc etc. Libertatea este sensibil limitata de cei 2 noi parinti. Dupa trei ani de studentie m-am intors la viata de liceu.Ma trezesc cu un fenomen foarte ciudat...cineva, angelic, a pregatit ceva pt micul dejun, si apa este deja pregatita in fierbator pt cafea (tot ce trece de waterboiler,microunde sau vid depaseste cunostintele unui englez). totusi, acea persoana care se asigura ca ma incarc cu energie matinala, cu cereale si chestii ciudate de orz, imi doreste o zi buna, promitand sa ma astepte cu cina. As exagera mult sa spun ca am avut acest lux in liceu. Si ies la buclucasul autobus, care in fiecare dimineata transporta aceeasi oameni la aceeasi ora. Dar cu 2 minute inainte sa soseasca autobusul trece un tatic britt-pop cu cei 2 copii (si eu in fiecare dimineata analizez ridurile in speranta ca poate e doar un frate mai mare, responsabil si abordabil). Noi, copiii de la scoala germana , aveam un mare privilegiu in trecut, si anume un autobus numit cursa speciala, care ne lua de acasa si ne ducea la scoala, supravegheati de invatatoare.In aceasta cursa speciala, ca si in autobusul 47A care imi ofera plimbarea matinala pana la servici, erau/sunt mereu acelasi fete, exceptie vreo 2, 3 persoane care se schimba prin rotatie, ca sa nu se piarda puncte la capitolul "fetze noi". Fetze palide, deprimate...dar ce sa te si astepti din acest mare "Lower Uncton", unde ploua incontinuu, si simt uneori ca as vrea o lanterna pe timpul zilei.

Si aceeasi 3 colegi care ajung mereu inaintea mea, carora le pregatesc cafeaua cu toata mandria mea de practicanta.Seful intarzie mereu 30 min, timp care imi confera ocazia sa scriu pe blog despre nimic.

Si azi as vrea sa merg la o petrecere in alt oras si sa nu dorm acasa,trebuie sa cer voie?

Asadar, de la studenta independenta cu apartament propriu si fara restrictii impuse, am revenit la stadiu de locuit cu "parinti". Si de la somnul de 12 ore, terminat cu o cafea preluuungita si multe ore de stat degeaba (si ce bine e!) am ajuns sa ma trezesc zilnic la 7 si sa ma proptesc 8 ore in fat unui calculator. Si tocmai a intrat seful si mi-a adus programul pt conferinta de 2 zile la care vom merge impreuna.

Totusi, life is bloody awesome, innit?

4 comments:

Anonymous said...

beep :)

Anonymous said...

ni chuja nie rozumiem...

lavi said...

of cum ne facem noi fete mari! aseara am fost in under-vezi log-u -unde normal, m-am intalnit cu barbu. care saracu e asa de incantat ca in sfarsit(la 27 28 dracu stie cati ani!!)merge intr-un TURNEU. cand i-am zis ca ma fac si eu om mare, i-a cazut fata, ca la dracu!, hai sa ramanem copii, ca toti se fac oameni mari.si pana la urma cine o sa mai fie groupie in turneu?

Anonymous said...

po polsku poprosze! :) albo po angielsku :P buziaki.